vineri, 29 noiembrie 2013

Ziua aia când te gâdilă pe dinăuntru o pană jucăușă. Ce să fie, ce să fie?

- Sunt eu, fericirea.
- Oh, drăguțo, dar cu ce ocazie pe la noi? Văd că stai de dimineață și numeri pe degetele tale fără capăt de câte ori mi-am zis în gând sunt fericită, sunt fericită, sunt fericită. Sunt. Nimic din ce-mi este necesar, nu-mi lipsește. Am găsit baby spinach, diseară voi face o salată orientală cu mult verde în ea și-n același unic castron 2 furculițe mari și una mică se vor bate pe bucățelele de albuș. Sunt fericită. Fetița asta a venit în viața mea cu buzunarele pline de fericire, așa grozav de dragă îmi e că-mi vine să mă duc să mă împing în ușa grădiniței, să bat în ea cu palmele înghețate până-mi deschide cineva: e urgență, doamna directoare, e urgență!, și să alerg s-o strâng în brațe, să-mi plimb nasul prin cârlionții ei încâlciți și să mă îmbăt cu țubec, mami, și io țubec, pân la cec și maaaai sus, io maaai sus (o compilație între replicile noastre pe care le zice ea singură cap-coadă, în timp ce eu mă scarpin de gardul fericirii ca o mâță sătulă).

Fericirea-i ca un animal vagabond care așteaptă să-l chemi să ți se așeze în poală. True story.

joi, 28 noiembrie 2013

Poate sună la fel, dar nici un "te iubesc" nu seamănă cu altul

A început să ningă. Fulgi mari se rostogolesc din cer ca să se culce de tot în părul meu.

Mi-amintesc noaptea aia dintre ani, în care, îmbrăcat la 4 ace, stăteai în genunchi lângă mine, cu mâna pe fruntea mea și mă-ntrebai dacă n-ar trebui să mergem totuși la spital. Nu trebuia, mă lovise o banală gripă, o ignorasem, cum fac cu toate lucrurile care nu-mi convin, dar ea se dovedi mai puternică și mai urâcioasă. În încăpățânarea mea, îmbrăcasem rochia roșie și, făcută covrig pe canapea, tremuram.
- te iubesc, urâtule!
- și eu te iubesc, mă! hai că mă schimb și-o să ne uităm la filme ca niște moși!
- nu te schimba, mai bine stăm așa o vreme.
Ne-am cocoloșit pe canapeaua prea mică, eu cu capul pe pieptul lui, în așa fel încât inima lui îmi bătea în urechi.
- dacă eu aș fi marea, tu ce ai fi?, îl întreb cu ochii închiși, știind că nu-i plac jocurile astea ale mele, dar că, din cauză că sunt bolnavă, n-o să zică nu.
- eu aș fi marinarul care vine să-ți îmblânzească valurile, și râde ca un șmecher frumos ce e.
- dar dacă aș fi o frunză?
- atunci eu aș fi copacul de care să te agăți. Îmi zâmbește incapabil să înțeleagă cât de mult îl iubesc.
- eu te iubesc mai mult. de câte ori pleci, inima mea se deșiră, ca un pulover vechi, mâncată de moliile dorului. o să te iubesc și peste 10 ani, când noi nu vom mai fi împreună și atunci nu te voi mai vedea, dar te voi visa. o să te iubesc mereu pentru că tu ești începutul. o să te iubesc și când o să spun că nu te-am iubit niciodată, o să te iubesc mereu pentru că, așa cum ai fost al meu, așa vei fi mereu pentru mine.
- delirezi, vulpe, hai la mulți ani, e trecut de 12, putem să ne culcăm. Mă sărută și mă agăț de gâtul lui convinsă fiind că relația noastră are un termen de expirare și că pe noi nu ne mai așteaptă nici un revelion, nu împreună.
În maxim 5 minute îi aud respirația de somn. Ajutor de nădejde, felinarul din stradă îmi luminează trecutul. Mă ridic din pat, mă uit la el și-mi vine să-i cuprind fața în mâini, s-o pup pe față și pe dos, dar ies din cameră, din casă și din viața lui.

