joi, 29 ianuarie 2009

Cifre şi concluzii

Vârsta e doar un număr. Păi e. Dar un număr care ne aduce maturitate şi bătrâneţe. Şi când îmbătrânim, îmbătrânirea nu e doar fizică, ci şi psihică. Vârsta e o stare de spirit. Păi e. Dar spiritul la un moment dat îmbătrâneşte şi el, oricât l-am cocoloşi noi şi l-am înfăşura în păturici moi. E o vârstă pentru orice. Păi e. Dar când ţi se înmulţesc anii, ordinea priorităţilor se schimbă, tentaţiile au altă textură şi culoare, visele sunt proiectate, de obicei, asupra altor persoane, precis mai tinere. Dacă spui că te simţi tânăr la 51 de ani te minţi. Îţi baţi joc de tine. Te amăgeşti. Nu poţi să te simţi tânăr când corpul tău oboseşte, când obiceiurile ţi se schimbă doar pentru că nu le mai poţi face faţă fizic. Vârsta e un număr social. Societatea ne obligă să îmbătrânim, să urmăm nişte rigori. Percepţia socială ne condamnă la bătrâneţe, fără să fim şi noi citaţi ca să ne apărăm drepturile.
________________________
You know that it would be untrue...

marți, 27 ianuarie 2009

Leapşă neagră

Am revenit la vechile mele obiceiuri şi m-am apucat iar de furat. De data asta, leapşa a fost găsită la Innuenda, sper şi-am să mă rog să nu mă dea în judecată pentru furt calificat:) Deci...

- Ce îţi place să faci atât de mult încât ai plăti pentru asta?
Deşi îmi dau seama că nu sunt cu mult diferită de ceilalţi şi nici mai cu moţ cum îmi place mie, răspunsul meu e legat tot de călătorii, excursii şi plimbări.
- Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
Fix începând de mâine, aş înceta să îmi mai cumpăr haine şi-aş ieşi pe străzi în combinaţii dubioase, aşa cum îmi doresc de mult, fără să îmi mai pese de ochii lumii, m-aş tunde scurt, m-aş vopsi într-o culoare nepământeană. În primul an aş face un copil, care ar fi o fetiţă, evident, şi m-aş interesa, că am auzit eu că se poate, cum fac ca naşterea să fie un moment orgasmic, nu chinuri odioase, după ce scap de prejudecăţi şi alte alea. În al doilea an aş mai face un copil, mai mult ca să repet prima experienţă, pentru că zic că o să-mi placă:) În al treilea an aş mai face un copil, şi în al patrulea şi în al cincilea:D Asta, aşa, ca să le rămână amintire celor care mă iubesc. Nu ştiu de unde aş avea bani, dar nu consider că e problema mea, cei care vor să nu fie bântuiţi după ce n-oi mai fi, vor trebui să cotizeze pentru ca eu să-mi nasc copiii în ţări diferite:)
- Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?
Hell, nooooo! N-aş mai face nimic din ce fac acum, nu la fel, în orice caz. Probabil că numai imaginaţia mea mi-ar fi limita.
- Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară?
Doamnelor şi domnilor, s-a descoperit singura femeie de pe planetă care poate fi şi un psiholog de succes şi un actor renumit şi un avocat de temut şi un scriitor de elită! Închinaţi-vă ei!:))
- Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funereră?
Tâmpita asta mi-a umplut viaţa de culoare, ce mă fac fără ea?!
- Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?
Hi, I'm not here, but my bones are. Leave them a message.
- Când erai mică ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
Habar n-am. După ce am acum, cred că nu mi-am dorit nimic:) În orice caz, nu am fost la fel de amuzantă ca aia care a zis că vrea să se facă macara.
- Ce ai face, dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?
Păi mă simt foarte bine, pentru că înaintea mea Innuenda deja a negociat ce era mai important, so I'm a supărgărl şi supărgărlele pot să zboare, pentru că vor să zboare:)
- Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?
E o tâmpită! Asta pe la spatele meu, nu? Că doar eu voi fi pe-acolo, trebuie să fiu pe-acolo!
- Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt alea 3 întrebări pe care ţi le-ai adresa?
Ce dracu' faci? ( ridică-te de-acolo şi nu mai da ochii peste cap!); Crezi că ţigările-s de vină?; Cum a fost să trăieşti 147 de ani, fă tâmpito?

