luni, 28 noiembrie 2011

1 an irisesc, petrecerea

Pregătirile au început cu mult timp înainte, cum deja cred că am stabilit. Totul în legătură cu ziua cea mare era, în capul meu, atât de important, încât trebuia făcut cu mânușițele astea două. Mâncare, costumație, cartoane cu mesaj, curățenie. I-am cumpărat cadouri peste cadouri, haine, i le-am dat c-o lună înainte, i-am luat altele, i le-am dat. Încântarea ei a fost atît de minimă încât tindea frumos spre zero. Come on, girl, what's your problem, nimic nu-ți place?! Da, nimic, am copilul-minune căruia nu-i plac jucăriile. 

După ce mi-am luat de-o grijă, m-a apucat alta: cu ce îmbrac bunătate de copil? Sigur, aveam rochița-cadou bleumarin cu dresurile asortate de la Ana (când o crește, o pun să te sune și să-ți zică tanti, tanti Anaaaa, după care să închidă. de mai multe ori pe zi. ca să te distrezi :D), asta era o ținută. Dar atââââââât? Nu, nu atât, normal, așa că m-am apucat eu frumos să-i fac un tutu multicolor, eu care abia știu să bag ața în ac. A durat mult până am terminat-o, dar, deși nu arăta impecabil, Iris în ea era o cloșcă amuzantă, numai bună de jumulit. La tutu-ul ăsta bineînțeles că era nevoie și de o bentiță, așa că i-am făcut-o și pe-asta. Credeți că mi s-a părut de-ajuns? Credeți că am fost mulțumită? Nu, n-am fost, dar trebuia să mă opresc, pentru că nimic din toate astea nu contau mai mult decât, simplu, ziua de 25 noiembrie, ziua care mi-a schimbat corpul, viața, lumea și inima.

Am conceput și un meniu, mă rog, mai mult niște gustări și dacă ar fi să fiu sinceră (din fericire, nici un invitat nu a acuzat indigestie), aș spune că ouăle (care aveau să fie umplute) au fiert o oră sau chiar mai mult (din motive de uitare pe aragaz), cârnații de bere au fost înfofoliți în (ce oroare!) foietaj, salata boeuf (nu-mi place să spun de boeuf) conținea bucăți cam mari de legume, salata de vinete cu maioneză nu avea suficientă sare, brioșele alea arătoase nu erau făcute de mine (ale mele erau doar alea care arătau ca o mini-balegă c-o căpșună-n mijloc) iar minunatul pate (care m-a făcut să vreau să ling blenderul și după ce l-am spălat) a rămas ca prostu' ascuns de ochii invitaților, pentru că, pur și simplu, nu ne-am mai adus aminte de el (mai bine, a doua zi, ne-am cerut scuze că l-am neglijat și l-am înfulecat pe tot). Toate pregătirile astea m-au extenuat și enervat. Nu-mi place să fiu gazdă, detest să stau să servesc, să torn în pahare, să răspund la o sută de guri unde-s furculițele, șervețelele, farfuriile. Mă indispune maxim și asta se vede. Dacă ajungi la mine-n casă înseamnă că te plac, că ne cunoaștem, așa că poți să-ți iei singur un pahar din dulapul de deasupra chiuvetei și să mă lași și pe mine să mă bucur de ziua aia. Da? Bine.

Alegerea tortului. Foarte, foarte important, desigur. În Galați nu sunt cofetării atât de mișto și cu produse atât de bune încât să vreau să mă îngraș de la ele. Așa că am căutat pe net și am găsit un blog al unei femei mișto și, culmea, atentă la ce zic (am rugat-o să-mi facă 21 de albinuțe, 9 luni de sarcină+12 de viață extrauterină, ideea ta, Ana, nu?), care a făcut pentru Iris fix ceea ce ne-am dorit, ba chiar și ceva în plus, adică un tort nu numai frumos, ci și bun-frate-bun-rău-de-tot. A fost atât de bun că mi-a trecut prin cap să le dau peste gură invitaților care au mai cerut o porție :)

Dispoziția irisească (poza din stânga arată clar cam cum ne-a tratat ea pe noi:) sau cum m-a făcut Iris să vreau să las tot și să fug de-acasă. Eu, coioasă cum mă știți, nu i-am ascultat pe oamenii înțelepți care mi-au spus și exemplificat cum că la petrecerea de 1 an copiii nu sunt chiar cum ne imaginăm noi, așa că n-am avut parte de râsete, de îmbrățișări, de ochi galeși, de copil minunat care vine să-mi spună te iubesc, mami!, după care fuge chiuind să se joace cu ceilalți copii. Am avut însă bocete. Da, bocete frumoase, minunate. Bocete care se opreau la mine-n brațe, doar ca să răsune mai frumos la vederea invitaților-femei. Paranteză: Iris nu prea suportă femeile, mai ales pe-alea trecute de prima și a doua tinerețe, așa că imaginați-vă cât de încântată a fost bunica paternă să constate că urlă ca din gură de șarpe numai cât o vede.