Fulgii s-au întins prin tot orașul, ca o molimă albă și inofensivă. E o după-amiază ca alea din filme, ninge cu fulgi mari, liniștit, se-aud colinde din magazine și chiote de copii cu nasul rece. Mă opresc în fața ușii unui magazin și-aștept să iasă o familie cu 2 copii, fetița, mai mare, iese prima, mama după ea. Aud din nou inima aia bătând în urechi. Ridic privirea și-n ochi mă înțeapă verdele crud al ochilor lui. Are fire albe-n păr, dar, doamne, e mai frumos! În brațe, un băiețel de nici un an îl trage de urechi. Mă privește și-așa cum o face îmi simt ochii aburindu-mi-se.
- de ce-ai plecat, mă?
deceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecat
- haaaaaai, taaaaati!
- vin acum, Aimee.
- Aimee e fetița noastră, îi zic.
- Da, mă, așa trebuia să fie.
- Nici o mare nu s-a căsătorit vreodată cu vreun marinar, îi zic zâmbind amar.
- Da, mă, bine, dar nici frunza nu s-a mai întors niciodată la copacul părăsit. Te-am așteptat 10 ani, nebuno, îmi zâmbește și el amar.
Fetița vine și-l trage de mână. Se îndepărtează împreună. Eu mă sprijin de peretele magazinului și din ochi guguloaie calde și sărate plonjează sinucigaș pe obrajii înghețați. Plâng și râd în același timp, de cât de mult am putut iubi la 20 ani și, totuși, de cât de proastă am putut să fiu.

Nu-mi mai trebuie nimic din magazin. Intru în cafeneaua de pe colț, iau 2 ciocolate calde la pachet, urc la etajul 7 al clădirii de birouri din strada următoare, bat la ușa primului birou din stânga și intru.
- Iubita, ce cauți aici? 
- Ieșisem să cumpăr cadouri, dar mi-am amintit că am un soț și-am venit să-ți dau o ciocolată caldă la schimb pentru niște pupici. Ai? Mai ai câțiva pentru mine?
Râde bucuros de surpriză și mă sărută, el știe ce magie face, de mi se încălzesc picioarele instant.
- Fulgii ăștia ți-au întins un pic machiajul. Parcă erai mai frumoasă în luna de miere, râde iar, cu ochii sclipind.
- Sunteți așa amuzant de când v-ați însurat, domnule!
- Știi ce, hai că plec mai devreme azi, unde vrei să mergem?
- Poate în pat? Știi că noi n-avem copii?
- Serios? Vai, păi trebuie neaparat să rezolvăm această problemă. Te iubesc așa mult, soție personală!
- Da, da, vorbe, văd eu acasă.
Râdem ca niște adolescenți fugiți de-acasă. Sunt fericită.

vineri, 22 noiembrie 2013

Născută într-o joi, luni avea deja 3 ani

Povestea acestor 3 ani ar putea fi spusă, pe scurt, chiar așa: am născut-o într-o joi (și asta e și va rămâne cea mai vie amintire a mea), iar luni avea deja 3 ani. Pentru că timpul, animal nehalit, înghite zile, luni și ani, de-ajungi nedumerit la nunta copilului tău:p Mă sufoc de dragoste când mă uit la pozele ei, când era cât o gogoașă cu mâini și picioare, mă mir că n-am înghițit-o, mă mir și mă mir că e, că mi-au dat-o mie (oricine ar fi ei, cei care se ocupă cu livrarea fericirii în lume) și de când o am pe ea, simt că am tot, ea cu mâna ei mică a împins ce nu-mi era de trebuință în afara vieții noastre, ea a șters singură geamul existenței mele și-a făcut ca totul să fie clar, frumos și senin. Mulțumesc, creatură perfectă, tu mi-ai așezat inima în piept și-ai pudrat-o cu zaharuri alese care nu îngrașă decât iubirea asta de mamă!
E cam grozav să fii martorul creșterii și dezvoltării ei, uneori amețești de la viteza cu care se întâmplă toate, alteori îți scuipi în sân de frică și-ndrugi instinctiv, pe muțește, rugăciuni pe care nu ți le-a dictat nimeni la ora de religie și-n rest, zilele trec, ce să facă și ele, au atâtea să ne mai aducă!

