Și tu poți fi supernanny. Cum să-ți crești bine copilul (2)

 Extrase:

Nevoile copilului
Alimentația sănătoasă. Dacă vrei să afli adevărul despre o familie, aşează-i pe toţi în jurul mesei.

Un copil care consumă hrană nesănătoasă se alege cu tot felul de carenţe (de calciu, fier, vitamine etc.), alergii alimentare, nu are energia necesară (de aceea, cere mereu dulciuri, ca să compenseze necesarul de zahăr în sânge), nu se poate concentra la şcoală şi are rezultate slabe, se îngraşă, iar obezitatea la copii şi adolescenţi, aşa cum au demonstrat studiile efectuate în ţări ca SUA şi Anglia, determină o scădere a activităţii cerebrale, o lenevire şi o "prostire" a creierului.

Nu fierbe legumele până devin foarte moi. Distrugi toţi nutrienţii, toate vitaminele. Lasă-le "al dente", sunt mult mai sănătoase şi dă-le drumul în apă clocotită (altfel, pe măsură ce apa rece se încălzeşte, oxigenul eliberat scoate toţi nutrienţii în apă). Obişnuieşte-ţi copilul să consume cel puţin o dată pe zi (dar zilnic) o legumă/un fruct proaspăt.

La masă se discută, fiecare spune ce a mai făcut peste zi, se glumeşte, se apreciază bucatele, se povesteşte, masa trebuie să fie luată într-o atmosferă caldă, însufleţită, destinsă.
Deprins cu un program de viaţă organizat, copilul știe ce va urma şi e mai cooperant. Ştie că acum e timpul să mănânce, apoi se va juca, pe urmă va face baie, după care ascultă povestea, după care face nani. Când știe ce urmează, copilul nu mai e surprins de anunţul tău şi nici nu ţi se mai împotrivește, ci acceptă mai ușor ceea ce urmează să facă.
Mesele la ore fixe. Când copilul nu mănâncă la ore fixe, organismul lui nu se poate regla. Senzaţia de foame îi vine în mod aleatoriu (atunci când îi scade glicemia) și nu la ore fixe.

Defecația. Trezitul, culcatul şi mâncatul la ore fixe reglează şi activitatea tubului digestiv.
Ponturi utile:
• Nimic nu are un efect constipant mai puternic decât îngrijorarea legată de tranzitul intestinal! Deci, nu face din asta mare caz. Nu-l presa pe copil cu întrebări: "Ai făcut azi caca?" sau "Aoleu, iar eşti constipat. Ce să mă mai fac cu tine?"), nu-l verifica "ce şi cum a făcut" de parcă ar da teste pentru NASA, nu-i băga în cap că se constipă uşor.
• Oferă-i o dietă bogată în legume şi fructe proaspete.
• Băile calde au un efect laxativ.
• Un interes viu pentru lumea înconjurătoare are, de asemenea, un efect laxativ. La fel şi emoţiile (surpriza, încordarea).
• Nemişcarea leneveşte tractul digestiv. Evită să-l laşi ore întregi la computer şi la televizor. Oferă-i şansa de a se mişca în aer liber cât mai mult.

Somnul.  Un copil crește în timp ce doarme.
Pe măsură ce cresc, copiii nu mai dorm atât de mult, dar ei au nevoie totuși de mai multe ore de somn decât adulţii, în general, între 9-11 ore de somn pe zi.
A-l priva de somn e la fel de rău ca a-l priva de hrană pentru că efectele lipsei de somn sunt dramatice pentru sănătatea și dezvoltarea sa.

Disciplina. Disciplina nu înseamnă că micuţul tău stă smirnă și nu face decât ce-i spui. Am auzit pe mulţi zicând că nu vor un astfel de copil, un robot care nu face decât ce-i spui. Este o mare greșeală să crezi că acesta este rezultatul disciplinei: o anihilare a personalităţii şi obedienţă totală.
Când părinţii nu vorbesc aceeaşi limbă, când nu fac front comun, îşi subminează unul altuia autoritatea şi îngreunează disciplinarea copilului.
Disciplinarea eficientă este atunci când copilul are încredere în ceea ce îi spui și îi arăţi ca părinte. Dar, ca să aibă încredere în tine, tu trebuie să îi arăţi că eşti serios şi sigur de cele ce spui şi să-ţi întăreşti spusele prin exemplul personal, astfel încât copilul să-ţi urmeze îndrumările fără să fie nevoie de coerciţie din partea ta, de ameninţări, de sancţiune. Nu prin pedeapsă devii o autoritate în faţa copilului tău, ci prin cunoaştere şi puterea exemplului, prin înţelegerea lui, prin felul în care îl tratezi, ţi-l apropii şi îi câştigi încrederea şi respectul.
Evită conflictul. Disciplinarea nu trebuie să devină o luptă a voinţelor, nu-ţi pune ambiţia la încercare cu el, altfel, intri pe un teren extrem de alunecos, te angajezi într-o competiţie unde el se poate dovedi mai încăpăţânat decît tine şi are mai multe şanse de a câştiga. Refuză să intri într-o dispută cu el. E o capcană din care nu mai ieşi cu faţa curată şi, când vezi că începi să pierzi, te enervezi şi acţionezi în forţă, dar amândoi ştiţi că tu eşti cel care a pierdut. Încearcă să foloseşti umorul pentru a detensiona situaţia respectivă.

Recompensa. Scopul recompensei este de a stimula copilul să persevereze, de a-l încuraja, de a-l ambiţiona să reuşească să înveţe ceea ce şi-a propus şi nu de a-l răsplăti. Răsplata cea mai bună pentru efortul lui este reuşita, succesul, fericirea şi mulţumirea pe care fapta lui le aduce celor din jur şi lui însuşi. Recompensele materiale sunt total neindicate. De ce? Pentru că generează un tip de motivare materială, egoistă, de proastă calitate. Aprecierea, admirația, încurajarea, apropierea fizica, gesturile tandre sunt recompense pozitive.

Ponturi utile:
• Critică-l mai rar, apreciază-l mai des.
• Apreciază-l în public (înţelege cât de mândru eşti în faţa lumii de el şi cât de mult îl iubeşti). Critică-l între patru ochi (ca să nu-l umileşti în public şi să-l răneşti).
• Oricine e sensibil la laudă. Adolescenţii pot să se arate foarte stânjeniţi în asemenea momente, ba chiar să îţi şi spună "mamă, termină cu prostiile!", "tată, nu mai exagera atât!". Fii fără grijă! În sinea lor, sunt extrem de fericiţi.
• Vorbeşte despre copilul tău la persoana a treia în termeni elogioşi. Copiii trag adesea cu urechea la vorba celor mari. Dacă te aud vorbind despre ei în termeni elogioşi, vor fi atât de mândri şi fericiţi şi se vor simţi atât de preţuiţi şi iubiţi, încât nu vor mai avea nevoie de nici o altă recompensă. Adesea, acest truc are şi un efect stimulativ eficient.

Spre deosebire de reproşuri, muştruluiala (discuţie moralizatoare din care copilul trebuie să tragă învăţăminte, altfel paguba şi supărarea, suferinţa şi consecinţele greşelii sale rămân fără rost) este constructivă. Desigur, dacă o faci cu seriozitate şi calm, cu vocea raţiunii, nu tunând şi fulgerând.

Nevoia de respect. Ca orice om, copilul are nevoie să fie tratat cu respect: respect pentru siguranţa și sănătatea lui, pentru orele lui de masă și de somn, pentru joaca, intimitatea, igiena lui, pentru ideile și întrebările sale, pentru integritatea lui fizică și psihică. Desigur, formele cele mai grave de desconsiderare a copilului sunt violenţa fizică şi verbală, când tu însuţi te cobori, de fapt, pe o treaptă subumană şi îl "înveţi" că el însuşi nu are nici o valoare, că nu contează nici ce gândeşte, nici ce simte, nici ce se întâmplă cu el.

Nimic nu preţuieşte copilul mai mult decât iubirea dintre părinţii lui. Nici chiar iubirea lor pentru el însuşi.

12 din 50

1. Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet, G.G. Marquez. Îmi place Marquez.