În aceste bocete grozave a trebuit să ne controlăm instinctele și să nu fugim care-ncotro așa că, pe repede înainte, s-a executat tăierea moțului, prezentarea tăvii cu atracții în fața principesei care a înșfăcat banii și mărgelele, după care n-a mai interesat-o nimic și s-a pus, cum altfel, pe bocit. Mă simțeam atât de bine că-mi venea să le dau invitaților mâncarea și tortul la pachet numai să plece mai repede. Am introdus și tortul în scenă, mă mir că n-a bocit când îi cântam la mulți ani!, și de-aici încolo a urmat numărătoarea inversă până ne-am văzut cu casa goală. Iris, petrecăreața și amuzanta, a adormit greu și târziu.

Și asta, fă, fată, fă, a fost prima ta petrecere. Nu mai pupi! :D

duminică, 20 noiembrie 2011

12 luni nebune, nebune de tot

Luna asta înregistrăm o mare explozie irisească: explozie în comunicare, în atitudine, în abilitățile ei. De la o zi la alta evoluează și ne uimește cu dezvoltarea ei. Știu că la toți copiii e așa, dar nu pot să mă abțin să nu consider toate astea magie pură de calitate superioară :) Deși pare mai degrabă băiețoasă decât genul de prințesică sensibiloasă are niște apucături de drăgălășenie de-și stă inima de dragul ei. Noaptea, după ce aterizează în patul nostru, ne dăm peste mână unul altuia, care s-o țină mai aproape și ea, nebuna, prin somn, zâmbește și se gudură, cu niște sunete foarte amuzante. În unele dimineți mă trezesc cu ea înfigându-mi fire de păr personal în nas sau scormonindu-mă în ochi cu degetele ei calde, iar când deschid ochii are o față așa uimită, nevinovată și drăgălașă de-mi vine să mă autoproclam norocoasa pământului și să mă strâng de una singură în brațe, să mă felicit. Apoi, imediat, îmi revin, îmi dau seama că ochii încă mă ustură, oasele mă dor,  îl împing pe beau din pat, Iris îmi face pa! și mai zac așa o vreme (prea scurtă). Deși nu mai pot să adorm în zgomotele produse de ea și de jucăriile ei, stau lățită în pat c-o ureche înspre ei și cu una atârnată de niște vise care în unele zile par la distanță stelară de realitate, iar în altele parcă stau la pândă să prindă contur și-așteaptă doar un semn că sunt bineprimite.
E o perioadă foarte rewarding, așa. O văd crescută și nu-mi vine, dom'le, să cred, că e A MEA, că am ajuns aici, că un copil poate să fie atât de mișto, de cald, de simțitor, de deștept (de obraznic, agitat, urlător, ș.a., dar despre astea nu în rândurile de față, că acum iar sunt în faza ce copil mișto, wou, e al meu!). Mă mângâie noaptea, prin somn, și când deschid ochii, ea râde așa adormită cum e, ca o babă trecută prin vie:) Îmi asum faptul că de acum înainte nici o bucurie n-o să fie mai bucurie decât aia legată de ea, că trăiesc privind-o și minunându-mă de fiecare nou cuvânt și fiecare pas și tot ce îmi doresc pentru mine, fix pentru mine, așa cum îmi doream în alți ani mai multe poșete, mai multe vacanțe, mai multe haine, este să o știu pe ea fericită.

