vineri, 30 august 2013

Raza de soare

A fost odată ca niciodată o rază de soare care-și făcuse prieteni pe pământ: oamenii, florile, iarba, copacii, animalele, toți se bucurau să o vadă, iar ea le răspundea cu aceeași căldură.

Dar într-o zi, un nor mare și cenușiu s-a pus în calea ei și ea n-a mai putut să-și vadă prietenii. S-a întristat groaznic. A încercat să-l îmbuneze pe nor, i-a făcut complimente legate de statura lui impunătoare, l-a rugat frumos, i-a promis că va veni la cursurile lui de ursuzenie și pentru o clipă a părut că-l înduplecă, dar nu. A încercat tot ce i-a trecut prin cap și totul a fost zadarnic. 

Când a văzut că nimic nu clintește norul din calea ei, s-a dus la tatăl ei, Soarele, să-l roage să o ajute. 
După ce a auzit ce i se întâmplase, Soarele i-a spus fiicei lui:
- Draga mea, dacă o să ai încredere în tine și dacă o să te gândești la toți prietenii tăi, cărora precis le e dor de tine și te așteaptă, sigur o să prinzi putere și vei reuși așa să gonești norul urâcios.

Și-a încercat. S-a gândit la toate florile care n-au mai văzut-o de atâta timp, s-a gândit la pisica cea roșcată cărei îi plăcea să se întindă ca să o mângâie pe burtă, s-a gândit la roșiile din grădină care o așteptau să vină să le dea cu roșu în obraji, s-a gândit la merele din livadă și la toate fructele care nu puteau crește fără ea, s-a gândit la codițele încurcate ale fetiței pe care o îndrăgea cel mai mult, cum i se lipeau de obraji când se bălăcea în cazanul cu apă de ploaie încălzită de ea, s-a gândit la toți și la toate și-a început să împingă cu putere și cu dorul celor 3 zile de când nu-și mai văzuse prietenii și-atunci, ca prin farmec, norul s-a risipit de-ai fi zis că nu fusese niciodată acolo.

În spatele bucuriei cu care fusese întâmpinată fiica lui, tatăl Soare zâmbea mândru scărpinându-se în barbă. Ce fetiță grozavă, Raza mea de soare!
***
M-am pomenit într-o seară că îmi iese povestea asta din gură (nu cu atât de multe cuvinte) și Iris a fost captivată. Habar n-am dacă mi-a zis-o și mie cineva când eram mică, dacă există vreo carte care să cuprindă și o astfel de poveste pe care s-o fi citit cândva și, sincer, ideea mi se pare mult prea drăguță ca să nu fi trecut prin capul nimănui niciodată, așa că dacă știți ceva despre asta, please let me know!:)

duminică, 25 august 2013

2y9m: pot siguă

Poate singură. A hotărât că poate singură tot. Să se urce singură în leagăne și deși se îmbârligă printre lanțuri, se lovește și se chinuie să se așeze, să nu cumva să îndrăznesc să mă apropii să o ajut. Să se cocoațe singură pe căluții ăia care se învârt, deși până face asta mie îmi stă inima de câteva ori, din cauza echilibrului precar în care stă și-a schemelor ei de dans pe care ține să le execute de la înălțime. Să se urce singură pe wc, deși nu are puncte de sprijin prin apropiere.

Premierele lunii:
  • am fost într-o zi la plajă, la Dunăre și-atunci a descoperit ce mișto e să te bălăcești, deci aș spune că a scăpat de frica de apă mare.
  • s-a plimbat și cu autobuzul pentru prima oară. Ce-o fi cu fascinația copiilor pentru mijloace de transport în comun, nu pot pricepe, dar a fost amuzant s-o văd așa încântată.
  • am împărțit o pizza vegetariană, ea o felie, eu restul:p
Vorbește singură cu păpușile de sparge, e chiar interesant să-i asculți vrăjelile:))