2. Bătrânul care citea romane de dragoste, Luis Sepulveda

3. M-am hotărât să devin prost, Martin Page. Nu-mi amintesc ce-i cu ea:)))

4. Povestea târfelor mele triste, G.G. Marquez. Numai titlul de ea, dar ce să fac, îmi place Marquez.

5. Dama de pică, A.S. Puskin

6. Rușinea, Salman Rushdie. Eh, da, asta e altceva. Până să ajung la jumătatea ei, mi-am dorit să mi se șteargă subit din kindle sau să se întâmple ceva, orice, să scap de cititul ei. Bine că n-am abandonat-o pentru că dup-aia a început să mă prindă. E o carte interesantă.

7. Hoții de frumusețe, Pascal Bruckner. Era să-mi placă, dar apoi, la un moment dat, Pascal a scăpat frâiele poveștii și s-a dus aiurea-n miriște.

8. Toamna patriarhului, G.G. Marquez. Mi-o fi plăcând mie Marquez, dar asta m-a enervat teribil.

9. Narcis și Gură de Aur, Hermann Hesse. Asta și no. 10 m-au lăsat într-o baltă de tristețe dubioasă.
10. Un veac de singurătate, G.G. Marquez. Dacă sunteți în căutare de-o recomandare, asta-i a mea.
11. Donna Alba, Gib Mihăiescu.
12. Lolita, Vladimir Nabokov. Îmi pare rău că am insistat s-o citesc, nu-i văd rostul în listele cu must read, n-am putut să mă detașez de poveste ca să gust stilul nabokovian.

Sunt într-o stare enervantă, greu de satisfăcut literar, croncăn ca o cioară negativistă despre fiecare carte pe care-o citesc, aștept să fiu dată pe spate și mă trezesc mereu indiferentă. Nu știu dacă să iau o pauză sau dacă să-mi aleg mai cu grijă cărțile, dar după cât sunt de bufnită, mai bine pun kindle-ul în cui și mă concentrez pe bucurii mai... lumești (și prin lumesc nu vreau să spun veneric:)).

Și tu poți fi supernanny. Cum să-ți crești bine copilul (1)

Începutul a fost ok, exprimare lină, simplă, nelemnoasă, multe exemple și pilde, considerații de bun-simt, etc.
Apoi, la un moment dat, m-am simțit împinsă un pic pe panta “adventismului”, a cuvioșeniei pe care nu o am în sânge și nici nu mi-o doresc:

un părinte care nu e atent cu ținuta sa în fața copilului își demolează singur piedestalul, nu te afișa îmbrăcat sumar sau în pijamale în fata copilului, o să se uite cu dezgust la tine și-n nici un caz nu te lăsa surprins dezbrăcat sau în plin avânt sexual, a nu se manifesta sentimentele, fie ele pozitive sau negative, prea zgomotos, trebuie să fii demn, curat, corect, sigur pe tine, purtare exemplară, totul trebuie făcut cu demnitate și măsură.

Oare pentru că pe-astea le face fiecare după cum simte, și, scrise, par prea mult sau altceva? Sigur că nu cred că există părinte pe fața pământului care să facă un scop din a fi surprins în plin elan sexual, să fim serioși, dar să nu te afișezi în pijamale în fața lui, să ai ținuta aia perfectă de exponat de muzeu, mi se pare too much, nu sar în costum apretat cu juma de oră înainte să se trezească ea, sper să mă ierte pentru indecență și insensibilitate.

Citind cărți de genul ăsta caut, inițial fără voie, greșeli în educația și formarea mea, caut să văd, în funcție de cum sunt azi, ce copil am fost. Nu e o bucurie să descopăr că nu am fost un copil încurajat, responsabilizat, cu care s-a vorbit, căruia i s-a explicat, care să fi fost plăcut pentru ceea ce e, ci unul care nu era ce trebuia (eram a doua fată, încă o fată, nu un băiat cum și-a dorit taică-miu și cred că nici maică-mea nu a fost prea fericită să se descopere din nou însărcinată, la nici 3 luni de când născuse prima oară). Cine știe ce aș fi putut deveni, ce om aș fi fost azi, dacă m-aș fi bucurat, ca și copil, de un pachet all inclusive?!
Nu mi s-au dat răspunderi, deci iată-mă azi un adult care are probleme cu luatul deciziilor. Nu m-am simțit iubită necondiționat, deci mă tem că nu merit, cu adevărat, să fiu iubită, în schimb, am putut să devin o nesuferită, o acritură. Nu mi-au insuflat încredere în mine, deci iată-mă fugind de răspundere, amânând. Nu m-au încurajat deloc, niciodată, așa că uite ce departe (n-)am ajuns! Nu-mi amintesc să mă fi simțit, în ochii lor, importantă, apreciată, investită cu încredere, nu mi s-a dat ocazia să mă afirm, să-mi găsesc un rol și un statut în familie, așa că nu mi-am găsit niciodată locul în familie. E al naibii de simplu!

Urmează câteva extrase din carte, e o carte bună, să știți, iar Irina Petrea, departe de imaginea pe care i-a pus-o în cârcă televiziunea, e un om coerent, foarte bine pregătit.

Bucuria lui cea mai mare este să-i dai atenţie. Nici n-ai idee în câte moduri înţelege el să îi acorzi atenţie! Indiferent cum o faci însă, aceasta se traduce pentru el într-un singur fel: atenţie = iubire.

Primul pas spre a-l înţelege mai bine pe micuţul tău este să ţii minte cât de mare eşti tu (si toate ale tale) pentru el, cât de tunător ţi-e glasul şi cât de sus ţi-e capul, faţa, cât de mari ţi-s mâinile, cât de lungi picioarele, cât de puternic ești, cu câtă ușurinţă le ridici pe toate. Copilul te admiră şi vrea să fie ca tine, să poată face tot ce faci tu. Însă nu poate.

Reproşurile repetate îl fac pe copil să se simtă prost, îl umilesc şi îi distrug încrederea în sine. Când copilul face o criză, nu e cazul să faci şi tu una.

Copilul are voie să facă orice câtă vreme:

• nu-şi face rău lui

• nu face rău celorlalţi 

• nu face rău lucrurilor.

Libertatea copilului este deplină între aceste trei limite menite să-l protejeze pe el, pe ceilalţi și creaţia (la modul general) de distrugere. O dată ce ţii minte aceste trei lucruri și-l înveţi și pe el, viaţa se simplifică incredibil de mult. Orice faptă și acţiune a copilului poate fi "cernută" prin această "sită" și, dacă nu "agaţă" nici unul dintre cele trei precepte, atunci nu e dăunător pentru nimeni și nimic.

A lăsa copilul să facă ORICE este o greşeală gravă. El devine răsfăţat, nerespectuos, lăudăros, agresiv, distrugător şi indisciplinat.

A nu-i permite copilului să facă NIMIC este la fel de grav, numai că efectele sunt altele: devine timid, dezinteresat, tracasat, frustrat, temător, neîndemânatic, nesigur pe el.

Ponturi utile:

• Când copilul se simte pedepsit pe nedrept, de ciudă, mai strică ceva, face ceva rău. Mai ales bătaia, umilinţa îl pot determina să se răzbune. Copiii se răzbună adesea pe cei care îi bat ori îi bruschează ori le vorbesc urât, chiar cu riscul de a fi din nou bătuţi atunci când sunt descoperiţi. Abia aşa se pot "înrăi.

• Ajută-1 să înţeleagă că tot el are cel mai mult de pierdut atunci când distruge ceva sau răneşte pe cineva, că orice lucru rău, orice faptă rea, aduce cu sine ceva la fel de rău (ori chiar mai rău).

• Nu-l eticheta cu apelativul "răule". Va face în aşa fel încât să-şi merite eticheta şi chiar va ajunge să creadă că nu e bun, că e în stare doar de fapte rele. Nu el este rău, ci fapta lui poate fi rea sau bună, atenţie deci la formulări.

