Pe cât de nerăbdătoare mă arătam în primii ani să ajung mai repede la mare, pe-atât mă simţeam de nedreptăţită pe la 12-13-14 ani, când mă încânta la fel de tare ideea de mare, dar cu ai mei în coasta mea zilele nu se anunţau a fi prea interesante, înspre deloc chiar, ceea ce făcea ca entuziasmul meu să scadă şi să mă gândesc cu groază la nopţile în care îmi voi dori să merg să mă plimb sau să mă zbânţui în discotecă la Cleopatra şi nu voi putea pentru că taică-miu era, şi mult prea mulţi ani a fost, prea disperat. Mergeam de fiecare dată, în fiecare an, la aceeaşi familie, el fiind prieten cu Chirilă din o-mie-nouă-sute-toamna, familia asta avea un băiat un pic mai mic ca mine, băiatul ăsta avea nişte veri care-şi petreceau vara tot acolo, fată şi băiat şi ei doi aveau nişte prieteni care stăteau lângă casa asta, tot fată şi băiat:)
În primul an când i-am cunoscut mi-am zis că norocul mi se schimbă, că fiind toţi copiii ăştia cumva de-ai casei, taică-miu n-o să mai aibă apucăturile lui şi-o să ne lase şi pe noi să ieşim cu ei, să mergem să ne plimbăm, chiar după ce se întuneca sau măcar să stăm în curtea aia până mai târziu. NOT!!! Nu a ţinut vrăjeala, tot înainte să se întunece trebuia să apărem în vizorul lui, evident aveam în dotare feţele acre, pline de ciudă, pe care el le ignora cu atâta uşurinţă şi doar maică-mea înţelegea (şi asta nu chiar de fiecare dată) că exagerează. Cu taică-miu nu ţineau nici promisiunile, nici drăgălăşeniile, poate doar intervenţiile terţelor persoane, unele potrivite, să mai fi avut vreun efect asupra lui şi nu, din păcate, nu destul de des.
Eh, în curtea familiei ăsteia se desfăşura aproape toată viaţa mea socială. Pe lângă faptul că-i invidiam de muream pentru cât de aproape le era marea tot anul, între noi chiar se cocea o prietenie sezonieră, mergeam la plajă împreună, jucam volei până apunea soarele, ne îngropam unul pe altul în nisip, făceam întrecere până la geamandură şi râdeam de mama-focului toată ziulica, mai ales când valurile ne răsturnau pe toate părţile, ne târau prin nisipul şi scoicile de pe fundul apei, mai ieşeam la suprafaţă cu slipul în vine sau fără sutien, în care, să ne-nţelegem, nu se-ascundeau prea multe pe-atunci:)
După calculele mele, cred că în anul în care am împlinit 13 ani, l-am cunoscut pe Dan. Dan ăsta era un tip mai mare cu cel puţin 5 ani decât mine, era of course foarte bronzat, şi, colac peste pupăză, avea motocicletă. Vă daţi seama ce însemna asta pentru o fată dintr-un oraş fără mare şi fără libertate? Heaven, baby! :D În ziua în care m-a plimbat prima oară (şi cre' că ultima) cu motocicleta şi a trebuit (mai mult) de voie- (decât) de nevoie să-mi înfăşor mâinile în jurul mijlocului lui, eram to-pi-tă, mă şi vedeam locuind cu el într-o colibă pe malul mării, pupându-ne toată viaţa. Nu-mi mai amintesc nimic legat de el, nu ştiu când s-a dus iubirea noastră, probabil taică-miu a avut aportul lui în povestea asta :)
În anul celor 15 ani ai mei, în vacanţa de vară dinaintea celui de-al doilea an de liceu, am mers la mare cu unchiul meu, ăla de care ziceam că pe mine mă iubea mai mult şi mai mult, cu familia lui şi cu o colegă din generală. Mă simţeam în al nouălea cer, ştiam că o să am libertate, că n-o să ţipe nimeni la mine să mă culc odată cu găinile, aveam şi o parteneră cu care să-mi petrec timpul, totul era prea bine. În prima zi când ne-am înfiinţat pe plajă, eram în Mamaia, eu şi tipa asta am luat salteaua, ne-am aşezat comod pe ea şi ne-am lăsat unduite de valuri, noi vorbeam, distanţa dintre noi şi plajă se mărea din ce în ce, dar ne-am zis că e