E o zvârlugă. Îi place să danseze și-o face cu ritm, cu scheme, cu atitudine.
Când i se pare ei că spune o prostie, râsul îi zbughește din gură ca un iepure care-a descoperit șampania. Nu poți să fii în altă cameră, să faci o treabă, că lași tot și vii să vezi spectacolul și să-ți umpli buzunarele inimii cu râsul ei colorat ca o pungă de m&m's.
Și-a tras voce de narator și seara, la culcare, îmi spune ea mie povești. Sunt ori despre un șoricel care merge la grădiniță, ori despre un elefant (ori chiar, varianta combo, șoricelul e prieten cu elefantul).
E un copil grozav, grozav-grozav. Io-s ciudata, că, uite, îmi vine să plâng când mi-o laudă educatoarele, când mă uit la desenele și picturile ei de la grădiniță, bineînțeles că nici un pictor nu a pictat vreodată atât de frumos ca ea:))
Are totuși și bufnelile ei, când nu poți să-i intri în voie și-i încăpățânată și tazmanian (just like her lovely mother:D), dar astea, deși îs enervante, le iau ca pe niște semne bune, în primul rând pentru că se manifestă (și așa).

Când mă vede încruntată, râde la mine și-mi spune fațe-te fumoasă, mami! Fă-te frumoasă. Și mă fac, ah, cum mă fac și cum, de dragul ei, ce nu m-aș face!
Ne frecăm nasurile cum facem de când ne știm și ea, sensibilă și romantică, îmi spune mi-era dor di muții tăi, mami!.

- De ce-ai făcut febră?
- Petu că n-am fost atentă, mami.

Vorbește singură în baie (în timp ce eu cred că se spală pe mâini, dar ea de fapt spală chiuveta): A muți ani. Ții ce-nseamnă asta? Înseamnă să tăiești.

Mami, veau să chețc și eu mică! 

Veau mai multă pâine la colecție.

Copaculeee, tezește-teee!, urlă îmbrățișând trunchiul unui copăcel.

Mergem să cumărăm bani. De la Kaufland. În ziua aia am aflat și eu că se vând bani la Kaufland, dar nu i-am găsit niciodată la raft. Vă dau acest pont, poate aveți mai mult noroc ca mine.

Baticu' cu căciula sunt petini, mami.

Mami lu' ciori se duc și ele la Kaufland, nu? Da, da, precis:))

Ne desenează. Mami, tati, ea. Toate desenele ei se termină întotdeauna după ce a unit toate mâinile între ele. E kind of aww (oh, pe cine păcălesc, totally aww:p).

vineri, 15 noiembrie 2013

Mini-poveste 5: Să iubești un animal sălbatic

Se dezbracă copacii
și-i frig
iar lor nici măcar nu le pasă
mie-mi ruginesc cuiele ambițiilor
îmi cad galbene frunzele amintirilor
și-mi aleargă prin vene
vântul turbat
al dorului
de
tine.

Într-o zi
(fără punct)

N-o să-l termin, volumul ăsta de poezii n-o să fie gata niciodată.
Am iubit o femeie. Am iubit-o. Am iubit-o cu sufletul împletit în jurul ei, am iubit-o cu foame și cu sete, am iubit-o cum iubește planta apa care o udă, am iubit-o cu inocența albului și cu nebunia culorilor, am iubit-o mut de fericire și-am iubit-o orb.
Avea părul roșu ca o coamă sălbatică, ochi rotunzi de veveriță prinsă la furat, corp mic, perfect, iar numele ei de floare contrasta masiv cu firea ei de tazmanian. Era capabilă de acte de cruzime involuntară, la fel cum era capabilă de acte de generozitate nebună. N-o interesa să aibă, să adune, nu avea nimic al el, dar cum naiba, toate erau ale ei. Femeia asta, minunată creatură, făcea lumină pe unde trecea, făcea să fie cald și frumos, făcea să fie bine. Iubirea ei, pentru că știu că m-a iubit, era explozie. Pur și simplu, explodai de fericirea de a fi cu ea și-apoi, tacticos, cu mâinile ei mici de chițibușar care nu poate sta locului, te recompunea după cum i se năzărea ei, iar tu ieșeai din asta, îmbunătățit și năucit de șimaimultăiubire.
Măcar de-aș fi înțeles la timp că iubirea mea o domesticește, că animal sălbatic fiind, va fugi cînd va simți miros de cușcă. Îi cumpărasem un inel, da, dar nu eram atât de prost, nu i-aș fi cerut niciodată să se mărite cu mine, îl văzusem într-o vitrină, piatra lui verde, de muguri născuți prematur, mi-a luat mințile, am crezut c-o să-i placă. Și din a doua zi, n-a mai fost.