• Nu te grăbi să înlocuieşti ceva ce a stricat în mod voit, de nervi, din răzbunare şi chiar din neglijenţă. Lasă-1 să-i simtă lipsa. Va învăţa să preţuiască mai mult ceea ce are. Nu îi trece cu vederea greşelile dându-i libertate absolută şi propunându-ţi să "întorci foaia" când va mai creşte. Cum crezi că ai să te impui în faţa lui la 15 ani dacă nu poţi s-o faci când el nu are decât 5? Te amăgeşti singur.

Refuzul de a-ţi disciplina copilul înseamnă să-l condamni să devină un adult cu probleme, poate chiar un inadaptat, un ins în afara legii.

Copiii vin pe lume cu "hard-ul" curat. Noi, părinţii şi educatorii lui, suntem cei care îi "instalăm" majoritatea "programelor" şi, neîndoios, pe cele de bază. Dacă noi nu ştim ce "programe" să "instalăm" şi cum să le "rulăm", dacă nu ştim cum să "întreţinem" şi să lucrăm cu acest "computer" de performanţă nebănuită, îl "defectăm" încă de la început şi niciodată nu va mai "funcţiona" la parametrii săi reali.

Ponturi utile:

• Lucrurile cele mai complicate pot avea răpunsuri simple; când nu înţelegi purtarea copilului tău, pune-te chiar pe tine în fruntea listei de "suspecţi" şi analizează-te cu atenţie.

• Dacă tot nu înţelegi unde e buba, întreabă-1 pe el ce-i place şi ce-i displace la tine. Poţi avea parte de adevărate revelaţii.

Tendinţa copilului este de a copia mai ușor năravurile unui părinte decât obiceiurile bune ale celuilalt și, între cei doi, el va alege să-l copieze mai mult pe cel care este personalitatea dominantă în familie.

Educarea copilului nu trebuie să se transforme într-o confruntare a voinţelor, într-o ciocnire a caracterelor. Dacă eu, ca adult, permit lucrurilor să ia o astfel de turnură, atunci nu am mai multă minte decât copilul din faţa mea.

Educaţia copilului începe cu noi. Noi trebuie să ne corectăm defectele, să scăpăm de obiceiurile nesănătoase sau proaste, altfel, cum să cerem copiilor ceea ce noi înşine, oameni în toată firea, nu putem realiza?

Prima lecţie de demnitate pe care o dai copilului tău este să ai cuvânt în faţa lui. E o lecţie obligatorie, pentru că nimic nu erodează mai repede autoritatea unui părinte decât promisiunile neîndeplinite şi ameninţările deșarte, pe care i le face copilului pe negândite, uneori doar ca să scape de gura lui ori ca să-l "cuminţească" pe moment. Treptat, toate vorbele tale aruncate în vânt îl fac pe copil să își piardă încrederea în tine și,cu timpul, îţi va fi tot mai greu să te faci ascultat, crezut și respectat de el.

Copiii care au răspunderi în casă se simt importanţi, luaţi in seamă. Micile îndatoriri le satisfac nevoia de identitate şi ii ajută să capete deprinderi, abilităţi şi cunoştinţe utile, să poarte responsabilităţi şi să înveţe să ia decizii, să fie siguri şi încrezători în ei. Sunt fericiţi.

Copiii, din nevoia de identitate, din nevoia de a se afirma într-un fel sau într-altul în cadrul grupului, sunt foarte dornici să primească "etichete" şi se bucură chiar şi de cele care nu le fac cinste. În mintea lor îşi spun că şi aşa e mai bine decât nimic. Atenţie deci! Vor face tot ce le stă în putere ca să-şi merite "renumele".

Etichetarea copilului e o greșeală frecventă. Condamnă fapta, nu copilul!

Ori de câte ori îţi laşi copilul "de capul lui", cum se spune, fără să vorbeşti cu el, fără să te joci, fără să-l pui să-ţi povestească ce a făcut pentru că ai altă treabă, eşti obosit sau fără chef, mai laşi să moară nişte neuroni din zestrea lui genetică.

Nu știu exact în ce secol o să se întâmple asta, dar to be continued. Mie îmi sunt utile informațiile astea, iar dacă se mai găsește măcar o persoană care să creadă la fel, înseamnă că nu am amânat degeaba ieșirea în parc, tocmai acum când ne așteaptă niște melci afară:p 

Am citit, (nu) recomand

• Romantic porno, Florin Piersic jr. Hmm.
• Momo, Michael Ende. Beautiful Momo.
• Terapia, David Lodge.
• Corigent la limba română, Ion Minulescu.
• Despre dragoste și alți demoni, Gabriel Garcia Marquez. Îmi place, mă, Marquez!
• Să ucizi o pasăre cântătoare, Harper Lee. Plăcut, plăcut!
  
• Siddhartha, Herman Hesse. Sorry, câh!
  
• Mândrie și prejudecată, Jane Austen. Oh, mr. Darrrcy!
  
• Aventurile unei prostituate de lux londoneze, Belle de Jour. O porcărie!
  
• Albastru nemărginit, aproape transparent, Ryu Murakami. Say what? I mean wtf?!

Am încercat Orbitor, nu s-a lipit. Acum citesc, în sfârșit, Lolita lu' Nabokov. Voi, ați citit ceva năucitor în ultima vreme?

Totul se întâmplă înainte de 6 ani (2)

• Este adevărat faptul conform căruia, cu cât este mai inteligent, cu atât va pune mai multe întrebări.
• Părinții pot comite 2 greșeli majore în timp ce îi învață pe copii să se controleze. Pe de-o parte, putem să nu le cerem nimic și în acest caz copilul va rămâne la vârsta de 6 ani la nivelul vârstei de 2 ani. Va fi incapabil să-și controleze instinctele asociale. Cea mai mare parte a părinților însă, au tendința să împingă copilul spre a învăța totul prea repede. De aceea, este foarte util să știm ceea ce putem aștepta, în mod rezonabil, de la un copil în timpul anilor preșcolari. Va trebui să ne ajustăm exigențele în raport cu ceea ce poate face copilul în mod rezonabil, la o anumită vârstă. Presiunea părinților pt ca micuțul să se controleze prea devreme (vb de mișcările instinctive, de impulsuri) poate antrena numeroase probleme: refuzul de a mânca, rosul unghiilor, temeri, coșmaruri, toate acestea ascunzând răspunsul copilului la o presiune prea mare. Cea mai bună vârstă pt a începe este la 3 ani, deoarece este o vârstă echilibrată și cooperantă. În acest moment copilul stăpânește destul de bine limbajul, pt a putea asimila controlul instinctiv. Lăsând un copil să-și exprime sentimentele în cuvinte, îl ajutăm să devină capabil de a controla instinctele și actele asociale. Dacă îi permitem să-i spună surioarei lui că o detestă, îi ușurăm efortul de a-și reprima pofta de a lovi sau de a-i sparge jucăriile.

• Separarea de mamă. Copilul, la vârsta preșcolară, învață să se despartă de mamă (o, noooo, say no more! :D). În timpul primei adolescențe, nu va fi pe deplin pregătit pt asta. Pt copilul de 2 ani, mama este încă centrul universului și are nevoie de ea. De aceea nu este indicat să-l trimiteți la creșă la această vârstă.

• Cred că micuții au tot dreptul să spună ceea ce gândesc la această vârstă (2,5 ani). Este nociv pt dezvoltarea personalității lor să-i învățăm să-și ascundă sentimentele în acești primi ani. Nu pledez pt faptul ca toți copiii, de toate vârstele, să spună tot ce gândesc oriunde și oricând, dacă au chef. Dar nu pot învăța să fie delicați cu sentimentele celorlalți în perioada preșcolară, fără a se afla în pericol de a-și inhiba propria lor vervă și spontaneitate.

• Identificarea cu un sex. Băiețeii și fetițele sunt, ca să spun așa, asexuați, în cursul primilor 3 ani. Diferența dintre sexe nu apare în mod net decât după vârsta de 3 ani. Începând din acest moment, băieții și fetele se vor comporta în mod diferit și vor avea o viziune diferențiată față de ei înșiși și față de lume. Cu cât atmosfera familială este mai sănătoasă în ceea ce privește sexualitatea, cu atât mai mic va fi șocul psihologic suferit de copil odată cu descoperirea sexului. Fetița se poate simți lezată și poate considera că din acest punct de vedere aparține unei rase inferioare. Sau poate să creadă că s-a născut cu penis, dar acesta i-a fost luat, drept pedeapsă (eu, dar e drept n-aveam 3 ani, eram mai mare, credeam fix invers, că băieții ne sunt inferiori, că în loc să aibă ovare în interior, acestea au coborât, în mod complet inestetic, în jos :D).