un fel de iluzie optică, mai ales că în Mamaia apa e întâi mică, apoi o idee mai mare, apoi iar mică şi tot aşa tre' să te îndepărtezi foarte mult, comparativ cu celelalte staţiuni, de mal ca să poţi să înoţi şi să nu atingi fundul apei cu picioarele. Cu gândurile astea în minte şi cu discuţiile noastre în toi ne trezim că mai degrabă vedeam malul celălalt decât pe al nostru şi-atunci nu ni s-a mai părut ok, am dat să coborâm de pe saltea dar ni s-a făcut frică de apa prea adâncă, apoi ne-am gândit să dăm din mâini şi să ghidăm salteaua aia spre drumul de întoarcere. Ciuciu! Salteaua nu făcea ce voiam noi, curenţii în larg sunt curenţi, toţi oamenii de pe mal păreau furnici, cred că ni s-a părut foarte amuzant că suntem în situaţia asta şi când am luat decizia să continuăm cu datul nostru din mâini, ne trezim cu barca salvamarilor la curu' nostru. Îmi zic ce coincidenţă că au apărut, ce de gaşcă sunt! După ce ne-au certat că ne-am îndepărtat atât de mult şi bla-bla-bla ne-au cărat la mal. Acum, ce să zic, nu consider că am fost vinovate, toată ziua aia a fost una de remember, pentru că odată ieşite din apă, ne-am trezit faţă-n fată cu altă problemă- unchiul meu cu toată familia lui şi cu cearşafurile şi umbrelele lor dispăruseră, erau de negăsit. Şi oricum, să găseşti în Mamaia, pe plajă, la ore de vârf, un om printre miile de oameni sau un cearşaf printre miile de cearşafuri sau o umbrelă printre miile de umbrele, era mai ceva decât să cauţi acul în carul cu fân. Aşa că ne-am văzut de socializarea noastră, ne-am întâlnit cu nişte tipi din Galaţi, ne mai uitam din când în când ba în stânga, ba în dreapta după unchiu-miu, nu-l vedeam- soarta... în timpul ăsta grija care căzuse pe capu' lui era colosală, se şi vedea jumulit de piele de taică-miu, credea că ne-am înecat, a cutreierat în lung şi-n lat, da' dacă aşa a fost dat, evident nu ni s-au întâlnit ochii, noi nici măcar nu ne gândeam la el şi la toate gândurile care-i stricau concediul, mai ales că ne aminteam cum să ajungem la hotel şi ne-am zis că lumea o să ne primească cu aplauze şi-o să ne laude că am ajuns singure şi-o să ne pupe că suntem tefere şi nevătămate. Eh, nu prea a fost aşa! Nu prea deloc! Pentru că erau turbaţi de îngrijorare, pentru că numai gânduri negre au avut în alea câteva ore, evident că nu avea nimeni chef să ne îmbrăţişeze cu dragoste, mai ales că, poate, credeau că am făcut-o intenţionat. În anul ăla îmi făcusem şi eu găuri în urechi. Când a intrat în cameră tâmpitu' de unchiu-miu, mi-a fript o palmă de mi-a zburat cercelul din urechea dreaptă. Ţin minte că mi s-a părut atât de amuzant, mai ales că aceeaşi răsplată a primit-o şi colega mea şi că m-a bufnit râsu' aproape imediat:) Din ziua aia, vacanţa noastră preaminunată a devenit de-a dreptul o aventură, pentru că se dusese dracu' libertatea noastră, banii de buzunar, ieşirile şi venirile la orice oră, nopţile din discotecă şi tot ce făcusem înainte. Pentru că nu ne puteam lipsi de stilul ăsta de viaţă, a trebuit să ne punem mintea la contribuţie, să stâm la pândă până adormeau ei ca să o tulim, să nu facem zgomot pentru că aveam camera exact lângă a lor... târziu am aflat că ei chiar ştiau că noi plecăm din cameră şi unde ne ducem şi când ne întoarcem:)
Apoi, pe rând, în alţi ani, m-a prins maică-mea fumând la terasa la care mersesem cu sor-mea şi încă o tipă să bem o bere; celelalte două îşi stinseseră ţigările, numai eu, deşi era terminată, rămăsesem, probabil într-o stare de visare, cu ea între degete şi nu pricepeam de ce nu mă credea când îi spuneam că e un băţ de la o acadea :D Ce cretină!