Ca nu cumva să se supere careva pe mine, lepşuiesc în stânga şi-n dreapta pe cine-apuc, fără număr:) Pentru că îi bănuiesc sau îi ştiu cu umor, să vedem ce zic Tomata, Barbie, Honey, Cora (cu care abia aştept să beau un ceai), Liana, Alina, Blonda gânditoare, Sorin, Ăl fără nume, Oana şi Răzjudec.

luni, 26 ianuarie 2009

Dialog cu femeia închipuită

Atâtea căi albe, numai calea spre tine e neagră.

- Te-ai gândit vreodată că aş putea să văd că ai plecat? Să simt că ai plecat?
A plecat pentru că trebuia să plece. Uitase că voia să rămână.
- Te găsesc în memoria mea, în oglinda uimirilor mele ferecate în tăcere.

A ştiut, da, era o fată care a ştiut să se autodisciplineze, să se corecteze, să prindă din zbor informaţii pe care să le folosească apoi în interesul său. Ce mare scofală e asta? Cum să vrei să ştii să numeri până la cinci mii de catralioane şi înapoi, dacă tu ştii că, nu numai că nu vrei banii ăştia, da' nici n-o să-i ai vreodată?

- Eu nu sunt de aici. Aş putea fi de oriunde pentru că, de fapt, eu sunt de nicăieri.

Am înţeles atunci că din copilărie intri direct în singurătate, că iubirea începe la un capăt de telefon şi se sfârşeşte la altul, că mintea umană are un coş de gunoi unde îşi aruncă neîmplinirile, dar pe care nu îl goleşte niciodată, aşa cum am înţeles că apropierea trupurilor duce uneori două suflete-pereche la poli opuşi, la nord şi la gheaţă. Am văzut şi m-am convins că poţi să mori iubind aceeaşi persoană, dar niciodată o dragoste nu seamănă cu alta, aşa cum nu există doua săruturi perfect identice, aşa cum nu toate despărţirile înseamnă un sfârşit sau decesul timpuriu al fericirii.

Brăila în imagini














... într-o zi banală de 24 ianuarie;)

joi, 22 ianuarie 2009

Odă lui Hipocrate

Nu ştiu ce-i mână pe oameni să se facă doctori. De inimă, de sâni, de dinţi, de ce-or fi. Dar în lumea în care mi se pare mie că trăiesc, doctorii ăştia ar trebui să ştie să vorbească, să scrie şi să nu se comporte ca nişte animale atotputernice şi atotştiutoare, care te tratează ca pe un cobai şi te pasează de la unul la altul ca într-o jonglerie macabră şi manifestă o plăcere perversă să-ţi spună orice, numai cuvinte şi explicaţii care să te liniştească nu. Nu am cunoscut nici un doctor pe care să-l simt dăruit meseriei, nici un doctor căruia să-i pese de fiecare pacient în parte, care să aibă răbdarea de a explica cauzele şi efectele unei boli, în măsura în care acestea se cunosc, care să ştie ce şi cum să recomande. În schimb, am cunoscut doctori care se uită cu ochi goi la tine, aşteptând să povesteşti o întâmplare de care să se agaţe şi pe care să o numească apoi victorios cauza sigură a îmbolnăvirii tale, doctori care căutau pe net sau în cărţi de specialitate ce ai şi ce să-ţi dea, doctori care aşteptau să le zici ce au zis medicii dinaintea lor ca să confirme că aşa e, manifestând o silă de proporţii de a mai face alte investigaţii, doctori care îşi crăceau buzunarele ca să le umpli, ca nişte curve care nu vor să presteze înainte de plată, doctori frustraţi, obosiţi, limitaţi, neciopliţi, hapsâni, inumani. Ştiu că medicina nu e o ştiinţă exactă, ştiu că te poţi simţi depăşit, că oricât de multe studii s-ar fi făcut în domeniul ăsta, ele nu ajung şi că rămân segmente neacoperite, dar nu ai nici o scuză când afişezi greaţa aia atât de des întâlnită la oameni care au puterea de a-ţi schimba viaţa, şi te dezici de jurământul făcut şi începi să ţipi ca o bestie nesătulă şi stricată la nişte oameni care vin la tine tremurând la fiecare cuvânt pe care îl scoţi din gura aia spurcată şi tu ştii că în momentul ăla eşti cel mai important om pentru pacientul tău, tu ştii că dincolo de uşa cabinetului tău el nu mai vede nimic preţ de câteva minute şi tu ştii că omul ăla, nenorocitul, îţi încredinţează şi viata şi speranţa şi viitorul. Şi în cazul ăsta, pentru a nu-ştiu-câta-oară, îmi vine în minte o întrebare de la o oră de sociologie care m-a urmărit ulterior ani la rând ca o obsesie nesatisfăcută, la care am dat şi nu am dat răspunsul potrivit: Ne naştem sau devenim oameni?