Câteodată nu vrea să se desprindă din brațele mele. Nu vrea nici la ta-su, nici la altcineva. Mă strânge de mână și se uită așa, cu un tu-doar-tu, în timp ce se întoarce cu curu' la solicitanți. Eu nici nu mă bucur, deloc.
Știți copiii ăia antipatici care se tăvălesc pe jos în parc sau prin supemarket de nervi și fac ca toate animalele, despre care eu credeam că-s crescuți aiurea de niște părinți băbălăi? O, well, meet Iris. Parcă ne îndreptăm în direcția asta și mai grav e că nu-mi dau seama ce am făcut de suntem aici, ce am făcut greșit și cum vine treaba asta cu e prea alintată. Da' ce-ar fi trebuit să fac, frate, s-o ignor? Ce înseamnă prea mult alint la copii așa mici? Nu mai stă în căruț la plimbare, nici 10 minute, de dormit în el nici pomeneală. Se întinde ca râma din brațele tale înspre toate jucăriile sau toate rahaturile de prin supermarket, doar pentru că poate, nu cu alt scop. În timpul ăsta țipă.
Pare tare vorbăreață. Mai nou a dezvoltat o obsesie pentru Oac, oac, diri, diri, da (pe care cere s-o asculte c-un oa-oa) și Dacă vesel se trăiește (la care râde și bate din palme cu aceeași plăcere, chiar dacă le aude de zeci de ori pe zi, spre disperarea mea). Îi spun pis-pis-pis, să vină pisica la ea și ea repetă după mine pi-pi, câteodată răsare și-un s pe-acolo, pe undeva. Când voia să-i dai ceva spunea ghe-ghe, ghi-ghi. Acum a învățat să ceară clar și răspicat, așa că toată ziua o auzi cu dă-dă-dă și mai întinde și mâna ca o cerșetoare. Pe lângă tata și mama (o, mama! :D) zice și papa (apă), Bibi (văr-su), bîbii (copii), pipi (pisică), pa, Ei (Edi, un prieten), data (gata) și, cireașa de pe tort, un fel de  tâc-tâc (chiț, chiț).
E evident că l-a moștenit pe ta-su la capitolul dans. E din ce în ce mai bună la asta :) Și mai amuzantă.
Am cumpărat primul covor din viața mea ca să aibă ea spațiu sigur de desfășurare și circulă de-a lungul și de-a latul lui, sprijinindu-se de canapea sau mobilă.
Dacă luna trecută și-acum 2 luni mergea singură 2-3 pași între noi, acum nu mai vrea deloc. Se pune în fund și-o ia de bușilea.
A căzut (și) din pătuț. Locul pe care îl credeam cel mai sigur pentru ea.
Mănâncă în continuare foarte bine, incredibil de bine.
Cu somnul e bine și câteodată nu prea. Pe la jumătatea nopții aterizează în patul nostru, de mult timp deja. Nici nu pot să zic că-mi displace (na, cât de neplăcut poate fi să-ți afunzi nasul în palma grasă a copilului tău?:). M-am obișnuit cu orice, numai cu cârâielile ei nocturne nu.
În momentul ăsta, ce o face să stea locului măcar pentru 2 minute: cărțile, găleata cu lego și paharele alea din plastic care se pun unele peste altele. Sau da, normal, laptopurile noastre.
Adună scamele de pe jos, mi le întinde și-așteaptă să zic mulțumesc ca să râdă satisfăcută.
Nu știu cum un copil de vârsta ei poate să înțeleagă atât de multe. Dacă îi spun, de exemplu, să mă aștepte cuminte cât fug până la bucătărie să-i aduc apă, nici nu se clintește. Dacă plec fără să-i zic nimic, în secunda doi face vreo prostie sau se lovește de ceva. Apropos de lovituri, e plină de vânătăi :)
E un copil căruia îi place frigul, se simte mult mai confortabil așa. Și în casă (în sensul că nu trebuie să fie prea cald sau prea îmbrăcată) dar mai ales afară, de când a venit gerul, stă cuminte la plimbări.
I-am făcut din nou vaccinul BCG, pentru că primul n-a dat semne c-ar fi avut efect și-am crezut că-mi zboară inima pe gât când plângea, sper că aia a fost ultima vizită în spitalul ăla care mi-a scormonit atâtea amintiri urâte.

Urmează aniversarea de 1 an, cea mai importantă zi de la nașterea ei încoace. Am pregătit niște chestii pentru ziua de vineri, dar despre toate astea în episodul următor.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Al doilea weekend în afara emisferei irisești

 Ok, urmează povestea celui de-al doilea weekend  petrecut departe de preagrozava mea Iris.
Se făcea că zbârnâiam a ducă. Un' să mă duc, un' să mă duc? Păi, să fie, așa la nimereală, București:) Și ce să fac la București? Păi na, între altele,  să văd o Ană, să mă asigur io cu ochii mei că există și că e așa mișto cum transmite pe blog. Eh, nu e așa mișto cum poate părea*. 