• Despre comportamente. Încurajările părinților joacă un rol determinant în influențarea comportamentului bebelușilor și copiilor. Comportamentul sancționat nu este descurajat în permanență, când efectul represiv se va atenua, comportamentul va redeveni identic cu cel anterior. Fie că dresați un animal, fie că educați un copil, de fiecare dată când îl pedepsiți, îl învățați să vă deteste și să se teamă de dvs. Nu trebuie să învățăm copilul nici ura, nici teama, decât în cazurile absolut necesare, pt a-l proteja de el însuși. În locul pedepselor, dacă doriți ca un copil să înceteze să acționeze contrar dorințelor dvs, utilizați tehnica extincției (adică, dacă un plod spune cuvinte urâte, în loc să o iei razna, mai bine îl ignori și rămâi calmă, când vede că nu stârnește nici o reacție, se potolește singur). Încurajați copilul în ceea ce doriți să-l vedeți făcând și nu acordați atenție lucrurilor pe care le face și nu vă plac. Încurajați orice progres. Atunci când copiii noștri sunt cuminți, nu prea le acordăm atenție, nu ne deranjează, așa că îi ignorăm. Nu facem nimic pt a încuraja acest comportament pozitiv. Dar atunci când copilul iese în evidență cu ceva, ne atrage imediat atenția. Cu alte cuvinte, nu facem decât să încurajăm comportamentul pe care nu îl dorim. 

• A da copilului libertatea de a explora mediul său și a-și asuma autodisciplina imediat ce este posibil, la fiecare etapă a dezvoltării, favorizează edificarea unui ego pozitiv. Prima oară când observă lingurița și vă arată că dorește să mănânce singur, lăsați-l să încerce. Mai puțină sau mai multă mizerie, la această vârstă, contează prea puțin, deoarece este pe cale să învețe să se disciplineze și să se controleze. Dacă veți continua să-l hrăniți, veți încetini dezvoltarea independenței și autodisciplinei sale. A permite unui copil să acționeze singur, presupune din partea noastră că suntem hotărâți să crească. Când aud o mamă numind bebeluș un copil de 2 ani, sunt convinsă că în mod inconștient, ea nu vrea ca acesta să crească. Deseori ezităm să ne lăsăm copiii să se descurce singuri, deoarece, în străfundul nostru, undeva, nu ne dorim să-l vedem schimbându-se.

• Copiii sunt imitatori extraordinari. Datorită acestui dar, avem la îndemână un instrument educativ foarte eficient. Dacă putem oferi modele vii ale unei personalități cu trăsături pozitive, copiii noștri vor învăța printr-o imitare inconștientă. Atmosfera căminului este baza a tot ceea ce încercăm să-l învățăm prin disciplină.
• Dacă lăsați copilul să învețe din consecințele naturale ale faptelor sale, îl ajutați să-și întărească egoul (ex cu refuzul de a mânca- decât să te enervezi și să insiști, mai bine iei farfuria calm și-i spui că va mânca la următoarea masa, consecința naturală fiind foooooameaaa).

Cele 12 porunci ale părinților:

1. Nu umiliți copilul!

2. Nu folosiți amenințări!

3. Nu faceți copilului promisiuni disproporționate!

4. Nu smulgeți copilului promisiuni!

5. Nu protejați excesiv copilul!

6. Nu trebuie să-i vorbiți prea mult copilului (asta nu înseamnă ce am crezut și eu inițial, ci doar că discursurile lungi îi pierd).

7. Nu cereți copilului ascultare oarbă și imediată! Să dăm copiilor măcar timpul să reacționeze (X, în 10 minute plecăm!)

8. Nici prea indulgenți nu trebuie să fim. A acorda prea mult unui copil echivalează cu a-i sufoca șansele de a deveni independent și autodisciplinat.

9. Trebui să vă arătați coerenți vis-a-vis de reguli și legi.

10. Nu fixați reguli inadaptate vârstei copilului.

11. Nu folosiți metode culpabilizante și moralizatoare.

12. Dacă nu aveți intenția să le vedeți executate, nu mai dați ordine!

• Copiii au nevoie să fie inhibați în unele din acțiunile lor. De ex, când este vorba să-și lovească prietenii sau părinții. Ceea ce trebuie să ne dorim este ca sentimentele lor să nu fie inhibate. Acordați-i copilului un mijloc inofensiv pt a-și exprima sentimentele de mânie. Lăsați-l să le formuleze și să le spună, sau înlocuiți obiectul mâniei sale cu un substitut acceptabil (nu te las să-l lovești pe frat-tu, dar poți să lovești sacul de box, dacă ești nervos).

• Din câte am auzit, există un vaccin anti-violență (și-aici am căscat mari ochii): acesta se numește dragoste (pfiu!:p).

Despre bătăiță. Cuvânt dezgustător regăsit de suficient de multe ori în carte, cât să-ți trezească reacții. Ana Savin emite niște păreri în legătură cu acestea. Ea consideră că există situații când efectiv se impune o bătăiță (de ex, copilul nu înțelege altcumva cât de periculos e să traversezi strada fără să te asiguri și se smucește din mâna mamei, punându-se astfel în pericol). Mna. Nu mi se pare că instigă la bătaie, chiar deloc. Mi se pare că dă dovadă de înțelegere pt mamă, ca personaj central în viața copilului mic și că spune lucrurilor pe nume, neîmpachetându-le în rahat stălucitor. Da, sigur, stai 2 ani cu copilul acasă, bineînțeles că-ți pierzi cumpătul, că uneori ți se poate părea că nu face altceva decâ să te provoace să-i dai 2 pumni (:D). Dar tot ea zice că nu suntem nici animale, nici copii, să nu ne putem controla impulsurile de genul ăsta. Dacă totuși nu ți le poți controla, fuga la psiholog! Că deși e ok să-ți vină să-l lipești de toți pereții, nu prea e ok să și pui în practică. Nu prea deloc, așa.

Totul se întâmplă înainte de 6 ani (1)

Se poate să ți se pară nașpa cartea asta. Dacă mai nimerești și un exemplar scris prost, e chiar enervant. Dar se poate să și extragi idei cu care rezonezi, idei care îți susțin instinctele, care te lămuresc un pic în legătură cu bestiile preaminunate. Mai ales dacă e prima carte despre psihologia copilului mic citită. Poftim:

• Părerea mea profesională este că nu e posibil să creşti în mod “eficace” un copil, mai ales băieţei agresivi şi plini de vitalitate, fără o pedeapsă cât de mică.

• În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte, comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie.

• Până la 4 ani, copilul atinge jumătate din dezvoltarea sa intelectuală. Tipul de stimulare intelectuală pe care o primește un copil în primii 5 ani de viață determină în mod esențial inteligența vârstei sale adulte.

• Nu există nici o ființă pe lume ale cărei amprente digitale să coincidă cu cele ale micuțului dvs. Și ceea ce este valabil pt amprentele sale, este valabil pt întreaga lui ființă, atât fiziologic, cât și psihologic.

• Alăptare naturală sau artificială. O problemă falsă. Nu există nici o constatare științifică asupra faptului că una dintre aceste metode ar fi mai benefică pt copil decât cealaltă, atât pe plan fizic, cât și pe plan psihologic.

• Referitor la hrănitul copilului la ore fixe- fiecare dintre copii este un individ unic care are dreptul de a se alimenta conform propriului său ritm. Un ritm alimentar forțat, restricționat orar, este imposibil să-i facă bine unui copil. Nu numai datorită fatptului că este diferit de toți ceilalți, dar și pt că propriile sale nevoi alimentare variază de la o zi la alta. Un copil care așteaptă o oră și jumătate să fie hrănit simte același lucru pe care îl simte un adult după 3 zile. Cel mai important lucru pe care îl puteți face pt a-l ajuta pe copilul dvs să capete o încredere fundamentală în el însuși și în lumea în care trăiește, este să îl hrăniți atunci când îi este foame. Copilul care este hrănit atunci când plânsul său indică faptul că îi este foame, gândește.