În altă ordine de idei, dar pe aceeaşi temă, am nişte curiozităţi şi-aş vrea să ştiu:
- Ce pastă de dinţi folosesc stomatologii?
- Ce ţigări fumează un pneumolog?
- Ce gel intim foloseşte un doctor ginecolog (de gen feminin, of course:)?

luni, 19 ianuarie 2009

Studiu de caz (real)

Situaţie: O familie locuia împreună cu cei doi dobermani ai săi într-un apartament dintr-un oraş oarecare. Când au decis să plece pentru două săptămâni într-o vacanţă, cei doi câini au rămas în grija vecinei de vis-a-vis care urma să vină o dată pe zi să le dea de mâncare (ăsta era programul lor de masă) cu care erau familiarizaţi. Cu o zi înainte ca proprietarii să se întoarcă acasă, doi bărbaţi au primit un pont cum că apartamentul de care vorbesc este nelocuit (de câini nu ştiau, se pare), aşa că s-au gândit să dea un buf. Când au intrat în casă şi au închis cu grijă uşa, cei doi dobermani au sărit pe ei. A doua zi, când stăpânul a intrat în casă, sub ochii lui se întindeau următoarele imagini: un bărbat, câcat pe el şi disperat, urcat pe mobila din sufragerie, tremurând din toate încheieturile. Celălalt bărbat era jos, pe covor, sfâşiat, încadrat strategic de cei doi câini, care, nescăpându-l din priviri nici pe cocoţat, din când în când, îl mai şi ronţăiau un pic. Da, mort.

Să ne gândim că aţi fi stăpânii câinilor.

Varianta nr. 1: Aţi fi profund şi definitiv recunoscător câinilor că v-au protejat casa şi bunurile, gândindu-vă cu groază că dacă nu erau ei, nu vă mai rămânea decât varul de pe pereţi şi praful de sub mobilă şi, Doamne fereşte!, bine că nu era nimeni în casă, că cine ştie ce se mai întâmpla! Ulterior, poate vindeţi apartamentul, vă mutaţi cu tot cu câini şi începeţi o nouă viaţă, mulţumiţi că vă puteţi baza pe dragii de ei.
Varianta nr. 2: Cu toată dragostea pentru animalele care v-au protejat casa şi bunurile, nu puteţi să-i mai mângâiaţi, spunându-le alintat Mânca-i-ar mama pe ei de frumoşi şi deştepţi, că n-au lăsat ei hoţii să mă nenorocească!, când botul lor e plin de sânge de om, fie el şi hoţ, şi din colţuri le atârnă bucăţi de piele, urechi, etc. De om. Aşa că hotărâţi, cu greu şi cu durere, să îi daţi altcuiva, undeva la ţară sau la un centru, oricum, nu mai puteţi sta în aceeaşi casă împreună. Din frică, greaţă, pentru că nu puteţi uita sau oricare alte considerente.
Varianta nr. 3: You name it!