În alt an, mai mare fiind, iubirea mea cu ochi verzi de atunci mă aştepta în Costineşti cu surprize peste surprize şi promisiuni peste promisiuni. Cât de greu îmi era să-l conving pe taică-miu să mă lase să mă duc, dar cât de vehementă puteam să fiu când era vorba de el, şi-acum mă mir. Nimic din ce era legat de el nu-mi părea imposibil. Lângă el, cu el de mână, toate aveau sens, marea era mai mare ca niciodată, nisipul mai nisip, muzica mai muzică, ochii lui mai verzi şi noi doi mai frumoşi şi mai fericiţi ca nicăieri, inelul din scoici şi minciunile mai minciuni, ne împăcam la mare ca să ne despărţim în oraş sau ne despărţeam înainte de ziua mea ca să ne împăcăm de ziua mea, ne despărţeam în zile banale ca să ne împăcăm de sărbători, ne despărţeam pentru că minţea şi ne împăcam pentru că ştia să plângă, nu am plutit pe ape line în relaţia cu el şi, dintre toate, asta a dat un farmec relaţiei noastre, farmec pe care apoi, când nimic nu a mai fost posibil între noi, când m-am trezit că ştiu ce vreau şi el nu încape în realitatea asta, l-am căutat ani la rând...
Alte relatări, din alţi ani, cu mine mai mare, mai matură, mai liberă, mai tâmpită aici, în Săgeată spre mare, Marea vedetă 1 şi 2.
În primul an când i-am cunoscut mi-am zis că norocul mi se schimbă, că fiind toţi copiii ăştia cumva de-ai casei, taică-miu n-o să mai aibă apucăturile lui şi-o să ne lase şi pe noi să ieşim cu ei, să mergem să ne plimbăm, chiar după ce se întuneca sau măcar să stăm în curtea aia până mai târziu. NOT!!! Nu a ţinut vrăjeala, tot înainte să se întunece trebuia să apărem în vizorul lui, evident aveam în dotare feţele acre, pline de ciudă, pe care el le ignora cu atâta uşurinţă şi doar maică-mea înţelegea (şi asta nu chiar de fiecare dată) că exagerează. Cu taică-miu nu ţineau nici promisiunile, nici drăgălăşeniile, poate doar intervenţiile terţelor persoane, unele potrivite, să mai fi avut vreun efect asupra lui şi nu, din păcate, nu destul de des.