• Prima adolescență. Perioadele de echilibru sunt marcate de numere impare (1, 3, 5 ani) și perioadele de dezechilibru sunt marcate de numere pare (2, 4 ani). În ciuda dificultăților pe care atitudinea negativă, de opoziție, a copilului de 2 ani, vi le cauzează, amintiți-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluș. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facă în mod absolut necesar pt a-și stabiliza sentimentul identității, este să se opună părinților, adoptând o atitudine negativă. Pt ca să poată defini faptul că el este ceea ce dorește, trebuie să treacă printr-o fază de negare și de respingere.

• Despre sentimente și exteriorizarea lor. Ar trebui să dăm copiilor toată libertatea pt a-și exprima sentimentele, atât cele rele, cât și cele bune. Dacă nu-i lăsăm să se elibereze de furie și ostilitate, nu va ma rămâne loc pt dragoste și afecțiune. Sentimentele reprimate favorizează o sănătate mentală defectuoasă. Ca regulă generală, trebuie să știm că ai noștri copii se exteriorizează până în momentul în care le cerem să ascundă ceea ce simt.  

• Tehnica reflectării sentimentelor. Iată cum funcționează: arătați unei alte persoane că înțelegeți ce simte, traducând sentimentele sale prin cuvintele dvs. și afișându-le ca și cum ați fi o oglindă. Este foarte ușor cu copii de peste 2 ani, deoarece puteți folosi aceleași cuvinte pe care le-au folosit ei ca să se exprime. De exemplu (și chiar se impunea unul:p): copilul dvs. de 2 ani sosește plângând și foarte nervos spunând Jimmy m-a bătuuuut... În loc să îi puneți față în față pe cei 2 copii, să începeți un adevărat procedeu judiciar, cine a început, de ce, etc, mai bine adoptați altă tehnică. Tehnica sentimentelor reflectate vă deposedează de rolul de arbitru. În locul său, în momentul în care copilul vine, puteți răspunde Oh, Jimmy te-a bătuuuuuut! sau Ești furios că Jimmy te-a bătut (între noi fie vorba, eu chiar sper ca Iris să nu cunoască nici un Jimmy :D). Cuvintele dvs. traduc sentimentele copilului.

• Cum reacționați la crizele mari. Crizele cele mari sunt ultima manifestare a negativismului. Este o asemenea stare de furie încât copilul nu poate decât să plângă, să urle, să țipe, să se arunce pe jos, dând cu picioarele în toate părțile. Dacă cedați acestei furii și faceți ce dorește copilul, o veți fortifica. Îl învățați să urle mai tare pt a-și impune capriciile. Ar trebui să-l faceți să înțeleagă că această stare este perfect normală și inevitabilă, dar că nu îl va duce nicăieri (îhî, sigur într-o criză din asta TOȚI părinții și-au propus și-au reușit asta. never.). Cel mai indicat este să îl lăsați în pace, pt că în cele din urmă se va liniști singur.

Mi-a plăcut să găsesc în ea atâtea recomandări legate de manifestarea sentimentelor. Am crescut în altfel de mediu și mi se pare esențial pt un copil să aibă libertatea asta, să se simtă înțeles și încurajat să spună ce simte, chit că sentimentele sunt și negative. Până s-o citesc nu-mi pusesem problema așa. Adică da, știam că-s anii cei mai importanți, dar așa, la un nivel teoretic, cumva în spatele meu și cumva în afara practicii și-a activităților noastre zilnice. Acum, de când am citit cartea asta, parcă-s și mai minunată în legătură cu ce am acasă. Sigur, mă așteptam să-mi ofere niște rețete sigure cu care să înving crizele existențiale ce va să vină, într-o clipită. Nu le-am găsit. Am găsit încurajări pt instinctele mele, pt reacțiile mele în diverse situații, oarecare lămuriri despre ce se-ntâmplă în căpățânoiul lor mic și o înțelegere vădit exprimată pt mame. To be continued, că m-am întins.

Extrase din cărți (5)

Sau cum m-a săturat Dumniezău de chick-lit.

Detalii: ok, a fost oarecum funny, nu mai citisem genul ăsta de cărți și o perioadă au mers la fix, mână-n mână cu disponibilitatea mea intelectuală, erau deconectare, erau biletul meu spre somn sigur și erau compania mea la o țigară, atunci când se putea. Dar, brothers and sisters, ce e prea mult e prea mult! Repet, unele aveau o suficientă doză de umor cât să nu dau în silă pagina următoare, dar altele au fost pe lângă plictisitoare și neverosimile, și scrise prost, cu erori de logică și Humanitus-ul ăsta dă impresia că le-a murit toți corectorii (mă enervează foarte tare asta și mi se pare inadmisibil să vinzi cărți cu greșeli gramaticale sau de tipărire în ele).

Am continuat așadar să mă duc la shopping cu Rebecca Brandon (născută Bloomwood):

- Goana după cumpăraături la New York

- La cumpărături în rochie de mireasă

- La cumpărături cu bebe

- La cumpărărturi cu Minnie (mișto nume pt o fetiță, nu?)

și-aș putea spune că toată seria asta are un farmec al ei, cel puțin în comparație cu ce-a urmat

- Poți să ții un secret?

- Supermenajera

- Îți amintești de mine?

- Fata fantomă (a, da, asta parcă mi-a plăcut)

care par mai mult niște cărți scrise la comandă, să fie, să iasă la număr.

Am lăsat-o pe Kinsella să-și vadă de ale ei și m-am mutat pe parcela lu Beth Harbison care a scris și ea să se afle-n treabă o carte plictisitoare, pe numele ei Clubul dependentelor de pantofi, iar apoi am crezut că mă scap pe mine de râs cu Regina gafelor a lu' Meg Cabot, dar care n-a fost nici pe departe atât de amuzantă, dar nici jenantă ca prima.
De aici merg oarecum în silă mai departe cu Jurnalele lui Carrie (Candace Bushnell) care cred că mi s-a părut drăguță, dar acum nu-mi mai amintesc exact, trec prin Jungla orașului care e nasoală rău, ajung la Aproape căsătoriți (Jane Costello) care e drăguțică, ajung și la Vai, ce-am uitat! (Caprice Crane) si mă opresc la Frumusețe de vânzare a aceleiași Candace (pe care încă n-am terminat-o).

Acestea fiind zise, mă declar intoxicată. Pentru mine, aventura chick-lit se oprește, cel puțin pentru o perioadă, aici. Le mulțumesc fetelor care mi-au împrumutat toate cărțile de mai sus, așa cum au fost ele, mi-au ocupat gândurile când se cereau ocupate sau mi-au adus somnul atunci când asta aveam nevoie. N-o să dau niciodată 30-40 de lei pe o carte de genul ăsta, dar tre să admit că-s bune de luat în vacanță (dacă n-ai altceva mai interesant de făcut :p).

Extrase din cărți (4)

Lumea crede că sufletul pereche e cineva cu care te potrivești la fix, toți își doresc să fie așa. Dar sufletul pereche e o oglindă, e ăla care-ți arată toate chestiile care te trag înapoi, ăla care-ți atrage atenția asupra ta însăți, ca tu să-ți poți schimba viața. Probabil că un suflet pereche adevărat e cea mai importantă persoană pe care ți-e dat s-o întâlnești în viață, pentru că-ți dărâmă toate prejudecățile și te obligă să te trezești. Da' când e vorba să trăiești toată viața cu respectivu'?... Nț. Prea dureros. Sufletele astea pereche ne apar în viață tocmai pentru ca noi să putem descoperi alte fețe ale propriei noastre persoane.