Rugăminte: Dacă părerile voastre coincid cu una din variantele 1 sau 2, e simplu. Dacă diferă de acestea, v-aş ruga să mă informaţi şi pe mine, cu singura precizare de a rămâne strict la cazul ăsta concret, care e foarte clar şi concis, fără să divagaţi de la subiect şi fără alte ipoteze, interpretări legale sau presupuneri. E un fel de sondaj, dacă vreţi, şi pentru mine e important să aflu mai multe păreri;)

vineri, 16 ianuarie 2009

Domnul Ban, partenerul ideal de viaţă

Banii nu mi-au adus niciodată fericirea ... dar ce nefericită te face lipsa lor, nu? Cum pot ei înnoda distanţe şi aduce aproape persoane de care ţi-e dor! Banii cumpără zâmbete, prietenii, afecţiune. Banii te fac frumoasă, îţi permit să te manifeşti vestimentar aşa cum simţi. Banii te ţin informat, îţi pun cărţile pe care le vrei pe noptieră, te duc la teatru şi la film, în vacanţe şi oriunde altundeva te poartă gândul şi dorinţa. Banii îţi menţin sănătatea în parametri normali şi ţin moartea departe de tine. Banii îţi pot salva prietenii, banii îi scapă de griji pe părinţii tăi. Banii îndeplinesc vise, îs partenerul ideal de viaţă. Banii oferă confort sau lux, linişte sau nopţi albe, inteligenţă sau doar informaţii, plăceri sau bucurii.
Cu toate astea, banii nu te fac mai frumos sufleteşte, vă spune una care a fost foarte fericită în absenţa lor şi care, totuşi, a trăit cele mai intense clipe, în perioada în care îşi cumpăra ţigări la bucată şi mânca batoane calde cu susan într-un complex în care nu şi-a pierdut nici minţile, nici inocenţa, asta după ce trăia periculos ca o mică infractoare, călătorind fără bilet, în drumul spre şcoală şi luând amenzi peste amenzi, enervându-se şi certându-se cu hingheri cu zâmbetul pe buze, pentru că avea un prieten ca un frate mai mare, poliţist, care i le anula pe toate. Ştiam atunci ce înseamnă să ai bani? Preţuiam eu banii, îi vedeam ca pe un mijloc de a-mi satisface nevoile şi dorinţele? Nu, pentru că aveam prieteni care împărţeau totul cu mine şi erau la fel de săraci ca şi mine. Nu, pentru că, chiar şi fără ei, dragostea tot mă aştepta într-un parc. Nu, pentru că erau alte monede pe vremea aia, pe care, dacă le deţineai, mergeai şi la concerte şi în baruri şi la teatru şi citeai şi o carte bună. Da, mi-am dorit haine peste haine, dar dacă le-aş fi avut, blugii mei Little Big bleu spălăcit cumpăraţi cu greu m-ar mai fi făcut atât de fericită? Acum le am, mă dau afară din casă dacă se enervează, dar altceva decât o încântare temporară, de atât-de-nedrept-de-foarte-scurtă-durată nu îmi oferă. Păcat că atunci nu ştia asta şi că abia dupa 10 ani cântăreşte cum trebuie greutatea acelor momente? Nu, le-am apreciat, le-am preţuit, dar altfel decât o fac acum şi-mi pare rău că nu am cum să fac ca şi nepoţii mei sau copiii mei să îşi trăiască adolescenţa aşa cum mi-am trăit-o eu, cu toate lipsurile de atunci.

Cer banii ceva la schimb pentru tot ce îţi dau? Cer tot! Depinde de tine ce le dai. Dacă îi laşi să se instaleze în viaţa ta, să preia controlul, să dicteze. Dacă ai auzit vreodată de Behemoth, Koroviev, Woland, Azazello, Satan, Necuratul ... să şii că toţi ăştia sunt rude apropiate cu Domnul Ban;)

(Acest post nu participă la concursul de pe Hotcity)

Folosim cuvinte prea mari, prea des

În liceu, în urma unui bal, cineva mi-a scris într-o agendă arătai superb aseară în rochia ta gri şi nici o clipă nu m-am îndoit de adevărul ăsta. În ochii omului ăstuia, eu chiar eram superbă şi zâmbetul pe care mi-l desena pe faţă starea aia... incomparabil! Dacă vreun coleg îmi spunea că sunt cea mai deosebită persoană pe care a întâlnit-o, exact asta eram în ochii lui şi nici o clipă cuvintele astea nu au însemnat altceva decât exact ceea ce transmit. Şi ce vorbe frumoase mi s-au spus sau mi s-au scris! Ce poezii!
Toate astea erau reale. Le credeam. Le simţeam. Acum, spune-mi că sunt frumoasă şi o să încep să râd! Spune-mi că am cei mai frumoşi ochi de la Eva încoace, că sunt cea mai bună prietenă, că îţi râd ochii în cap de drag, când mă priveşti şi n-o să însemne nimic pentru mine. Toate superlativele, înfloririle, aprecierile şi toate comparaţiile de pe faţa pământului au fost deja folosite, zise, date. Poate nu de fiecare dată le-au auzit urechile potrivite.