Ultima lună înainte de grădiniță. Omg, I'm so scared:p Îi spuneam beau-lui că mi-e frică și el: de ce, c-o să îngheți de frig în curtea grădiniței, zgâriind pe la ușă, că geamurile vor fi murdare și n-o să vezi înăuntru?!. Bărbații, niște nemernici fără inimă:p Deci da, mi-e frică de schimbarea asta, de ruperea asta, de boli, de cum ar putea asta să-i schimbe personalitatea sau să-i modeleze (șui) caracterul, mi-e frică să nu-i fie ei frică, mi-e frică de ce-ar putea fi în inima ei în prima zi, mă tem să nu fie certată, bătută, mi-e frică că o să plângă cu golurile alea de aer, când nu mai repiră, și că eu n-o s-o aud, mă tem de toate orele alea când n-o să fie lângă mine. Ce mai, pentru mine o să fie groaznic, sper doar ca pentru ea să fie mișto:)

Nu știu dacă aveam nevoie doar de un alt pretext sau dacă așa se pregătesc mamele pentru măreața schimbare, cumpărând compulsiv rochii, geci, tricouri, bluze, dar eu așa am făcut:p. A mai rămas încăpățămintea.

Într-o zi când ne întorceam din parc, după ce se jucase cu 2 dintre fetițele cu care se întâlnește zilnic, o întreb, ca să mă aflu-n treabă, care e prietena ei cea mai bună. Mami, îmi spune ea, mami e. Răspunsul ăsta, atât de neașteptat, la cum era contextul, și-atât de spontan, ca și cum pff, dar nu-i evident?, m-a făcut să râd și să-i spun eheee, vedem noi mai încolo, pe la vreo 15 ani, așa, deși știam că după iubețc mami e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată.

vineri, 23 august 2013

Povestea celor 21 de zile, the end

15. Trezirea la viață a simțurilor, înregistrată din prima săptămână, mă face să nu mai pot mânca, de exemplu, brânza care-mi plăcea înainte, pentru că acum mi se pare imposibil de sărată. Nu cred că asta mă încântă, dar, oh, boy, chiar așa de sărat mâncam și nu-mi dădeam seama?!
Încep să-mi folosesc colții și pentru altceva decât mârâit, altceva gen râs, you kno'?
Cred că am intrat pe curba ascendentă.
16. Am visat că mi s-a întins o țigară și am luat-o, am aprins-o, am tras vreo 2 fumuri din ea, și abia apoi am realizat ce fac și am aruncat-o. Urmarea acestui e vis e că, ce să vezi, vreau să fumez.
Nu mai vreau în roller-coaster-ul ăsta, lăsați-mă să cobor.
Cred că nu există curbă ascendentă.
18.Ciufută.

Aaaa, gata??? Au trecut 21 de zile? Reaaalllllyyy? Păi și io acum ce fac? Unde mă duc? De ce mă agăț? Ce opțiuni am? Păăăăăi:

1. Pot să îmi aprind o țigară. Chiar pot. Nu mă oprește nimeni. Nu e ilegal. Nu e imoral. Nu îngrașă. Nu mă omoară (în clipa aia). Pot să-mi mai aprind încă una. Chiar pot. Nu are cine să mă oprească, nimeni nu mă poate opri. Pot chiar să revin la normalul meu de dinaintea celor 21 de zile. Chiar pot. Pot să mă întorc la viața mea dinainte, la dependența mea, la sclavagismul atâtor ani. Pot să. Aș putea să.
2. Sau aș putea să merg mai departe pe drumul ăsta nou. Dacă n-aș fi văzut cum e de partea asta a baricadei, dacă n-aș fi cunoscut-o pe ea, ză greatest, minunata, înnebunitoarea, amestecata, fermecata, buna, duioasa, promițătoarea, de toate făcătoare, incredibila stare-amestec de libertate, putere, încredere, zen, care se încăpățânează să nu mă părăsească nici în momentele cele mai proaste, aș fi spus good bye, 21, mi-a părut bine să te cunosc, dar nu chiar așa bine, see you never. Dar pentru că am cunoscut-o, simt că nu mai pot fără ea. Nu mai vreau fără ea.
Și nu vreau nici să anulez atâtea zile, în care, da, mi-am exercitat voința și-am deșălat-o ca pe caiii de curse, pentru că, nu că nu cred ce zice cookie, dar eu n-am ajuns acolo, probabil că merg cu pași mai mici sau pe căi mai îmbârligate, până să ajung, definitivă și precisă, în fața lui niciodată și să-i spun da, mă, ți-am zis numele, ni-cio-da-tăăă, ai vreo problemă cu asta?!:p Plus că beau-ul rezistă și el, iar asta chiar e a really big deal.

Nu știu ce-o să fac, nu știu ce zi va veni prima. În unele zile, în unele momente, cheful de fumat se insinuează destul de puternic iar în viața mea, și asta deși fumătorii cu fumul lor îmi par din altă dimensiune acum. Habar n-am, probabil o să continuu să număr aceste zile până când numărul va fi prea mare și n-o să mai conteze:p

miercuri, 21 august 2013

Despre cumpărături online, în general și în particular

S-a întâmplat ca într-o zi să descopăr pe fundul yahoo-ului, un mail scris și corect și nice-așa (da, știu, sunt o snoabă, mă atrag textele scrise așa:p) în care eram rugată să vorbesc despre experiența mea cu-cumpărăturile online, la care să mai adaug încă una: tomky.ro

Why not?, mi-am zis, shopping-uiesc online și n-o fac de nevoie, ci de plăcere, ca orice treabă serioasă:p Dar de când a apărut fericirea-n viața noastră cu alaiul ei de flori, n-am mai trăit plăcerea pe care o simțeam când îmi cumpăram MIE  o rochie, MIE o geantă, MIE, orice, căci toate pentru mine erau! Nu m-a mai interesat, pur și simplu, mă plictisea teribil uitatul după haine adulte. Intram în magazine mixte și mă duceam glonț spre raionul de copii, ah, ce bucurie! Eh, nu vă faceți griji, încep deja să văd semnele vindecării!:p Cred că în ăștia aproape 3 ani nu mi-am comandat online nimic de îmbrăcat, dar asta și pentru că mi se pare mai greu cu potrivirea mărimilor la mine, decât pentru ea, iar țăci foarte nasoale nu mi-am luat.

Așea, divagarea fiind realizată, să continuăm. Deci am pășit în acest magazin să văd despre ce e vorba și să plasez o comandă, dotată fiind cu privirea de babă cârtitoare, dar, șoc, baba a tulit-o plictisită pentru că nu era nimic de cârtit: site-ul e prietenos, simplu, curat, aerisit, nu ți se încurcă ochii în cap căutând butoane și informații utile, totul e la îndemână, la vedere. Hainele pentru categoria de vârstă în care e și Iris sunt colorate și mișto, dar eu când văd buline în fața ochilor, îmi pierd mințile, așa că prima îmbulinată, prima comandată. Bineînțeles că-s mai multe care mi-au plăcut, dar ca să nu scriu cu ciudă acum :p, n-aveți decât să descoperiți singuri, mai ales că acum au și reduceri. Ce-aș mai vrea să văd în magazinul lor? Păi încălțăminte, da, acum au doar vreo 2 modele de Tikki (cărora cred că le-ar sta mai bine într-o categorie aparte, decât la grămadă cu hainele:p), poate că în viitor vor aduce și altceva pentru picioare (ex)bebelușești. În rest, din punctul meu de vedere, dacă se folosește formula materiale de calitate+design mișto+preț ok (da, se poate!), clienții nu numai că vor veni, dar mai ales, vor reveni:)

Închei cu regulile mele privind hainele irisești:
1. Nu cumpăr niciodată haine exagerat de scumpe. 
Sigur, nici nu-mi dansează miliardele în portofel, dar nici nu leșin (și nici nu vreau să ajung în vârf de apoplexie) dacă irisu' decide să se târâie cu curu' în iarbă sau să facă plajă pe cimentul mâzgâlit cu cretă sau smoală. Am niște tresăriri când văd tricouri sau rochii simpatice pătate definitiv de zoaia aia malefică făcătoare de baloane, dar n-am întrerupt niciodată o joacă frumoasă cu țipătul de groază nu pune mâna/piciorul/curul că te murdăreeeeeești!, ci mai degrabă râd îngăduitor ca proasta, dă-i înainte, fă-te ca porcu'! Hainele, deși leșin intern la vederea lor (un paradox foarte interesant ăsta), sunt doar haine.
2. Bumbac pentru contactul direct cu pielea.
3. Mă holbez și la hainele pentru băieți. De câteva ori chiar i-am luat niște tricouri/bluze mișto de la ei, sper să mă ierte, acum că au aflat crudul adevăr :D
4. Ca să le cumpăr, (nu) trebuie (decât) să arate altfel, să fie funny, în culori și combinații de toate felurile, ce mare brânză (e asta)! Ha, doveditor, într-o zi o să v-arăt albumul cu haine irisești de pe Pinterest :D

luni, 19 august 2013

Ești așa de urâtă

când te încrunți,
când te gândești să gătești ceva mișto și totuși n-o faci,
când lași ziua să treacă fără să râzi,
când legi banii de fericire,
când nu-ți suni prietenii pentru că aștepți s-o facă ei,
când nu te-oprești să mângâi cățelul care se ține după tine,
când (te) plângi,
când alegi să-ți amintești ce ai pierdut, nu ce ai câștigat,
când țipi,
când râzi de copilul (tău) văzându-l cum scutură o țigară imginară,
când îți asumi starea vegetativă de plantă de decor, nu pe cea de adult responsabil, dar mai ales interesant,
când nu mai numeri bucuriile mici pentru că le aștepți pe-alea mari,
când te minți,
când ai mai multe vise decât realizări,
când te sperii și fugi de the best version of you, în loc să alergi s-o iei în brațe,
când te ascunzi
și când spui nu la toate, de teama că s-ar putea chiar să-ți reușească ce îți propui!

Acum că știi, ce-o să faci?:p


vineri, 16 august 2013

Dragă (proaspăt) tată,

Nu înțelegi nimic din tot ce se întâmplă? Ai impresia că viața ta, așa cum o știai, a fost băgată într-o mașină de spălat, la programe lungi, isterice, în care tot intră chestii dar de ieșit nu mai ies, în care toate se amestecă cu toate și nimic nu mai e la locul lui? Dormi puțin, muncești pe rupte, nu pricepi cum au ajuns să fie scoase în afara legii distracțiile cu băieții? Râd colegii de tine că apari la muncă cu pampersul lipit de talpa pantofului și cu bala regurgitată pe umăr? Te simți abandonat, neputincios, obosit?

Nu știi cine e rânjita asta pe care o lași plângând cât mergi într-un suflet să-i aduci un pahar cu apă și o găsești 27 de secunde mai târziu râzând la mânuța care i-a adormit pe față? Nu știi, în primă fază, dacă coama care atârnă pe marginea pătuțului e blana vreunui animal sălbatic și când să verifici cu coada de la mătură, blana deschide ochii ei roșii și-o recunoști în ei (vag) pe nevastă-ta? Nu înțelegi ce se întâmplă când te trezești în toiul nopții cu cineva care-ți îndeasă șâșâindu-te o suzetă-n gură? Simți că-ți crapă capul de oboseală și inima de frica și neștiința de a fi tată? Ți se pare că ai ajuns să te închini în fața acestor ochi mici, dezorientați, care nu știu încă cine ești, dar tu știi că să fii tată e ca și cum ai fi fost numit regele lumii (acesteia) noi? Te oprești lângă vietatea perfectă în venele căreia aleargă sângele tău și nu știi decât să zâmbești prostește ca-n fața unei minuni?

Gooood, nici noi nu știm mai multe! Noi doar simțim mai multe, pe toate, în avalanșe, cascade, tornade. În timp ce voi vedeți revoluția de afară, noi o trăim și pe cea interioară, organică. Nu-i ușor. Nu vine nimic de-a gata. Sigur, avem instincte, dar adevărul gol-goluț e că nu ne naștem mame decât, cel mult, în clipa în care se nasc copiii noștri. Pe toate le trăim și le învățăm atunci, pe loc, odată cu voi. Nu, faptul că timp de 9 luni am avut un chiriaș intrauterin nu ne face mai deștepte (if possible:p) sau mai puțin fricoase (ba dimpotrivă).
Să fii tată nu înseamnă doar să contribui întâi genetic și-apoi financiar la apariția și dezvoltarea copilului. Scuturați-vă de concepția potrivit căreia mama e cu copilul și tata unde vrea el, fiți deschiși bucuriei de a fi în viața copilului vostrudarmaimultalnostru de la primii pamperși, construiți amintiri cu el, legați-vi-l de suflet și nu copiați starea de statuie (posibil cu calitățile ei, dar tot statuie) a taților sau a bunicilor voștri.

Îmi cer scuze dacă scrisoarea mea ajunge prea târziu la tine, dar știi ce, în chestiuni de dragoste, nu e niciodată prea târziu. Iar aceasta e chiar o scrisoare de dragoste:p

miercuri, 14 august 2013

Povestea celor 21 de zile (1)

Cred că aș putea scrie fără probleme zeci (sute, mii, miliarde:p) de pagini despre cum e viața începând cu a doua zi de după ultima țigară. Atâtea senzații, atâtea gânduri, atâtea despicări, atâtea ghemuri încâlcite, atâția nervi, atâta gol și-atâta plin la un loc, atâta poftă și-atâta voință, atâtea amintiri și-atâta dor, atâtea degete frecate unul de altul și-atâtea nasuri în vânt la cules de fumuri. (Pauză de poveste. Stăteam amândoi aseară pe canapea, geamul deschis, miros de țigară în nările noastre fluturânde. El: Kent 8. Eu: Kent touch this, și izbucnim amândoi în râs, ca doi amărâți ce suntem:p)

Planul: să ne lăsăm de fumat pentru 21 de zile, ta-daa!
De ce 21 și nu oviațășiunu? Pentru că, se pare, de atâta timp are nevoie creierul ca să învețe (sau să se dezvețe de) un obicei. Plus că dacă îi spui unui fumător că ar cam fi cazul să se lase de fumat, DE TOT, adică să nu mai fumeze NICIODATĂ, o să-l auzi schelălăind de durere, deci vă rog, ascultați-mă, nu folosiți cuvintele astea, nu asta e abordarea corectă:p
Motive:  Vreau să pot fi credibilă dacă o să fie cazul să am cu Iris discuția despre de ce nu sunt bune țigările.
Banii. Deși nu fumam exagerat, am realizat că împreună îi fumam grădinița fetii :D Când celelalte argumente nu mai stau în picioare, faptul că vezi în borcan banii pe care nu i-ai fumat, ajută.
Sănătatea: Nu mă încântă nici ideea de a fi unul dintre oamenii care mor din cauza fumatului, nici stricăciunile pe care le provoacă țigările.
Zenul, libertatea, puterea. Nu (prea) te simți prins când ești fumător, dar după ce te lași, îți dai seama că găsirea timpului și locului potrivit pentru fumat, banii (trebuie, trebuie să am bani pentru țigări), fuga la fumat și pretextele cu nervi/bucurii/statul la povești/inspirația/relaxarea sunt toate apăsătoare, îngrăditoare, ba chiar sclavagiste de-a dreptul:p
Înlocuirea activității negative cu una pozitivă. Nu, nu cu ciocolată, cum a înțeles creierul meu inițial, ci cu citit. Vrei să fumezi? Ia și citește! Asta a făcut ca în ultimele 14 zile să termin Alice, De veghe în lanul de secară și Fata cu cercel de perlă.
Atragerea consortului, fumător înrăit de 4000 de ani, în această poveste, pe principiul de ce să mă chinui singură, 'au nu ne-am luat noi la bine și la rău?! :D Și azi, după 2 săptămâni, sunt șocată că am reușit asta noi (dar mai ales el).

Day 1. Alice în Țara Minunilor. Eu în Țara Fără Fumuri.
De ce Alice în Țara Minunilor? Pentru că mi s-a părut potrivită pentru experimentul ăsta (păcat că nu are 1000 de pagini+).
Cele 2 țigări din scrumieră îmi scot ochii de câte ori intru în bucătărie, dar parcă simt un fel de confort știindu-le acolo. Beau-ul le miroase seara când vine de la munci:p
Day 2. Ce mi-a trebui-i-i-it? De ce m-am băgat în asta, de ce, de ce? 
Am uitat toate argumentele și spre seară, când ne-a făcut praf Iris, mi-aș fi fumat și părul din cap, nu doar țigările alea două. But then... pot fuma oricând, de ce s-o fac acum?
Parcă sunt 2 ființe în mine, gata de păruială, una rațională, optimistă, înțelegătoare, care pluteste pe nori roz, cu o stare de bine, și alta, un monstru nervos, ciufut, antipatic, care visează noaptea țigări, înjură ziua și nu înțelege de ce naiba să nu mai fumeze.
Cred că renunțarea la fumat e ceea ce o să aducă în viața mea (și alte) bune,  un magnet care trage după el altele, care învârte rotițe neînvârtite niciodată, făcându-mă pe mine un om mai bun și mai fericit. Adică, cel puțin, sper că asta-mi va fi răsplata :D
Nevoie (mare și deasă) de ciocolată.
Day 3. Înainte de jumătatea zilei, am terminat-o, după ce am lălăit-o cât am putut, cu Alice. Ce păcat, așa ce mi-a plăcut (de m-am riscat să râd cu Iris adormit, lipit de coaste)!
Mi se pare că am mult mai mult timp, nuș cum naiba. Probabil pentru că încerc să umplu cu ceva, altceva, minutele de țigară.
Fumatul te scoate din viața ta, în afara ei, pui pause și skip, de fiecare dată când fumezi și nici nu simți că faci vreun rău dacă te extragi. Dar faci, răul se produce, e o fugă și e un abandon aici, mici, subtile, dar sunt, și orice fisură are efectele ei. Ce-am remarcat la mine: comunicare îmbunătățită cu beau-ul , parcă ne vedem iar. Ce ciudat, nimeni nu pomenește de efectele astea, dar eu le-am văzut și asta m-a făcut tristă și bucuroasă în același timp.
Day 4. Nici nu mi-am dat seama că n-am simțit nevoia să-mi fumez țigara de dimineață. De fapt, îmi vine să fumez turbat doar la nervi. Și cum, nervi nu se găsesc?!
Senzația de corp gol plimbat prin lume, lipsește ceva, parcă nu mai sunt întreagă, poate că eu nu mai sunt eu, dar sigur nu eram eu nici când fumam. Redescoperire. Reconstrucție.
Day 5. Depășirea recordului personal, excepție făcând cele 13 luni de abstinență când am fost pregnant&more.
Mnu, iată că nu-mi vine să fumez doar la nervi, ci și așa, de bine ce-mi e. Fuck, o să fie mai greu decât credeam!
Day 6. Eu plec, pofta mă așteapt-acasă.
Day 7. Lauda de sine nu miroase-a fum.
Day 8. Ziua în care nu m-am gândit la țigări, nu am vrut să fumez.
Day 9. S-a făcut liniște. Monstrul negru, ori a murit, ori doarme așteptând momentul potrivit să-mi sară la gât.
Day 10. Cum s-o fi chemând boala aia de-ți recomandă doctorii să fumezi? Dacă o am? Sigur n-o am?
Nevoia de fumat vine când apar fluctuații în dispoziția mea. Orice ieșire din matca mea, asta-nsemnând nervi și bucurii deopotrivă, mă costă așa un chef de fumat, puternic, întristător, acaparator și-ncepe să-mi fie milă de mine:p. Mă enervează tristețea pe care o simt când vreau să fumez și nu fumez.
Day 11. Problema e că nu e ceva constant sau pe o curbă ascendentă unde capătul de unde începi e foarte rău și tinzi spre normal de bine- am fumat, nu mai fumez, sunt ok cu asta.
Day 13. M-am surprins uitându-mă cu scârbă la fumătorii de pe stradă și strâmbând din nas la mirosul lor.

Cred că fumezi până nu mai fumezi. Pur și simplu. Oamenii se prostesc fumând, iar la un moment dat, unii dintre ei se trezesc și zic no more. Cred că e o dovadă nu doar de inteligență, ci și de maturitate. Altfel, nu văd în asta decât un joc îmbârligat al voinței, în care ești singur (ca-n toate luptele, nu-i așa?), în zile senine și-n zile vijelioase, dar e și o grozavă lecție de viață și de dezvoltare personală. Îhî, la naiba, chiar e.
O să fie bine. O să rezist. O să mă uit la filmulețe îngrozitoare despre efectele țigărilor asupra organismului de câte ori o să simt că mor dacă nu fumez, o să sper că o să fie din ce în ce mai ușor și, în tot timpul ăsta, o să mă ocup de reconstrucția mea și-o să mulțumesc în gând și cu voce tare, că nu sunt singură.