Am ales citatul ăsta doar ca să pot spune că nu sunt de acord cu teoria asta:)

-Eat, pray, love, Elisabeth Gilbert-

Nu știam dacă mai am voie s-o văd pe Alicia în baie. În ziua când s-a născut Roof, Andrea practic mă obligase să intru în baie. De-atunci, locuisem cu ea și apoi mă mutasem, deși nu ne despărțiserăm, sau nici nu vorbiserăm de despărțire, deși cred că amândoi știam ce urmează. Deci ce însemnau toate astea? Era OK s-o văd pe Alicia goală sau ce? Ăsta era genul de lucru despre care trebuia să scrie premierul pe net. Lasă că nu-ți aminteai ce-ai făcut în noaptea dinainte. Noaptea dinainte trecuse. Era prea târziu pentru noaptea dinainte. Voiam să știm despre nopțile de după, nopțile când voiai să vorbești cu o iubită goală sau fosta iubită goală și nu știai dacă să lași o ușă să-ți stea în cale.

Oh, well, și asta e toată cartea :) Tonul cum e scrisă face diferența.

-Slam, Nick Hornby-

Deja în clipa asta împing ușa de la intrare. O, Doamne, ce ușurare. Căldura, lumina. Aici e locul meu. Ăsta e habitatul meu natural.

Cine-ar fi crezut c-o să-mi placă Kinsella, cine? Din fericire, am o amică, care-mi poate împrumuta și celelalte cărți, o aștept ca și când.

-Mă dau în vânt după cumpărături, Sophie Kinsella-

Cincizeci și șase de kilograme și nouăzeci și șapte de grame, unități de alcool: 5 (mi-am înecat și eu năduful), țigări: 23 (mi-am afumat năduful), calorii: 3856 (mi-am uns năduful).

                                                                                          -Jurnalul lui Bridget Jones, Helen Fielding- 

Neliniștită de starea-de-spirit-auto-flagelantă, în total contrast cu propria-mi stare, m-am grăbit să o consolez. Dar în drum spre pat am prins cu coada ochiului în oglindă imaginea propriei mele persoane și m-am gândit că nu văzusem nicicând în viața mea o creatură mai frumoasă și mai încântătoare.

Shaz pretinde că în următoarele 45 de minute am tot încercat să o înveselesc, dar eram întruna distrasă de propria-mi imagine din oglindă, mă tot scălămbăiam și o îndemnam pe Shaz să mă admire.

Mișto, mă, Bridget Jones, m-am distrat cu ea. Nu așa cum m-așteptam, să mă tăvălesc pe covorul din sufragerie, bătându-mă cu mâna pe burtă de râs, dar orșîcum :)

                                                                                                             -Bridget Jones: la limita rațiunii-

 

- Acum poți să pleci, spuse.
 Florentino Ariza îi strânse mâna, se aplecă spre ea și încercă să o sărute pe obraz. Dar ea îl respinse cu glasul ei răgușit și blând:
- Nu, acum nu mai are rost: miros a babă.

Mi se pare neverosimilă dragostea marqueziană (de fapt, ca să fiu sarcastică, care dragoste? :p) și spun sincer că m-a scârbit maxim Florentino ăsta. Nu m-a impresionat altceva decât stilul în care e scrisă povestea, acum scrie cincii mii de cuvinte prin care descrie nu știu ce chestie absolut irelevantă, pentru ca la finalul frazei kilometrice să se găsească câteva cuvinte cu adevărat interesante și importante. Și dacă la început mi s-a părut ciudat și aiurea că nu e împărțită pe capitole (sunt, totusi, 474 de pagini) pe măsură ce am înaintat în poveste, mi-am dat seama că nici nu putea fi altfel, că probabil ăsta e stilul marquezian și trecerea de la trăirile unui personaj la cele ale altui personaj e atât de lină și firească, încât nu te pierzi deloc în spațiu și-n amănunte. La final nu m-așteptam. Mă așteptam (sau mi-am dorit?) să moară :)) El, ea sau amândoi :)) 

Oricum, mai vreau Marquez!

-Dragostea în vremea holerei, Gabriel Garcia Marquez-

Extrase din cărți (3)

Adevărul e că suferința din pricina unei femei de inteligență superioară, delicată, sensibilă, oricât de capricioasă, e ca o boală lungă, cu remisiuni trecătoare, cu anumite voluptăți în suferință, cu o adâncire în sine și cu o iluminare a lumii exterioare nebănuite până atunci. Acele boli despre care un scriitor spunea că dezvoltă inteligența. Dar dacă suferința din pricina unei femei "bine" seamănă cu tuberculoza, suferința din pricina unei femei vulgare are ceva din usturimea și exasperarea unei furunculoze, a unei boli rușinoase. E insuportabilă...

... numai femeile vulgare provoacă "drame din amor", sinucideri sau crime.

<<Patul lui Procust, Camil Petrescu>>

 Dumnezeul meu personal nu e nici creștin, nici păgân. E, pur și simplu, Dumnezeu, adică falimentul rațiunii mele. Punctul dincolo de care logica nu-mi mai e utilă. Bâjbâi printr-o întunecime în care simt nevoia să mă rog, nemaiputând să mă bizui pe nimic. Nu știu dacă "Dumnezeul meu personal "există, dar știu că negându-l, aș fi ca o busolă stricată. Îmi e frică nu de Dumnezeu. Îmi e frică de absența lui Dumnezeu.

<<Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache>>

Se lichefie din nou toată, în valuri puternice, de parcă, țâșnire după țășnire, își pierdea soliditatea și conștiința și devenea un flux lichid topit. Și în timp ce conștiința i se volatiliza, îl privi în față și nu văzu decât amețitoarea concentrare a ochilor lui.
O posedă printre copacii deși, și țipetele ei de pasiune scurte, aproape scâncite, total inconștiente, răsunară în hățiș, umplând sufletul lui de extazul triumfului. 

<<Amantul doamnei Chatterley, D.H. Lawrence>>

Ceva mai târziu în acea seară, de la casa avocatului McKellar, s-a întors un mamifer de provincie, incitat la maximum, din genul Homo sapiens, pe scurt, acel vertebrat trist și cu toate acestea cu sânge cald, Robert Shannon. 

<<Anii tinereții, A.J. Cronin>>

Nu recomand Amantul doamnei Chatterley. E slăbuță.

Later edit: Deși n-am mai citit până acum o carte cu și despre vampiri, vârcolaci și teriantropi, Mai rău decât moartea, Charlaine Harris mi-a plăcut.

Cișmigiu & Comp. Bună dimineața, băieți!

Din categoria cărților pe care mi le-am revendicat de la Adevărul Jurnalul face parte și acest volum al lui Băjenaru. Apropo, tre să spun, tre să spun, nu pot să închid ochii la ce văd în jur, distinsul Adevăr Jurnal și-a cam bătut joc de aceste cărți, greșeli cu nemiluita în ele... dacă tot faci ceva așa nobil și ieftin, ce rost mai are să fie și calitativ, nu?!

Mda. Revenind. Băjenaru e bun de citit când nu mai ai alte cărți în bibliotecă:) Sau dacă faci parte din generația respectivă. Sau dacă ești ca mine și te pârlea o curiozitate în ceea ce-l privește. Sau poate vrei o carte care să nu sape nimic în tine, să nu te facă să tresari în nici un fel și să te lase să-ți depeni  liniștit propriile amintiri legate de școală/liceu în timp ce-i parcurgi rândurile. Eu m-am și hlizit pe ici, pe colo.

Eleganța ariciului

... e o carte deosebit de caldă și de altfel de frumoasă, pe care am ocolit-o luni de zile, pentru că nu eram in the mood for her. Sunt cărți pe care nu le poți citi oricând și n-o să mi se mai pară niciodată ciudat faptul că după primele 30 de pagini, dacă nu se aprind scântei, e respectuos să lași cartea aia din mâini și să aștepți să vină și vremea ei.

E un în-afara-timpului în timp... Când am simțit pentru prima oară acest abandon desfătător, care nu e cu putință decât în doi? Acea tihnă lăuntrică pe care o încercăm când suntem siguri, acea certitudine despre noi înșine în liniștea singurătății nu sunt nimic în comparație cu această lăsare a lucrurilor să meargă de la sine, să vină de la sine și să vorbească de la sine, care se trăiește cu celălalt, în tovărășie complice... Când am simțit pentru prima oară această odihnă fericită în prezența unui om?

Astăzi e prima oară.