Spunem prea des şi oricui vorbe la care ar trebui să avem o măsură, vorbe pe care le devalorizăm folosindu-le prea des, vorbe a căror importanţă o lăsăm să se piardă.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Fricile Ambasadoarei

Dacă nu mi-ar fi frică că mă otrăvesc de una singură, aş încerca şi eu să compun mâncăruri atât de dubioase că-mi plouă-n gură numai gândindu-mă la combinaţii care să conţină ananas, piept de pui, alune, ciuperci chinezeşti, sos de mango şi tot felul de nenorociri delicioase.
Dacă nu mi-ar fi frică că înnebunesc de atâta plăcere, aş fi curioasă să experimentez senzaţia a 10 orgasme, unul după altul:).
Dacă nu mi-ar fi frică de singurătate, de regrete şi de dor, mi-ar plăcea să plec în lume de una singură.
Dacă nu mi-ar fi frică de ridicol, cu ce haine m-aş mai îmbrăca!:)
Dacă nu mi-ar fi frică că pot muri din cauza asta, aş vrea să pot trăi doar cu dragoste, ţigări şi ceai.
Dacă nu mi-ar fi frică de eşec, m-aş băga iar în afaceri, deschizând un magazin special.
Dacă nu mi-ar fi frică că nu l-aş putea iubi atât de mult cât merită, aş adopta un copil negru.
Dacă nu mi-ar fi frică că am muri toţi de foame, aş mai adopta şi unul mongolez şi încă unul pe care nu-l iubeşte nimeni şi vreo doi gemeni abandonaţi.

Atâta mi-a venit în minte acum, evident că fricile mele se întind în multe zări şi mare le mai e întinderea! Liana, cea dătătoare de leapşă, e mulţumită?:) Hai să vedem căt îs de fricoşi: Sorin, Anca (care pare că nu-şi mai găseşte locul) şi Cora, care mă ameninţă că mă duce la teatru, să mă înece în cultură:)

marți, 13 ianuarie 2009

Obloane trase

Mă învăţasem să fac aceleaşi lucruri când mă trezeam. Aveam un mic ritual egoist, pe care îl păstram cu sfinţenie doar pentru mine. În fiecare dimineaţă, fără să deschid prea bine ochii, bâjbâiam să deschid calculatorul, apoi blogul şi de-acolo începeam să hoinăresc, să mă furişez în viaţa unor persoane pe care, nu numai că nu le cunoşteam, dar nici nu cred că aş fi ajuns vreodată să le cunosc personal. Şi râdeam cu ele, tresăream, îmi puneam semne de întrebare, mă minunam de cât de deştepţi sunt oamenii ăştia şi cât bine îmi fac mie că îmi permit să îmi plimb ochii peste rândurile lor. Unele atât de sensibile, ca o poezie. Altele acide, bine închegate. Unele de un umor atât de rar întâlnit în viaţa reală. În altele mă regăseam atât de înfiptă acolo că mă întrebam dacă nu cumva eu am scris textul ăla. Am călătorit cu ei. Am fost în oraşele lor. M-am dus cu ei în vacanţe. M-am jucat cu animalele lor. Le-am dorit viaţă lungă în blogosferă şi mai multe degete să scrie. Pentru mine. În gând. Acum vreo două-trei săptămâni am remarcat că unele dintre persoanele care îmi umpleau mie dimineţile, au tras obloanele şi se pregătesc să închidă for good prăvăliile. What's wrong with you, guys??? Eu cui rămân??? De ochii mei nu vă e milă?

Nu v-am spus niciodată de ce mi-am făcut eu blog. Acum e momentul potrivit;) Descoperisem blogul lui Tudor Chirilă şi mi se părea foarte tare ce scria el acolo şi voiam să comentez, să îi scriu rânduri ridicole legate de muzica lui, ca o adolescentă tâmpită, de un mare concert care m-a zguduit din toate încheieturile în urmă cu mulţi ani:) Şi nu puteam pentru că nu aveam cont. De priceput nu mă pricepeam nici cât negru sub unghie. Dar am luat-o cătinel şi pac!, mi-am trântit blog. Nu cred că mă gândeam atunci că o să şi scriu, scopul imediat era ăla de a-i scrie lui Tudor:))

Au trecut lunile, descopeream alte bloguri şi atâţia oameni care au atâtea de zis şi le zic bine. Şi am început să mă orientez şi mai mult către mine, să-mi aduc aminte că am avut şi eu momentele mele de glorie, că îmi plăcea să scriu, mai degrabă decât să vorbesc, într-o anumită perioadă din viaţa mea şi, mare lucru, că nu eram chiar o ciudată pentru că îmi plăcea să citesc, aşa cum am fost numită în liceu, de vecinii mei:)). Începutul a fost haotic, ridicol chiar, dar nu am şters nimic. Mă tot întrebam dacă să mă autocenzurez, dacă să-mi impun nişte limite, dacă să fiu amuzantă sau gravă, dacă să public doar tentative literare, fie ele poezii sau poveşti ori întâmplări reale, trecute sau prezente. Şi cât mă întrebam eu toate astea, deja începusem să scriu, chiar de atâtea ori, multe aberaţii. Acum, dacă privesc în urmă, îmi dau seama că am o adevărată comoară aici, că sunt momente pe care le-aş fi uitat dacă nu le înregistram aici, sunt poveşti care nu ştiu de unde au ieşit, care înseamnă atât de mult pentru mine şi nişte poezii care şi pe mine m-au cutremurat, pe care niciodată, altfel, nu le-aş fi scris. Dacă a fost un câştig pentru mine? O, da! Şi încă ce câştig!

Săptămâna trecută mă întrebam, fără legătură cu reducerea la tăcere la care s-au condamnat atâţia autori de bloguri, dacă mai am ceva de zis şi în ce măsură mă interesează interacţiunea, dacă nu cumva am ajuns să scriu mai mult pentru ceilalţi decât pentru mine, dacă nu s-a întâmplat, cu toate măsurile mele, să nu mai scriu eu, ci, complet aiurea, doar un alt blogger între atâţia alţii. Începuse să-mi fie dor de mine. Poate că s-a sesizat asta sau poate că nu. Poate voi ajunge să scriu mai rar. Poate voi încerca să elimin presiunea asta pe care o simt atârnată deasupra capului meu. Nu, nu e absurd ce zic. Am vrut şi să-l închid sau să fac o pauză, ceva. Sau să-l fac privat, deşi nu ştiu cum:). Poate de asta îi şi înţeleg pe cei care au decis că nu mai vor să zică nimic. Uneori aveam impresia că vărs prea mult din mine, că mă vând şi mă expun într-o piaţă publică, că nu-mi mai aparţin.

Până aseară când am înţeles că nu eu aparţin blogului, ci el îmi aparţine mie.

luni, 12 ianuarie 2009

Franţuzoaice în ograda mea

Nu mi-a plăcut deloc de Emma Bovary. Mă aşteptam să fie o femeie stăpână pe ea, dominatoare şi răvăşitoare, nu una instabilă psihic şi toantă. Romanul, însă, e strălucit şi ultimele 100 de pagini le-am devorat ca o termită;) Asta poate şi pentru că port o dragoste mai veche scriitorilor francezi;)

Vreau o carte care să mă dea pe spate!
Acum mă aşteaptă Notre Dame de Paris în bucătărie, la o ţigară. Dnd:))