Acum umblă slobodă prin lume. Dac-o vedeți, să-i spuneți că i-a înflorit mușcata. Și că ședințele de chimioterapie nu m-au făcut mai urât decât eram.

joi, 14 noiembrie 2013

Mini-poveste 4: The way you make me feel

Nu dorm. Îmi joacă pe dinaintea ochilor închiși luminițe colorate. De oboseală sau de emoții?

L-am cunoscut într-un supermarket. Avea o plasă pe care-a scăpat-o din mâini. Din ea câteva mere s-au grăbit să alerge spre mine. Le-am întors spatele și mi-aș fi continuat liniștită cumpărăturile dacă n-aș fi auzit în urma mea un râs zdravăn:
- Puteam să jur c-o să te apleci și-o să mă ajuți să le strâng.

- Ce chestie, eu puteam să jur că n-o să fac asta.
Aveam în picioare niște pantofi antipatici, țineau morțiș să-mi roadă din călcâie, primisem preaviz de la locul de muncă, genul pe care nu-l iubești, dar de care ai nevoie când ai atâtea bucurii mici în custodie, avusesem un schimb supărător de replici cu o colegă, mâine ar fi trebuit să merg cu gașca de 5 prietene din liceu să-mi caut o rochie pentru nunta uneia dintre ele, ultima care dovedea că nu era, desigur, o fată bătrână ca mine. Nu sunt de fel o fată prietenoasă, dar în ziua aia aș fi putut fi arestată pentru posesie de priviri criminale și nici măcar eu nu m-aș fi arătat șocată de întâmplare. Deci nu, nu eram conectată la mufa socializării sau a minimului bun-simț, nicidecum la cea care unește 2 oameni ce se cunosc absolut întâmplător, ci la cea fuck off-toate mi se întâmplă numai mie-drop dead. 
- Noi doi o să ne mai întâlnim, aud suprapunându-se peste sunetul pantofilor mei târâți în silă.
- Da, sigur,  de-aici mă duc direct la coafor, să fiu pregătită. 
Nici nu cred că i-am văzut fața. Din ziua aia nu-mi aduc aminte decât schimbul ăsta de replici, absolut nimic despre cum arăta el.
Viața mea a continuat să fie, n-o trăiam, doar existam, așa cum fac mii și mii de oameni. Îmi lipseau atâtea că nu știam în ce direcție s-o apuc, așa că, why bother. Se terminase preavizul și-n ciuda convingerilor mele, de vreo 2 luni, nu că nu vroia nimeni să mă angajeze, dar nici la ochi nu erau curioși să mă vadă. Oh, fuck you!, îmi trimit ai mei bani. Sigur, nu pentru a mă lăfăi prin restaurante-baruri-cafenele-și-localuri, așa că eram atât de plictisită că-mi era și silă să mai respir. 
Diseară era marea nuntă. Mireasa s-a asigurat că o să mă bage în seamă cel mult vreun pomicultor înnebunit după compot, pentru că, în rochia aia, eram o piersicuță grozavă. 
Ceremonia a fost minunată. Mă gâdilau prin stomac armate de drosophile îmbătate de siropoșenia din aer, mirii erau atât de frumoși (sigur, eu nu mi-aș fi făcut niciodată cocul ăla, dar na, nu m-a-ntrebat nimeni) că te înjunghiau în ochi cioburile unor lacrimi care se spărgeau de gene, eram fericită pentru ei, nefericită pentru mine, dacă n-aș fi știut că eram vizibilă pentru zecile de oameni cu care împărțeam aerul și momentul, m-aș fi luat în brațe și mi-aș fi plâns pe umeri. Să nu plângi cu sughițuri că te ia mama dracu! Ah, prea târziu, el îi spune ei: 
Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că esti, a-ntâmplării că sunt.
Și am plâns. Sigur, era de preferat să nu ies așa în evidență, dar cum să nu plângi?!
Petrecerea a fost ca toate petrecerile nuntești, lume multă și pestriță, oameni de la țară mirosind a lucernă și-a dinți stricați uitați prin gură. Eu fugeam de ei, ei fugeau după mine, v-am zis eu că rochia aia o să-i atragă. S-a dansat mult, s-a băut și s-a dat voia bună de-a dura printre invitați, ba chiar, așa cum stăteam pe marginea petrecerii, se vedea ca una reușită.
Spre dimineață, căutând telefonul în poșetă ca să chem un taxi, îmi dau seama că nu e acolo. Mă uit nedumerită în jur, nu-l folosisem toată seara, și-l văd pe masă. Ok, nu știu ce caută acolo, îl iau și-l văd deschis la mesaje, cu textul the way you make me feel. Ăăăă, oookaaay, ce-i asta?!? Ridic privirea, nu se uita nimeni la mine, nu-mi făcea nimeni cu ochiul, de fapt, toată scena era ca și cum eu nici nu eram pe-acolo. Ă, super, vreo glumă, ceva. Îmi iau singurătatea de braț și, ca două doamne, ieșim să așteptăm taxi-ul.
Afară, noapte neagră, fără stele, și cam frig. Îmi dau seama că n-am mâncat nimic și că aș mânca niște cartofi prăjiți și cu ochii. Aud pași în spatele meu și mă întorc.
- Se pare că n-ai fost degeaba la coafor, pentru o piersică, ești cam frumoasă!