Eh, în curtea familiei ăsteia se desfăşura aproape toată viaţa mea socială. Pe lângă faptul că-i invidiam de muream pentru cât de aproape le era marea tot anul, între noi chiar se cocea o prietenie sezonieră, mergeam la plajă împreună, jucam volei până apunea soarele, ne îngropam unul pe altul în nisip, făceam întrecere până la geamandură şi râdeam de mama-focului toată ziulica, mai ales când valurile ne răsturnau pe toate părţile, ne târau prin nisipul şi scoicile de pe fundul apei, mai ieşeam la suprafaţă cu slipul în vine sau fără sutien, în care, să ne-nţelegem, nu se-ascundeau prea multe pe-atunci:)
După calculele mele, cred că în anul în care am împlinit 13 ani, l-am cunoscut pe Dan. Dan ăsta era un tip mai mare cu cel puţin 5 ani decât mine, era of course foarte bronzat, şi, colac peste pupăză, avea motocicletă. Vă daţi seama ce însemna asta pentru o fată dintr-un oraş fără mare şi fără libertate? Heaven, baby! :D În ziua în care m-a plimbat prima oară (şi cre' că ultima) cu motocicleta şi a trebuit (mai mult) de voie- (decât) de nevoie să-mi înfăşor mâinile în jurul mijlocului lui, eram to-pi-tă, mă şi vedeam locuind cu el într-o colibă pe malul mării, pupându-ne toată viaţa. Nu-mi mai amintesc nimic legat de el, nu ştiu când s-a dus iubirea noastră, probabil taică-miu a avut aportul lui în povestea asta :)
În anul celor 15 ani ai mei, în vacanţa de vară dinaintea celui de-al doilea an de liceu, am mers la mare cu unchiul meu, ăla de care ziceam că pe mine mă iubea mai mult şi mai mult, cu familia lui şi cu o colegă din generală. Mă simţeam în al nouălea cer, ştiam că o să am libertate, că n-o să ţipe nimeni la mine să mă culc odată cu găinile, aveam şi o parteneră cu care să-mi petrec timpul, totul era prea bine. În prima zi când ne-am înfiinţat pe plajă, eram în Mamaia, eu şi tipa asta am luat salteaua, ne-am aşezat comod pe ea şi ne-am lăsat unduite de valuri, noi vorbeam, distanţa dintre noi şi plajă se mărea din ce în ce, dar ne-am zis că e un fel de iluzie optică, mai ales că în Mamaia apa e întâi mică, apoi o idee mai mare, apoi iar mică şi tot aşa tre' să te îndepărtezi foarte mult, comparativ cu celelalte staţiuni, de mal ca să poţi să înoţi şi să nu atingi fundul apei cu picioarele. Cu gândurile astea în minte şi cu discuţiile noastre în toi ne trezim că mai degrabă vedeam malul celălalt decât pe al nostru şi-atunci nu ni s-a mai părut ok, am dat să coborâm de pe saltea dar ni s-a făcut frică de apa prea adâncă, apoi ne-am gândit să dăm din mâini şi să ghidăm salteaua aia spre drumul de întoarcere. Ciuciu! Salteaua nu făcea ce voiam noi, curenţii în larg sunt curenţi, toţi oamenii de pe mal păreau furnici, cred că ni s-a părut foarte amuzant că suntem în situaţia asta şi când am luat decizia să continuăm cu datul nostru din mâini, ne trezim cu barca salvamarilor la curu' nostru. Îmi zic ce coincidenţă că au apărut, ce de gaşcă sunt! După ce ne-au certat că ne-am îndepărtat atât de mult şi bla-bla-bla ne-au cărat la mal. Acum, ce să zic, nu consider că am fost vinovate, toată ziua aia a fost una de remember, pentru că odată ieşite din apă, ne-am trezit faţă-n fată cu altă problemă- unchiul meu cu toată familia lui şi cu cearşafurile şi umbrelele lor dispăruseră, erau de negăsit. Şi oricum, să găseşti în Mamaia, pe plajă, la ore de vârf, un om printre miile de oameni sau un cearşaf printre miile de cearşafuri sau o umbrelă printre miile de