Cel mai iubit dintre pământeni

Am terminat-o de citit azi (în sfârșit!). Am lăsat cu greu ultimul volum din mână pentru că m-am atașat din nou de cartea asta, a doua oară. Deși am înțeles-o și am simțit-o altfel decât acum 10 ani, ceva a rămas neschimbat în convingerile mele: Marin Preda e un geniu. Mare păcat de film totuși, nu trebuiau să-l facă, pe mine m-au apucat nervii și sila după ce am urmărit câteva secvențe. Dacă cineva ar vedea întâi filmul nici nu i-ar mai trece prin cap să citească romanul și e mare păcat că i se face o așa imensă și nedreaptă defavoare.

Dăruiesc o carte

De mult prea mult timp, mă confrunt cu o lipsă cronică de chef. Nu mai citesc. Mi-e dor să citesc, dar mi-e silă s-o fac! 

Cu chiu cu vai am reușit să termin Mătușa Julia și condeierul, a lui Llosa. Cartea asta m-a lăsat cu un straight face de smiley nesatisfăcut. Nu numai că nu mi s-a părut genială, cum au numit-o alții, dar m-a enervat cumplit. Am citit-o cu nervi, cu ciudă că nu se mai termină naibii odată, sătulă până peste cap de poveștile lui Pedro Camacho și îmbârligăturile lui, de Mario și de mătușă-sa cu care s-a însurat după ce s-a dat de șapte mii de ori peste cap, ca să se despartă după 8 ani și să se însoare cu verișoar-sa!...

Dacă și-o dorește cineva, să-mi dea adresa, i-o fac cadou, cu drag!

Extrase din cărţi (2)

... singurătatea celor părăsiţi nu e chinuitoare din iubire, ci din pricina chiar a acelei singurătăţi. Şi că e bun în acele ore grele oricine e alături de noi şi că atunci se fac şi cele mai mari greşeli: nu suporţi acest gol care se face în suflet şi nu alegi pe cel care vine să-l umple.

<<Viaţa ca o pradă, Marin Preda>>

În absenţa vacarmului, odată liniştea redobândită, pot să ascult fluturii care-mi zboară prin cap. E nevoie de multă atenţie, chiar de reculegere, pentru că bătaia din aripi e aproape impreceptibilă. O respiraţie mai puternică ajunge ca s-o acopere. E straniu- auzul meu nici vorbă să se îmbunătăţească, şi totuşi, îi aud din ce în ce mai bine. Trebuie că am urechi fine, de fluture. Oare există undeva în tot cosmosul ăsta nişte chei care să deschidă costumul meu de scafandru? O linie de metrou fără punct terminus? O monedă suficient de puternică încât să-mi răscumpere libertatea? Trebuie căutat în altă parte. Plec într-acolo.

<<Scafandrul şi fluturele, Jean-Dominique Bauby>>

Nu te văd nici frumoasă, nici urâtă ci mereu aceeaşi, iar această constanţă mă mâhneşte. Chiar dacă toate femeile din lume ar fi nişte urâţenii, aşa cum doreşti tu, tot le-aş face curte din simpla plăcere de schimbare, de a gusta din alte trupuri. Adevărata frumuseţe este o plăcere a numărului, ea rezidă din diversitatea carnaţiilor, în mulţimea chipurilor; cele mai frumoase femei sunt cele pe care încă nu le cunoşti.
...
Refuzam să dobândesc o memorie amoroasă şi nu existam decât prin privirea mobilă şi versatilă a celorlalţi. Nu mai voiam ca o fiinţă, una singură, să îmbrăţişeze totalitatea vieţii mele, nu voi avea acel confident unic şi deosebit care va depune mărturie, pentru posteritate, de ceea ce am fost.

<<Luni de fiere, Pascal Bruckner>>

Există cărţi pe care le citeşti pentru că nu ţi-a spus nimeni că nu se merită să le citeşti, sau, chiar dacă ar fi făcut-o, tot te-ai fi simţit atras de ele, din cine-ştie-ce motive. Uneori doar titlul unei cărţi e genial şi bănuieşti între coperţile ei poveşti menite să te răscolească, bine scrise; şi deşi te înşeli, tot n-aş numi asta o pierdere.
Despre cartea lui Bauby, pe care am citit-o în două ore cu tot cu pauzele de ţigări sau de telefoane, nu prea ştiu bine ce să zic. Nu e o capodoperă, nu e fascinant de bine scrisă, dar te zguduie povestea reală din spatele rândurilor. Atât. Nu e un act artistic, o carte care o să facă istorie, e doar o relatare, prezentarea unei situaţii de-a dreptul înfiorătoare a unui om, prizonier în sine.
Despre Pascal aş tot scrie. După ce am citit primele 20 de pagini din Luni de fiere nu înţelegeam cum acelaşi autor a putut să scrie şi Iubito, eu mă micşorez!... care e foarte light şi cam slăbuţă, aşa. Alegerea cărţii pe care să o recomand de data asta a fost naturală, spontană pentru că nu am mai citit până acum o carte care să mă uimească, să mă scârbească, să mă captiveze aşa. Deşi reia şi foloseşte clişee amoroase ori idei întâlnite deja, o recomand pentru stil, claritate, mărturisiri şocante, împinse până aproape de limita suportabilităţii şi, dacă interesează, vă poate îmbogăţi vocabularul;)

__________________
ultimul post pe luna asta.

Extrase din cărţi

Sunt într-o "stare de calm" ca aceea realizată de un narcotic. Parcă nu mai am nervi, parcă sunt tocite toate capetele sensibilităţii mele. Parcă nu mai funcţionează un anume mecanism, care făcea legătura între mine şi lumea de afară. Nu mai am cu lumea exterioară mie nici un contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit. E o stare în care mă aflu, cred, pentru prima oară, o amorţire aproape de moarte, pe care mi-o doream deseori- din necunoaştere- mai mult ca orice. O am acum, şi nu mi-e agreabilă, fiindcă nimic, acum, nu poate să-mi fie plăcut sau neplăcut, fiindcă nu poate să-mi fie nimic.
În faţa mea, marea e nemişcată, ca un câmp imens de plumb topit. ...
... De unde să ştiu că fericirea nu e euforia, vârtejul, beţia, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelişuri poleite de o poezie falsă?! ... Înţeleg că dragostea mea pentru Alex a fost ţesută din dor, din aşteptare, din frică, din remuşcare şi, mai ales, din nevoia de a fi, cu orice preţ, fericită...

<< Pânza de păianjen, Cella Serghi >>

Ce se întâmpla?
Pur şi simplu, un miracol.
Miracolul reprezenta celălalt versant al dezastrului, acolo unde sunt recompensaţi cei necăjţi atunci când dezastrul loveşte orbeşte vinovaţi şi inocenţi.
Iar miracolul în asta consta: pe măsură ce se îndepărta de apartamentul familial, LEON ÎNCEPEA SĂ CREASCĂ. Şi hainele îi creşteau o dată cu el! Acum, pentru el, a coborî însemna a se înălţa şi, mai ales, a creşte în proprii ochi.

<<Iubito, eu mă micşorez!..., Pascal Bruckner>>

- Ai spus ceva, bunico?
- Nu, strigă bătrâna, cu o voce răguşită. N-am spus nimic, am deschis gura doar ca să prind muşte! E o distracţie minunată când n-ai nici o treabă.

<<Castelul pălărierului, A. J. Cronin>>

Deşi le recomand pe toate trei aici (şi asta nu pentru că le găsesc extraordinare, ci pentru că, pur şi simplu, mie nu mi s-a părut pierdere de timp), dacă ar fi să trebuiască să aleg doar una, aş recomanda-o pe ultima. A fost o surpriză pentru mine, după ce am terminat-o, multe zile m-au urmărit descrierile atât de elaborate ale scriitorului şi aveam impresia că undeva, cândva, chiar am cunoscut şi eu, personal, familia Brodie... şi-mi spuneam în gând, că, de fapt, am citit un film. Ce a fost neplăcut şi nu înţeleg cum a fost posibil e că toate cele 608 pagini sunt pliiiiine de greşeli, litere halite, cuvinte îmbârligate, etc. Mă gândesc că poate în 1991 aşa se tipărea o carte şi că editura Romfel S.R.L. nu şi-a dorit să iasă din trend:)

Franţuzoaice în ograda mea

Nu mi-a plăcut deloc de Emma Bovary. Mă aşteptam să fie o femeie stăpână pe ea, dominatoare şi răvăşitoare, nu una instabilă psihic şi toantă. Romanul, însă, e strălucit şi ultimele 100 de pagini le-am devorat ca o termită;) Asta poate şi pentru că port o dragoste mai veche scriitorilor francezi;)

Vreau o carte care să mă dea pe spate!
Acum mă aşteaptă Notre Dame de Paris în bucătărie, la o ţigară. Dnd:))

Ochii care nu se văd se uită printre rânduri:)

Deşi am senzaţia că am cu 10 ani mai mult decât vârsta la care ar fi trebuit să citesc cartea asta, mi-a picat în mâini cotrobăind în cutia cu cărţi a unei prietene. Că tot zic, n-am înţeles niciodată de ce unii oameni îşi ţin cărţile în cutii sau în saci sau, mai rău, chiar le aruncă. Şi da, mă amuză teribil Jurnalul lui Adam şi al Evei, aşa cum şi l-a imaginat Mark Twain, că despre ea este vorba.

Că tot mi-am adus aminte, dacă mai există devorator de cărţi care să nu fi auzit de ediţia de lux oferită cado de ziarul Adevărul şi care, minune mare, îşi pierde vremea pe blogul meu adorat, tre' să spun că e o ofertă pe care nu ai voie să o ratezi;) Aşa că, fii pe fază! Eu deja îs disperată şi îngrozită că s-ar putea să nu mai apuc, motiv pentru care i-am dat sarcină lu' beau' meu ca la 8 dimineaţa, începând cu 13 noiembrie, să ia la rând toate Rodipeturile din oraş, evident cu ameninţarea că doarme pe canapeaua din sufragerie (care nu există), dacă vine fără:))

Usi inchise

"Si picaturile de sange stiu ce inseamna acasa.
Altfel s-ar rataci prin corp si-ar uita sa se intoarca la inima."

____________________________________________________________________

Pentru ca mi-am zis ca e momentul sa dau dovada (mie insami) de minte-deschisa noului, mi-am comandat doua carti (la intamplare, recunosc) ale unor scriitori romani contemporani mie si noua tuturor. Eu (am mai zis-o) sunt un om cu fixatii multe, mai ales in ceea ce priveste cartile pe care pun mana ca sa le citesc (dupa ce le miros; nu pot sa citesc o carte pana nu o miros) si muzica pe care o ascult.

Bun, hotarata sa ma delectez cu something new, something blue, desi eram mai mult decat sceptica si ma mai si simteam asa, ca un mic tradator si dezertor pe deasupra, comand Asteptand-o pe Sara de Michael Haulica si Nopti albe, zile negre de Marian Coman. Cine sunt oamenii astia nu prea stiu, da' cred ca au o inclinatie pentru SF, domeniu care nu ma atrage de nici o culoare.

Asadar, acum vreo doua saptamani ma instalam fromos pe scaunul negru din bucatarie, pun cartea lui Coman (cred ca pe asta am ales-o pentru ca acest Coman era numele mamei de fata-mare si-mi suna cumva familiar:) langa cana cu ceai de hibiscus si macese, trag aproape de mine scrumiera tot neagra, imi aprind tacticos o tigara, trag fumul in piept cu superioritatea unui savant care urmeaza sa descopere elixirul tineretii vesnice si ... deschid cartea. Carte care e o suma de povestiri. Povestiri usor (de tot) sf. La pagina 53 m-am oprit, hotarata sa intru pe blogul autorului (da, are!) si sa-l rog sa imi dea un singur motiv pentru care sa continuu sa citesc. Bine, imi si distrageau atentia Nuvelele lui Cehoh, adica na!, sa fim seriosi, cum suna sa ii zic omului da-mi un motiv sa nu il citesc pe Cehov acum. Ar fi fost nedrept din partea mea sa fac asta, asa ca nu am facut-o. Dar nici nu am continuat sa citesc, macar sa o termin si sa imi iau de-o grija (eu care am citit la viata mea cele mai deplorabile carti din scoarta-n scoarta, mai ales in lungile deplasari pe la tara, unde doar cate o carte gasita prin nu-stiu-ce pod ma mai putea face sa uit ca urasc sa fiu acolo).
Despre cealalta a lui Michael Haulica, nu pot sa zic nimic. Doar coperta am citit-o, ca sa zic asa:D

Concluzia e ca nu imi mai trebuie! M-am intors spasita, ca un fiu ratacitor in sanul familiei si l-am infulecat pe Cehov dintr-o suflare... Singurul mare regret e ca nu am gasit in orasul asta prin care pana si Eminescu si-a purtat pasii, Dragostea in vremea holerei. E singura carte pe care as vrea sa o citesc si cu cat vreau eu mai mult asta, cu atat mai greu se lasa ea gasita.

Oh, well, nevermind, o sa vina el si Mos Craciun. Dupa cum e vremea, poate chiar maine:)

____________________
A, si acum citesc Adio, arme.

Amintirea mea de la mare

Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire
de Aurora Liiceanu si Alice Nastase

Eu sunt o disperata. Genul ala care atunci cand se afla undeva, trebuie musai sa isi cumpere o mica/mare amintire. Pana acum, spre disperarea lui, atacam toate magazinele cu haine/posete/brizbrizuri. Pentru ca am inceput sa ma simt amenintata de faptul ca intr-o buna zi, toate astea or sa ma dea afara din casa, ca sa aiba ele mai mult loc, m-am desteptatit si mi-am schimbat orientarea, spre bucuria neuronilor mei, revenind la o veche si draga pasiune: cititul.

Slava Domnului, n-a trebuit sa caut prea mult o librarie. Si nici nu mi-a luat mult timp sa aleg. Desi as fi vrut Dragostea in vremea holerei, pentru ca nu o aveau, mi-a sarit in ochi numele Aurorei Liiceanu, pe o coperta care mi-a placut asa de muuult si am inhatat-o cu ochi flamanzi, sa nu cumva sa vina vreun alt doritor.

Cartea e scrisa in doua moduri complet diferite. Unul oarecum sec, (dar fara conotatia negativa, daca se poate) transant, stiintific, cu povesti si date socio-psihologice, pe care poate le stii, poate nu, foarte bine inchegate si clare si interesante. E meritul doamnei Liiceanu, care mie mi-e draga.
Apoi, stilul lui Alice Nastase e atat de spumos si de personal, ca si cum ti-ar vorbi o prietena care are si stie cum sa povesteasca. Poate ca aceasta carte nu iti dezvaluie nici un mare adevar si nu iti zguduie teoriile din temelii sau poate ca iti aminteste ceva ce nu ai voie sa uiti, poate ca te face sa nu te mai simti singura, poate iti explica ceva ce la un moment dat, nu ai putut pricepe ... oricum ar fi, credeti-ma pe cuvant, merita! Ai putea sa crezi ca e o carte scrisa de femei, pentru femei. Wrong!

Ah, si fiecare capitol, incepe cu un citat, astfel ca ii gasiti in ea pe Caragiale, Nichita Stanescu, Octavian Paler, Mark Twain, Eliade, Ana Blandiana, Marquez si multi altii.

Cea mai cea

Tell me, care e cartea cea mai cea pe care ati citit-o? Ma roggg, una dintre ele...

Nu, eu nu ma pot hotari daca imi plac mai mult cartile lui Eliade decat cele ale lui Dumas, daca Shogun-ul mi-a placut mai mult decat Crima si pedeapsa, daca Patul lui Procust m-a facut sa vibrez mai mult decat Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, daca mi se va sterge din minte ce mi-au lasat Invitatie la vals si Scrisoarea de dragoste ale lui Drumes (desi nu e loc de comparatie intre nici una dintre ele) si cel mai mult si mai mult imi place cum o carte buna te ia de mana si te poarta in lumea ei ...

Sunt o proasta. Si ma enervez pentru ca nu ma tratez.