Vineri după-amiază: cu juma de oră înainte să ies pe ușă arunc într-o poșetă xxl niște blugi și-o bluză (pătate de piureurile irisești, aveam să descopăr mai târziu), îmbrac broasca și ieșim toți 3. Mă încerca o senzație de hai-că-nu-mai-plec. O țin în brațe până la primul taxi. Îmi face cu mâna pa-pa și-și întoarce capul după mașină. Îmi vine să plâng și să mă întorc. Sunt cam proastî!
Drumul până la Mecca mi se pare mai lung ca niciodată, n-am putut să-mi amintesc când am plecat ultima oară, singură, undeva. Aterizez cu bine la Obor, mă ia în primire nan-sa lu' Iris (it's all about Iris, vedeți?), căreia ar trebui să-i mulțumesc, dar n-o fac că poate se-nvață așa (:p), și facem o stație ca să ne umplem burțile cu niște paste foarte bune la Il Calcio. Ajunse acasă, nu mai știu ce tactici să abordez ca s-o conving să fim cu adevărat wild și să dormim toooată noaptea ca niște bebelușe deștepte care știu să doarmă tun până dimineața târziu. Mna, n-am reușit, așa că următoarea oră ne-am petrecut-o încercând să încropim niște costumații pentru petrecerea de Halloween de la Palatul Bragadiru. N-am avut succes, dar măcar a fost amuzant. Peterecerea asta semăna atât de bine cu un bal de clasa a Xa ținut în Căminul cultural și eu eram atât de obosită, încât nu cred că am stat mai mult de 2 ore, cu tot cu drum.

A doua zi, însă, a fost una foarte lungă (și nu la modul enervant de lungă) cu plecat de-acasă la 11 și ajuns înapoi la 3-4 in ză morning, ușor aburită:) 
So, pe la 12 nimeream și noi, în sfârșit, la Simbio, în centrul vechi. E un loc mic și drăguț unde am vrut musai să ajung pentru că aici există o chestie colorată, supraetajată și bună-bună-bună. Aici ne-așteptau deja Ana și Ionouka. Nu prea-mi amintesc ce-am vorbit, aveam neuronii afectați de foame:) Foame care s-a potolit cu chestii simpatice și bune, pe care acum mi le doresc în fiecare zi pe masă. De-acolo, eu am plecat cu antipatica de Ana**, la ea acasă, să cunosc iepurele brunet care acum e în faza de vierme energetic atras maxim de telecomenzi și telefoane. Ah, și ce plăcere să constat ca a întins mâinile să vină la mine, din prima, (mă rog, poate a doua) e clar, sunt o specială!:) Lipsa de somn, căldura din casă și canapeaua comodă au făcut din noi două gelatine tremurând de plăcerea de-a dormi o oră. Măcar de nu eram la prima noastră întâlnire, mai mergea, da' așaaaaa :D Nu-mi-e-somn-sunt-o-puternică-pot-să-rezist-pot-orice. Și-am putut amândouă. Am putut mall (haine, jucării), am putut (ohooo, și ce-am mai putut!) să mâncăm la Macheroni și-am putut și karaoke la Mojo, unde a venit și draga de Oana, și mă tare bucur că am reușit de data asta să ne vedem la ochi. M-am distrat și-am băut bere și-am aplaudat-o pe Ana, care e așa nașpa*** încât a și cântat (inclusiv Bon Jovi, ha!). Da, și apropos, Boo e tot o tipă nașpa****, nu știu cum se face! De-aici a mai urmat și o scurtă oprire în Barfly, după care casă-somn. A doua zi, planetele nu s-au mai așezat corespunzător, așa că n-am mai reușit să mă întâlnesc cu Maria, da' data viitoare, Bordellos scrie pe noi :D

Drumul la întoarcere mi s-a părut și mai lung. Mă gândeam la ce reacție o să aibă Iris când o să mă vadă, dar nici nu bănuiam ce surpriză mă aștepta. Când am intrat pe ușă, încărcată ca un pui de moș Crăciun, după ce alergasem iar până în fața blocului, ea mergea cu ta-su de mână. A belit ochii (a mirare sau a groază?) și când am luat-o în brațe a pus bot și s-a pus pe un bocit, frate cu ăla de-l are pentru oamenii pe care nu-i suportă :(( A fost oribil. Sigur, există explicații, oricine poate să-mi spună orice (era și foarte obosită, nu mai dormise de 7 ore), nimic n-o să schimbe și n-o să șteargă senzația aia oribilă. A adormit imediat ce-a aterizat în pătuț cu mine de mână și-aș fi jurat în secunda aia că nu-mi mai trebuie, nu mai plec de lângă ea. Desigur, încă din noaptea aia, am avut (de prea multe ori) ocazia să-mi revin, ba chiar să mă gândesc cum și unde-o tulesc data viitoare:)
___________________________________________________________________
*e mai caldă și mai drăguță
**care-mi e în continuare așa de antipatică încât mor de ciudă că nu suntem din același oraș:)
***nașpa tare, te face să te simți foarte bine primit, dă dracu' toată oboseala și te mai și invită în patul ei :D
Mulțumesc, fată, ești un om frumos!
****Bucureștiul are oameni mișto, mă!