umbrele, era mai ceva decât să cauţi acul în carul cu fân. Aşa că ne-am văzut de socializarea noastră, ne-am întâlnit cu nişte tipi din Galaţi, ne mai uitam din când în când ba în stânga, ba în dreapta după unchiu-miu, nu-l vedeam- soarta... în timpul ăsta grija care căzuse pe capu' lui era colosală, se şi vedea jumulit de piele de taică-miu, credea că ne-am înecat, a cutreierat în lung şi-n lat, da' dacă aşa a fost dat, evident nu ni s-au întâlnit ochii, noi nici măcar nu ne gândeam la el şi la toate gândurile care-i stricau concediul, mai ales că ne aminteam cum să ajungem la hotel şi ne-am zis că lumea o să ne primească cu aplauze şi-o să ne laude că am ajuns singure şi-o să ne pupe că suntem tefere şi nevătămate. Eh, nu prea a fost aşa! Nu prea deloc! Pentru că erau turbaţi de îngrijorare, pentru că numai gânduri negre au avut în alea câteva ore, evident că nu avea nimeni chef să ne îmbrăţişeze cu dragoste, mai ales că, poate, credeau că am făcut-o intenţionat. În anul ăla îmi făcusem şi eu găuri în urechi. Când a intrat în cameră tâmpitu' de unchiu-miu, mi-a fript o palmă de mi-a zburat cercelul din urechea dreaptă. Ţin minte că mi s-a părut atât de amuzant, mai ales că aceeaşi răsplată a primit-o şi colega mea şi că m-a bufnit râsu' aproape imediat:) Din ziua aia, vacanţa noastră preaminunată a devenit de-a dreptul o aventură, pentru că se dusese dracu' libertatea noastră, banii de buzunar, ieşirile şi venirile la orice oră, nopţile din discotecă şi tot ce făcusem înainte. Pentru că nu ne puteam lipsi de stilul ăsta de viaţă, a trebuit să ne punem mintea la contribuţie, să stâm la pândă până adormeau ei ca să o tulim, să nu facem zgomot pentru că aveam camera exact lângă a lor... târziu am aflat că ei chiar ştiau că noi plecăm din cameră şi unde ne ducem şi când ne întoarcem:)
Apoi, pe rând, în alţi ani, m-a prins maică-mea fumând la terasa la care mersesem cu sor-mea şi încă o tipă să bem o bere; celelalte două îşi stinseseră ţigările, numai eu, deşi era terminată, rămăsesem, probabil într-o stare de visare, cu ea între degete şi nu pricepeam de ce nu mă credea când îi spuneam că e un băţ de la o acadea :D Ce cretină!
În alt an, mai mare fiind, iubirea mea cu ochi verzi de atunci mă aştepta în Costineşti cu surprize peste surprize şi promisiuni peste promisiuni. Cât de greu îmi era să-l conving pe taică-miu să mă lase să mă duc, dar cât de vehementă puteam să fiu când era vorba de el, şi-acum mă mir. Nimic din ce era legat de el nu-mi părea imposibil. Lângă el, cu el de mână, toate aveau sens, marea era mai mare ca niciodată, nisipul mai nisip, muzica mai muzică, ochii lui mai verzi şi noi doi mai frumoşi şi mai fericiţi ca nicăieri, inelul din scoici şi minciunile mai minciuni, ne împăcam la mare ca să ne despărţim în oraş sau ne despărţeam înainte de ziua mea ca să ne împăcăm de ziua mea, ne despărţeam în zile banale ca să ne împăcăm de sărbători, ne despărţeam pentru că minţea şi ne împăcam pentru că ştia să plângă, nu am plutit pe ape line în relaţia cu el şi, dintre toate, asta a dat un farmec relaţiei noastre, farmec pe care apoi, când nimic nu a mai fost posibil între noi, când m-am trezit că ştiu ce vreau şi el nu încape în realitatea asta, l-am căutat ani la rând...
Alte relatări, din alţi ani, cu mine mai mare, mai matură, mai liberă, mai tâmpită aici, în Săgeată spre mare, Marea vedetă 1 şi 2.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu