miercuri, 25 septembrie 2013

2y10m: noi două suntem prietene

Observă tot. Reține lucruri și nu știu de unde. Își amintește întâmplări mai vechi și pomenește despre cum era când era ea bebeiuș (îi place să se uite la poze cu ea din epoca aia). E atentă la semafor și ne spune când s-a făcut ioșu sau vede, îi plac rochiile ei și pantofii mei cu toc, e sensibilă și jucăușă, bucuroasă de vizite și plimbări. O atrag instrumentele muzicale. Toate. Sper să țină minte asta moș Crăciun.

- De unde ai cumpă'at codițele mele, mami?

A căzut pe spate de pe scăunelul din baie și s-a lovit, inevitabil, la cap. În următoarele secunde, vizibil și simțibil, sub ochii noștri îngroziți (pentru că eram, la naiba, amândoi în baie) și mâinile mele tremurânde, creștea un cucui (cât un munte, dacă m-ai fi întrebat atunci), dar care se simțea moale la atingere. Am murit pe rând, când eu, când el, în alea câteva minute până s-a mai calmat un pic, am ieșit pe ușă și-am ajuns la spital. Mi-e silă să povestesc ce-a urmat aici, dar mă rog, într-un final a văzut-o un chirurg și un pediatru, care ne-au zis că totul pare ok, mai ales că n-a avut nici una din simptomele nasoale în caz de traumatism cranian (vomă, leșin, pierderea echilibrului, sângerări, etc) și că nu putem face altceva decât să o urmărim și să fim atenți la orice schimbare de comportament sau dispoziție. Apoi am fost și la neurolog. Recomand asta fără nici o reținere sau îndoială oricui trece printr-o situație de genul ăsta, dar mai ales dacă e vorba de un copil. O femeie doctor, și insist pe cuvântul femeie, ne-a întâmpinat oarecum distant, dar zâmbind. Totul părea bine. Am reușit să-i facem si encefalogramă și ne-am liniștit, avea un traseu cerebral foarte bun.

- Mi dod di tine și di țâțili tai și di buic.

Mi-e greu să mă prind ce fire e, deși aș fi tentată să spun că e una liniștită, are un soi de încăpățânare care ar fi aproape încântătoare, dacă n-aș fi și eu ținta acesteia:p Îmi place că-și impune voința, îmi place entuziasmul ei, îmi place că se bucură de compania oamenilor, că s-a legat prin prietenie de Cami (e așa de mișto să le vezi cum aleargă una spre alta râzând, cu brațele întinse a îmbrățișare, deși nu se mai văzuseră de 30 de secunde), dar parcă i-aș da mai multă încredere în ea, mai multă independență și-aș face-o mai receptivă la nou.

- Unde sunt pupicii mei?
- În guda mea, mami.

Odată cu începerea grădiniței, mi-am dat seama, că greul abia începe, că e ușor să ai grijă de un bebeluș, foarte ușor, foarte simplu, dar să ai grijă de un copil care pășește în exteriorul lumii de acasă, în afara ochilor tăi, care are nevoi din ce în ce mai multe și mai complexe, pe care trebuie să-l ajuți să înțeleagă lumea și multe alte provocări la care nu mă pot gândi decât fugitiv din cauză de amețeli interioare, asta, asta e greu de-adevăratelea și încep să mă prind cum vine aia cu copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari.

Ieri fică-mea asta grozavă mi-a spus că noi două suntem petine, mami, cred că asta face totul posibil pe lume!:p

duminică, 22 septembrie 2013

Prima săptămână de grădiniță

Dacă mă întreabă cineva, spun spontan că nu mă interesează și nu mă încălzește deloc cum trăiesc alții experiențe identice cu ale mele. Dar realitatea e că n-ai cum, ți se bagă pe sub piele orice asemănare, te unge orice consolare și te încurajează orice mic progres înregistrat de alții înaintea ta. Poate cu atât mai mult în chestiile legate de copii.
Pentru nu știu ce motiv, nu prea am citit înainte despre intrarea în colectivitate, așa că am fost lovită în plex de emoții, de frici, de reacțiile ei. Vă sfătuiesc să nu faceți ca mine, în mod sigur aș fi salvat niște lacrimi dacă m-ar fi dus capul să citesc un pic despre ce înseamnă grădiniță:) 
Două fraze am reținut din ce am apucat să citesc, pe fugă și-n diagonală, săptămâna asta:
  •  Copiii care reușesc să spună ce simt se adaptează mai repede și simt că părinții îi ascultă și îi înțeleg și 
  • Părinții nu își vor cunoaște cu adevărat copilul până când nu îl vor vedea cum se comportă în societatea celor de vârsta lui, cum interacționează cu alți copii.
Dacă la ea este frica de abandon și de necunoscut, la mine este teama de separare (cu ramificațiile ei: frica pentru siguranța ei, fizică și emoțională). Sunt oameni, n-am fost scutită să le aflu părerile nesolicitate, care nu înțeleg (ori pentru că n-au trăit așa sau deloc experiența asta, ori pentru că pur și simplu le lipsește coarda asta, habar n-am) cum vine asta- să suferi și să plângi când îți lași copilul la grădiniță, că ce, nu-l lași în armată, nu-l trimiți în război sau la moarte. Vă scutesc de expresiile licențioase care-mi țopăie pe limbă când îi aud și vă spun frumos, școlărește, dacă vreți să știți, dacă nu, închideți repede pagina asta, că durere se cheamă chestia aia pe care o simți în coșul pieptului, te doare efectiv ruperea de copilul tău. Dincolo te bucuria faptului că a crescut, de realizarea faptului că grădinița e (sau ar trebui să fie) un loc care să contribuie la dezvoltarea lui, într-un fel în care tu, ca părinte, poate n-o poți face, e durerea, cu prietenele ei bune, frica și grija. Noroc că sunt toate sub puterea Domniei-Sale Iubirea, altfel era pur și simplu ceva ce nu se putea face. Cum am mai zis (și asta îmi vine în minte de fiecare dată când sunt întrebată de ce o mai duc, dacă plânge atâta), dragostea de mamă nu e dragoste de sine, să alegi să ții copilul lângă tine, să-l lipsești și să-l ajuți să sară peste unele trepte ale evoluției lui, să-l ții cu tine doar pentru că ție ți-e frică, ție ți-e greu (să-l vezi plângând, să-l știi în afara ochilor si ocrotirii tale, etc), nu mi se pare o versiune sănătoasă a dragostei. În plus, să nu o duc la grădiniță, pentru mine ar fi ca și cum nu aș accepta că a crescut, că-i pot satisface toate nevoile și că m-aș crede absolut suficientă pentru ea. Că-mi convine sau nu, nu sunt:p Cred că adaptarea nu poate fi ușoară pentru mulți copii, iar ea, care n-a avut bunici (atât de disponibili), care nu a stat cu altcineva, în afară de (măcar unul dintre) noi, normal că resimte tot, cu o apăsare mai grea. Înțeleg asta, aș vrea să-i fie mai ușor, aș face orice să-i fie mai ușor, dar nici n-ar trebui să mă simt mizerabil pentru că nu pot face să nu mai fie așa greu.  

Ce (cred că) înseamnă lacrimile ei? Nu le văd ca pe o măsură a vreunei suferințe speciale trăite acolo, ci ca pe reacția normală la schimbare. E o schimbare imensă, mediu nou, oameni mulți și noi, reguli, și, cel mai cel, moțul, nu e mami. Mami nu e, deși a fost aproape 3 ani, mereu cu ea. Mami nu e, mami unde e, de ce nu e, vine înapoi, de ce m-a lăsat aici, oare cum se simte ea dacă eu mă bucur și mă distrez, oare nu tre să plâng după ea, mi-e dor, mi-e frică, cine e doamna asta, e urâtă, nu-mi place, eu cu mami mâncam, cu mami mă jucam, cu mami dormeam, mami era mereu acolo. Pff.
E un proces, îndelungat din păcate, în care fiecare zi contează, cheia e să bunghesc ce-a contat în ziua aia, ce-a fost bun la ziua aia, să o fac să comunice, bune, rele, chestiile importante, să înțeleg, separat de ce îmi spune educatoarea, cum i-a fost ziua, ce-a înțeles din ea, ce i-a plăcut, ce nu, ce pot eu schimba, cum o pot ajuta și că mereu-mereu, absolut întotdeauna, mami se întoarce. Pentru că, dacă există și o singură zi, în care să am certitudinea că ea a fost tristă și nenorocită, total, de când o las și până o iau, fără măcar un singur lucru pozitiv, fie el cât de mic, înseamnă că nu, ori nu e locul, ori nu e momentul și-atunci încheiem acest capitol. Sper să nu fie cazul, să nu văd semne ale celor care nu se pot adapta.

Prima zi a trecut cum știți. N-am trăit de când mă știu o zi așa și, de fapt, toată săptămâna, am târât după mine o piatră de moară. O duceam cu zâmbetul pe buze (nu că aș fi fost io bucuroasă, ci pentru confortul ei), plecam cu sufletul chircit, o lăsam plângând, o zi plângeam, o zi nu, alergam să o iau la prânz, simțeam că nu am aer până nu ajungeam și-acolo mi se tăia de tot respirația pentru că o găseam plângând, am somatizat și-am zăcut, dar am supraviețuit. Și ce dacă există persoane care bagatelizează trăirile mele, care le cred exagerate, nepotrivite sau mai știu eu cum?! Și eu trebuie să mă adaptez. Și pentru mine este o schimbare imensă. Și eu sunt speriată. Și mie mi-e greu.
În ziua a 2a a fost relativ ok și, pentru că n-avea cum să fie chiar ușor nici pentru mine, m-am agățat de faptul că ea îmi spunea că i-a plăcut și că vrea la grădiniță. 
În a 3a zi m-am trezit fără toiagul ăsta, bombardată de nu veau a gădiniță, nu mi pațe, veau să ămân acasă, veau a mami, toate asezonate cu bărbie tremurândă și ochi cu mărgăritare sărate în ei. Huuuuh?! Păi și io ce fac dacă copilul îmi zice din astea? Îi acord credit? Îl ignor? Îi măsor cuvintele pe scara seriozității și-a manipulării? Îi demontez fricile? Îi amintesc chestiile mișto? Pfff, că simplu mai era când era bebeluș!
A răcit, așa că a devenit și mai greu. Totuși, pentru că starea ei generală era bună și pentru că educatoarele mi-au spus că niste muci nu înseamnă nimic, am dus-o și-n a 4a zi. N-a fost o zi chiar grozavă pentru ea, tot a plâns, am găsit-o încălțată cu pantofii, cu rucsacul și geaca în brațe așteptându-mă plângând:( Toată ziua spusese cui se apleca s-o aude să-i deschidă ușa că ea știe să se ducă singură acasă.
Iar ziua 5, după ce o lăsasem plângând teribil, după ce m-am bocit și am schelălăit și eu once again, după ce m-am perpelit și îndoit și răsucit, când mă duc s-o iau, o găsesc stând la rând la baie, calmă și neplânsă. Refuzase să mănânce prânzul, ziceau alea că n-a fost chip să fie convinsă să stea în sala de mese, dar a mâncat cu mine tot (ocazie cu care am văzut și eu că e, chiar și pentru una ca mine, mâncare ok, normală). Educatoarea a zis că nu plânge încontinuu, că participă la activități, că nu e tristă și amărâtă și că așa e la ea adaptarea, mai grea, dar se adaptează, să nu-mi fac griji. Cum o fi asta, să nu-ți faci griji?!

Nu neg, nu cred că sunt un actor atât de bun încât Iris să nu fi simțit/văzut/auzit ceva din toate trăirile mele, dar nu m-am manifestat în fața ei în toată splendoarea mea de lupoaică părăsită, am vorbit cu ea, am încurajat-o, i-am prezentat părțile pozitive, i-am spus toate textele motivaționale la care mă puteam gândi pe moment, n-am plâns de față cu ea, n-am boscorodit educatoarele când știam că mă poate auzi, nu mi-am arătat fricile mele adulte și nici n-am vrut să transform despărțirile noastre, când o lăsam acolo, într-o telenovelă, pentru ea zâmbeam, mă bucuram de fiecare flecușteț pe care mi-l povestea și-o încurajam să-mi povestească ce-a făcut. Cred că înțelege. Cred că știe că sunt aici, lângă ea, mereu, că nu plec ca să nu mă mai întorc. Trebuie, însă, să asimileze, și pentru asta e nevoie de timp și de asigurări repetate.

O să fie bine.

marți, 17 septembrie 2013

1st day of kindergarten. happy, my ass

6 rochii întinse pe canapea, morman de chiloți noi și dresuri. Nu mă interesează unde stai tu, nu vezi că_copilu' meu merge mâine la grădiniță? Adu papucii, am uitat să-i scriu numele pe talpă. I.R.I.S. Fără puncte deasupra iilor, cu inimă. Dă-mă dracu', am înnebunit!:D Da' relaxeză-te, ce, n-au mai fost copii la grădi? Da' relaxeză-te tu. Sau fuck you, mai bine. Cam asta era starea (mea) în noaptea dinaintea primei zile de grădiniță, plus ghemul ăla amestecat de frici și griji și toate alea.

Dimineață ne-am dus toți 3 să cumpărăm flori doamnei. Iriși. Când m-a întrebat femeia aia de acolo dacă e primul an, m-am pomenit că-mi vine să plâng aiurea. Opaaa, o să cam doară!
Am intrat. Puhoi de oameni și de copii. Copilul meu calm, încântato-nerăbdător. Eu... eu. 
Am stat vreo oră pe-acolo. Unii părinți îi lăsau și plecau, alții se fâțâiau de colo-colo, ca și mine. Nici nu-i lăsam, nici nu-i luam. Vreo 3 băieți plângeau de rupeau. Plângeau cu sughițuri, muci și tuse. Educatoarea trecea din când în când pe lângă ei să le culeagă mucii. Am auzit gata, dragule, mami o să vină înapoi, hai să-ți arăt o mașinuță, hai să te îmbrățișez să prinzi putere?. Nu. Am auzit plângăcioșii pleacă acasă, n-avem nevoie de ei aici. A început să mă doară stomacul. Mă uitam la a mea, cum stă timidă-chircită pe-un scăunel și, poate prevăzând ce-o să urmeze, mă durea mai tare.
Când au intrat în sala de mese pentru micul-dejun (ceai de fructeolaie, pâine și cașcaval) pe noi, ultimele rămase, ne-au gonit. Gonit. Lasă-ți tu copilu' acolo și pleacă sărind într-un picior de bucurie dacă poți! În afara grădiniței nuș ce s-a întâmplat că m-a lovit un tsunami. Interior:p N-am mai plâns așa din ziua în care s-a născut, poate era momentul:p
Am plecat cu greu de acolo, n-aveam cap și n-aveam coadă, nu aveam chef de nimic, toate ațele care ne-au ținut legate atâta timp mă strângeau și mă trăgeau înapoi, nu știam și nu credeam că poate fi posibil să stau fără ea aproape 4 ore. Uitându-mă mereu la telefon (să văd dacă am ratat apelul de la grădiniță și cât mai e ceasul) și în aparatul foto să-i mai văd fața:p, bântuind cu o prietenă (fetele noastre sunt colege), vorbind mereu despre ele, numai cu ele în gând, într-un final s-a făcut 12 și ne-am dus să le luăm.

Ușile grădiniței închise. Nu-și terminaseră prânzul, așa că accesul părinților era interzis. La un moment dat mă uit prin bucățica de geam care nu era acoperită de jaluzea și-o văd pe Irisuca mea stând pe scăunel și mâncând, m-am bucurat că părea liniștită. Dar, ce să vezi, după un timp, pe bucățica aia de geam apar deodată ochii ei plânși. Eu uitându-mă la ea, în spatele ușii închise. Nu mi-a deschis nimeni. Nu vreau să descriu nimănui cum a fost să stau minutele alea, să-i văd ochii plânși, s-o aud țipând mami, mami și să nu pot să intru la ea. Când s-a deschis în sfârșit ușa, ea era plânsă, răgușită, tremurândă, sughițandă:( Plânsese aproape tot timpul:(

- Ce-ai făcut, mami, la grădiniță?
- Am pââââââns.
- Dar de ce, mă, mami?
- Pentu că voiam a mami.

Ne-am pupat de-un milion de ori, m-a întrebat de-un milion de ori dacă vine mami înapoi după ea, mi-a zis de un milion de ori că i-a fost dor de mine și-a repetat toate astea până a adormit. I-am spus că inimile de pe papuci sunt acolo ca să-și amintească că mami și tati o iubesc, că venim mereu după ea, meeu, mami?, mereu, mereu!.

- Ți-a plăcut la grădiniță, mami?
- Da.
- Mergem și mâine dimineață?
- Da.

Și asta a fost pentru mine de ajuns. O să fac cum vrea ea. Dacă ea vrea să se întoarcă acolo, înseamnă că nu a fost atât de nasol (cum a fost pentru mine:p), că a găsit jucării, copii sau chestii care să-i placă. S-a uitat dimineață cu drag la papuci și i-a pus singură în rucsac, și-a ales rochia, am îmbrăcat-o, și-a luat un pește și o pisică și, încântată, mă, a mers și azi. God help us, la grădiniță azi plângeau mai mulți copii, mai tare!

luni, 9 septembrie 2013

Pe tabla asta de șah, eu sunt nebunul

M-am plâns oarecum, dar mai mult mie, în mine, de lipsa de sprijin de care m-am bucurat în ceea ce privește creșterea copilului sau, varianta mai personală, păstrarea intactă a neuronilor în această grea și minunată aventură. Nu m-am gândit prea mult la asta înainte de naștere, dar nu credeam că se poate așa, credeam că bunicii cu ajutorul lor sunt incluși în pachet și că ei abia așteaptă să fie solicitați, ba chiar stau și pândesc înlăcrimați pe la geamuri aștepând un of sau un vai sau un oa mai puternic, ca să vină să-ți ia greul și să-ți dea nervi.

Nu. N-au fost. N-am avut. Multe luni nici nu mi-am dat seama dacă am sau nu nevoie. Câteodată, din când în când, parcă totuși mi se încâlceau și mie ochii în cap de oboseală, îmi amintesc de primele zile cu ea singură acasă când nu mâncam pentru că nu avea cine să-mi facă/aducă ceva de mâncare, iar eu de asta nu eram în stare, îmi amintesc și de zilele cu dureri crâncene de spate când îți dorești să mori numai ca să poți sta o clipă întinsă. Aș fi preferat, sigur că da, să nu le fac chiar pe toate singură, pentru că, deși poți, poți cu rezervele de putere și de voință pentru cine știe cât timp în avans. Și te poți trezi aproape de aniversarea de 3 ani a copilului încrâncenat, găunos, incapabil să comunici fără să acuzi/cerți.

Am eu vreo vină pentru starea asta de lucruri, pentru lipsa lor de ajutor, pentru nepăsătorul tu ai făcut-o, tu să te descurci? Da. Am. Am avut și am prea multe reguli, prea multe pretenții (dar nu vă grăbiți să le considerați absurde). Pentru fiecare trebuie să ei mai făceau un pas înapoi. Trebuie să o speli pe mâini înainte să-i dai ceva să mânânce (mai ales dacă a scormonit în nisip/noroi/blană loloasă)- pac!, un pas în spate. Trebuie să mănânce sănătos, nu pot să-i dau cârnați la 9 luni, chiar dacă-s făcuți de tine, tâng!, step back. Trebuie, trebuie, trebuie să. Și gata, distanță stelară, dar mai ales afectivă, înregistrată. Noi, singure. Atunci și acum.
Am obosit. Am obosit să fiu paznicul ăsta. Am obosit să mă lupt cu ei. Am obosit să controlez tot, să spăl tot, să verific tot, să mă îndoiesc de toate (nu fără motiv, but still). Mă doare intersecția unde se-adună sprâncenele să se încrunte la lume. M-am săturat de ochi dați peste cap (ce expresie:p), de bodogăneli, de incapacitatea lor de a pricepe niște chestii atât de simple și, până la urmă, de lipsa lor de considerație față de mine.
Eu știu că am dreptate, eu știu că nu greșesc, că ăsta e normalul adevărat. Dar asta nu contează, nu are nici o importanță. Pentru că, in the end, nu știu dacă nu cumva, în urma mea, nu rămâne decât era nebună, se lupta cu morile de vânt, toată lumea știe că plozii cresc oricum sau un copil care să-și cumpere pe furiș dulciurile pe care eu i le-am refuzat din prea mult drag și prea clară convingere sau doar niște reguli prea stricte de care copilul să fugă o viață.

miercuri, 4 septembrie 2013

Doamnă educatoare,

Dumneavoastră nu o cunoașteți, nu știți nimic despre ea, cum nu știți nimic despre cum i se adună dimineața cârlionții în partea din față a capului, în cercuri jucăușe. Nu știți nimic nici despre cum sună râsul ei în somn sau ce mare caldă, grecească ascund ochii ei. Nu v-a complimentat niciodată felul de a găti cu mormăielile ei încântate și nici nu v-a prins de gât să vă spună iubețc pi tini, bucățica miea. N-ați auzit-o plângând niciodată și nici n-ați fost acolo să-i ștergeți sângele când și-a spart buza prima oară. Nu v-a spus niciodată să'u-mâna pe'tu masă după ce s-a ridicat de la măsuța la care pictase și nici n-ați fost cu noi când înțelegea să stea cu firele pe cap ca să iasă ok encefalograma. Nu știți că-i place să doarmă învelită oricât de cald ar fi și n-ați văzut nici cum îi fug colțurile gurii în jos când se supără. N-ați văzut-o reușind să se urce singură în leagăn și nici n-ați fost acolo să o prindeți înainte să cadă. Nu știți despre ea că, dacă țipi, îți taie toate punțile de comunicare și înțelegere și că felul ei caraghios de a râde te gâdilă pe dinăuntru. Nu ați văzut-o făcând primii pași și nici cum îi râdeau ochii când și-a pus prima mască de iaurt pe față.

O cheamă Iris (ea o să se prezinte Isis Foia) și e mai mult decât lumina ochilor și sufletului meu. Ea a înflorit în ăștia 2 ani și 10 luni, dar și eu am crescut lângă ea. Să o las să plece de lângă mine e ca și cum mi-aș deșuruba inima și-aș pune-o pe pervaz, la soare- oricum se usucă de dorul ei. Dar pentru că dragostea de mamă nu e dragoste de sine, am cumpărat pentru ea o rochie cu buline, iar pentru mine o mască cu un zâmbet încurajator pe ea și împreună vom veni să vă cunoaștem. Promit să nu plâng (decât după ce ies din incintă:p), să nu vă spionez (în fiecare zi:p), să nu mă îndoiesc de calitatea educațională și umană cu care-i așteptați pe copii (mai mult decât mă îndoiesc de bunici:p), dar trebuie și dumneavoastră să-mi promiteți că dacă va plânge, n-o veți uita singură într-un colț, că mă veți suna dacă ea va dori să mă audă și că, deși nu cred că e posibil să vă aducă vreodată în pragul acestei nebunii, nu veți ridica niciodată palma, bățul, rigla sau orice alt instrument, s-o loviți, nici în glumă, nici în serios, nici cu rol punitiv, orice ar fi făcut, nicicum. 

Ok, mamelordinlumeaîntreagă, we can do this!:))