Și apoi au urmat cartofii prăjiți de la Mc, râsetele până când soarele ne-a băgat degetele-n ochi, ochii lui ca două caramele cu lapte, prima dimineață de dragoste, prima vacanță, vrei să fii a mea așa cum te simt a mea?/vreau să fii al meu așa cum te simt al meu, plimbările, gătitul la 4 mâini, glumele, the way you make me feel/noo, the way YOU make me feel

Și peste câteva ore o să fim căsătoriți. Fericirea-i un lucru mărunt.

miercuri, 13 noiembrie 2013

Mini-poveste 3: Love at first sight stinks

L-am ales. Eu l-am ales. Nu el pe mine. 
Îl văzusem în dimineața aia în Mega Image, se uita pe eticheta unei pâini și-n timp ce făcea asta degetul mare de la mâna dreapta se plimba pe celofan în sus și-n jos, ușor, abia perceptibil. Mi s-a făcut gaură-n stomac când am văzut. 
Nu sunt o fire organizatorică, n-am nici o atenție pentru detalii, obișnuiesc să nu remarc ce-i în jurul meu, dar cumva, în dimineața aia, deși sunt și mioapă și uitucă (ochelarii iau mereu altă cale decât mine,) am avut ochi pentru asta. M-am despărțit cu greu de imaginea degetului plimbător și-am ridicat privirea. U-uuuuuuuuui, cum stătea cocoțat așa mândru pe gât, față de mine, capul părea la înălțimi amețitoare. M-am întors cu spatele și-am început să râd ca o idioată. Ahaha, probabil că de-acolo sus nici nu mă vede! Ahaha, dacă m-ar lua în brațe probabil că... Ah, să mă ia în brațe, cum o fi!... Mă întorc repede și ia-l, dobitoaco, de unde nu-i! 
Damn it, degetele mele în părul lui încurcat, palma mea mică în palma lui mare, buzele lui pe ceafa mea și de-a lungul coloanei, mâinile lui pe harta erogenă a corpului meu!... eram cu mintea plecată pe planeta asta sexuală, în timp ce pe planeta asta cu Mega Image mergeam aiurea printre rafturi, când mă pomenesc zicând cu voce tare whaaaaat thhheee fuuuuuck?!. Mă agățase de nas un miros dezgustător de transpirație care m-a orbit parțial și m-a făcut să mă clatin pe picioare.

Și iată-l.

marți, 12 noiembrie 2013

Mini-poveste 2: Întâlnirile de la 5 dimineața

Interiorul cabinetului său era aproape complet negru. Pășeai în el ca-n adâncurile cele mai întunecate ale ființei tale. Renumele său, uriaș pentru acele timpuri, nu s-a construit singur, dar parcă împotriva voinței lui, în ciuda lui. Nu-l bucurau laudele, recunoașterile, premiile, nu era niciodată prezent să și le ridice, ba dimpotrivă, de câte ori îi ajungeau la ureche note din răsunetul succesului său, se irita și-n ziua aia era și mai morocănos decât de obicei.
Era greu să-ți dai seama câți ani are. Oriunde între 40 și 60 de ani putea fi încadrat. Avea ochii tăciune, alungiți, umbriți de sprâncene dese, încâlcite, frunte fermă, colțuroasă, pe care, în foiala lui interioară cea mai vibrantă, firele de păr încă preponderent negre se întindeau ca niște șosete la soare. Se îmbrăca întotdeauna la fel. Avea zeci de costume cu zeci de cămăși, toate la fel. Costumul negru, cămășile albe. Pantofii de 2 feluri: negru lucios, negru mat, calitate superioară. Negrul lucios al pantofilor nu vestea o dispoziție bună, nu că s-ar fi putut spune despre el că are vreodată o dispoziție bună, dar când era încălțat cu aceștia, era cumplit.
Cum cumplit de speriată eram eu când am ajuns prima dată în fața ușii cabinetului său. N-am apucat nici să trag aer în piept că am și auzit intrați!. Îmi simțeam inima bătându-mi în gât, în ciocănituri aproape dureroase. Părul mi se înfășurase în eșarfa verde și mi se părea că răstorn toată liniștea orelor 5 ale acelei dimineți geroase cu zgomotele produse ca să mă smulg din strânsoarea ei. Eram prima programare din acea zi. Se uita la mine într-un fel pe care nu pot să-l descriu, ca și cum mă diseca pe viu și mă mângâia în același timp. Ochii săi aveau un luciu care s-a stins treptat pe măsură ce întâlnirile noastre s-au îndesit. Dar în ziua aia păreau să ardă de-a dreptul. După vreun sfert de oră mi-a spus puteți pleca, ne vedem mâine la aceeași oră!
Nu scosesem nici un cuvânt. Ajunsă în stradă mi-am dat seama că nici măcar nu salutasem. Gerul mă plesnea peste față și mă uitam nedumerită în jur, de parcă eram nouă pe lume. Aveam 31 de ani și mi se dăduse speranță.
Când am intrat a doua zi în cabinet el stătea întors cu scaunul și-așa a rămas toată ședința. Nu știu cât a durat, mi-e greu să-mi amintesc acest detaliu. Mi-a spus dezbrăcați-vă și plimbați-vă prin cameră, o să ajungeți undeva! Am avut senzația că mă sufoc când l-am auzit. Un curent rece mi-a trecut de-a lungul coloanei și-un tremur ciudat mi-a cuprins tot corpul. Mi-am descheiat nasturii rochiei și-am lăsat-o să cadă pe covor fără să mă gândesc s-o așez frumos pe fotoliu. Încremenisem. Tot!. Sutienul, chiloții și dresurile s-au culcat uimite pe rochie. M-am dat jos de pe tocuri și-n secunda următoare m-am simțit mică ca un bebeluș și m-am pornit să plâng. Plângeam în cascade, plângeam încet, plângeam zgomotos, plângeam fără sunet sau fără lacrimi, plângeam cu vocile fiecărei vârste prin care pășisem. Când am ajuns la capătul lacrimilor, cine știe cât timp trecuse, am început să mă plimb în cercuri mari prin cabinet. Am călătorit prin mine, m-am văzut cum trebuie că mă văd toți ceilalți oameni, reală, normală, frumoasă, dar mai ales vie. Nu știu ce le-a făcut asta, dar fiecare moleculă din mine s-a trezit la viață și-a pornit zglobie să dea de veste tuturor celulelor că trăiesc și că, de acum, asta o să se vadă.

Nu mă mai paraliza gândul că voi muri. Următoarele ședințe au fost de desțelenire. Sămânța bucuriei că trăiesc era plantată. Da, voi muri, într-o zi chiar voi muri, dar înainte de asta voi trăi.

luni, 11 noiembrie 2013

Mini-poveste 1: O scrisoare netrimisă

Mi se pare că ești absent. Ca și cum ți-ai duce adevărata viață în altă parte și aici vii doar să dormi. Noi nu vorbim, nu facem planuri, nu comentăm filme, nu facem nimic împreună. Mai suntem împreună? Dincolo de faptul că suntem soț și soție, noi mai suntem împreună?! Cel mai tare mă disperă că mă faci să mă simt așa și să țip, să vorbesc aiurea,  să fiu o scârbă. Și eu nu sunt așa, mai poți să-ți amintești că nu sunt așa?! Nu știu ce-o să se aleagă de noi, dar sigur nu mergem în direcția cea bună.
De ce nu intri pe ușă val-vârtej să-mi spui "Iubito, lasă tot și hai să fugim un weekend doar noi doi, vreau să te strâng în brațe într-un pat în care n-am mai făcut-o, vreau să-mi înfig degetele în părul scurt de la ceafă și să te trag spre mine, hai, vino, o să ne alergăm goi prin camera de hotel și jur că nici o femeie în ochii mei nu-i mai frumoasă"? De ce tu doar taci și momentele frumoase sunt doar în mintea mea? Nu le intuiești, nu mă simți? Nu mă mai vezi... aș putea să-mi pun o oală în cap și tu n-ai observa cât sunt de caraghioasă, pentru că, nu că nu mă vezi, tu mă vezi neutră, nu sunt pentru tine nici, nici.
Eu am făcut asta? Tu ai făcut asta? Noi împreună am făcut asta? Cine dracu' a făcut asta?

Mototolise hârtia și privea de mult în gol. Când a sunat telefonul, un val de căldură i-a inundat obrajii și din ochi a început să plouă.
- Alo?
- Da, spuneți.
- Soțul dumneavoastră a avut un accident. Suntem pe autostrada Soarelui, kilometrul...
N-a mai auzit. A apucat cheile de pe masă, și-a pus trench-ul roșu peste pijamalele în carouri, s-a urcat în mașină și-a început să plângă cu lacrimi bolovan și muci. La radio Anouk urla never gonna be, never gonna be nobody's wife. Mă-ta!, i-a scăpat printre dinți și și-a șters mucii cu mâneca trench-ului.
Intrase pe autostrada Soarelui și nimic. Cât putea vedea cu ochii, nimic. Nimic neobișnuit. Ce câcat?!
Își scoate telefonul, trecuseră 14 minute, apelul era cu număr neafișat. Ce câcat?!
Oprește mașina de tot. Se uită în oglindă. Pe geam. Se dă jos și începe să râdă isteric lovind cu papucii de casă zăpada de pe marginea drumului.

Iubitule, e vineri, lasă tot și hai să fugim un weekend doar noi doi! A apăsat send message și-a așteptat.
Bine, nebuno, du copilul la mama, eu rezerv camera noastră, tot a nins așa frumos la Sinaia!

vineri, 8 noiembrie 2013

Cum ne-am petrecut prima vacanță

Prin vară, când aș fi întrebat și ascultat cu sufletul la gură, până și pietrele, despre cum e la grădinița (de pietricele), am auzit din gura unei mame și vaaaai, stai să vezi cum o să fie în vacanță, cum o să-ți dorești să se termine mai repede, numai să plece odată de acasă, cu figurile ei cu tot!. Mi-a rămas în cap pentru că m-a șocat și mi se părea imposibil să ajung să gândesc vreodată așa (și-mi spuneam, în intimitățurile minții mele, ce nenorocită-i asta!:p nu e).

A venit prima vacanță. Ca nuca-n perete, dar mă rog, a venit, să fie primită. 
În ultima zi când am luat-o de la grădiniță, un gând s-a rupt de celelalte și-a venit să-mi nea-nea-nea-nea-na-na în față: oh, shit, iar trebuie să-i fac de mâncare!. M-am scuturat de el, i-am arătat limba și l-am trimis în mă-sa. I can do this și ce-am putut încă!
Am fost în parcuri din afara cartierului, am fost la țară, am fugit mână-n mână după umbrele noastre, am adunat frunze, ne-am plimbat cu tramvaiul, am fost la cumpărături pe-ntune'ic, am văzut cum steieie se țin după noi, am dormit nas în nas sau fund în fund la prânz, ne-am trezit și-am rânjit hienește una la alta, ne-am tăvălit în ț'ubecuri și ne-am pupat și-mbrățișat like there is no tomorrow, am gătit, eu i-am făcut ei ursuleț cu pară și goji, ea mi-a făcut mie inima fondantă, am comunicat și ne-am înțeles minunat, iar azi, în ultima zi de vacanță, am mâncat amândouă la masă, față-n față, ca-n zi de sărbătoare, friptura perfectă. Zău că e!

Happy friday! Încăpățânați-vă să trăiți azi, mâine nu există!

PS: Nu uitați de provocarea de pe facebook! :D