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

24 de săptămâni

Nici nu bănuiţi voi întinderea nervilor mei, golul din stomac şi groaza cu care descopăr că mai sunt doar 24 de săptămâni, 1 zi, 7 ore, 36 de minute şi 45 de secunde până la marele eveniment. Nu că ar ţine cineva vreo evidenţă, aşa a reieşit la un prim calcul:)
În afară de locaţie (în aer liber) care e stabilită şi de naşi pe care nu numai că i-am găsit dar i-am şi testat în situaţii aparte ca să... le calculăm gradul de uzură şi de nebunie (am conchis că sunt high amândouă, deci nu am de ce să-mi fac griji cum că ar fi nişte oameni normali, în sensul de anoşti;) nu mai ştiu nimic, nu am mai făcut nimic, mulţumesc de întrebare:)

Marea problemă şi coşmarul vieţii mele este, evident, THE dress. Descopăr şi cu prilejul ăsta că în mine sălăşluiesc ca la mă-sa acasă două sau chiar mai multe ambasadoare (ca să fiu finuţă cu mine, că în perioada asta mă simt cam plăpândă;) şi că nu pierd timpul aiurea cu decizii luate şi adânc împământenite, ci se întrec în a-mi spori grijile, cutezând să mă întoarcă pe toate părţile şi să mă ameţească de cap, mai ceva ca un Long Island Ice Tea. Problema n-ar fi că sunt aşa, că e normal, zic. Dar să fiu aşa impasibilă şi să nu fac nimic, să nu întreprind nimic în sensul eliminării surselor de nervi, prin simple bifări într-o simplă agendă, mi se pare, mie însămi, culmea culmilor de nesimţire.
So, m-am chinuit să fac un colaj cu poze cu rochii de mireasă, salvate de pe vremea îndepărtată când îmi păsa, într-un folder. Acum, nu că nu-mi plac, dar nu le văd pe mine, pentru mine special. Şi tre' să înţeleagă cineva cât de important e aspectul. Unele au un singur detaliu care îmi place şi atât. La altele îmi place decolteul, da' cum eu nu sunt vreo mare lăptăreasă, graţie zgârcenii maică-mii, nu ştiu dacă e cel mai potrivit. La altele îmi place voalul, de unde reiese că ele nu-mi plac deloc, ştiu:) Altele arată ca un tort. Altele nu sunt albe. Sau sunt prea albe. Altele au flori, fluturaşi, mărgele, biluţe şi alte minunăţii care nu-mi încântă ochiul. Iar altele sunt atât de scumpe că ar trebui să vând apartamentul ca să mi le permit. Şi maşina:) Mă rog, vă dau nişte exemple:

Problema următoare, că pe asta cu rochia poate o rezolv cu o vizită la Bucureşti sau două sau trei, e că am descoperit, când era prea târziu, că data de 27 iunie nu e chiar cea mai potrivită zi să te căsătoreşti religios pentru că e postul Sf. Petru şi Pavel. Nu, nu pentru mine e o problemă, ci pentru preoţi, care merg pe principiul nu-trebuie-nu-vreau-nu fac. Aşa că, sătulă să tot aud părerile apropiaţilor, care nici ei nu ştiau sigur cum se procedează, am stat călare pe geam, la pândă, până a venit popa să ne stropească cu busuiocu'n ochi de Bobotează, şi l-am întrebat dacă se face şi cum se face să ne căsătorim şi noi ca toţi oamenii. Pe lângă faptul că mă privea cu ochi cam aghezmuiţi, n-am înţeles de ce, m-a lămurit (şi mai mult nu) că tre' să facem o cerere către episcop pe care el, popa, împreună cu alte acte (?) le duce acolo. Da, l-am întrebat şi al cui este păcatul, dacă totuşi vom obţine dezlegare de la episcop. Şi lămurită că nu e al nostru (deşi...) rămâne să mă hotărăsc în ce zi vom merge noi la preot să vorbim mai pe îndelete, aşa cum s-a exprimat chiar Măria-sa. Pentru că nu vreau să ne cununăm religios în altă zi, înainte sau după de nici o culoare.

Şi-ar mai fi firmele care ar trebui să ne amenajeze pe ici, pe colo chestii (multe chestii!!!) cu care nu am vorbit. Şi mai sunt şi invitaţiile şi mărturiile curului (naiba să-l ia pe-ăla care le-a inventat, eu oricum nu ştiu ce reprezintă) şi transport pentru invitaţi şi limuzina noastră de epocă sau nu:) Şi mai sunt şi nişte părinţi, personali, care îs la mare depărtare de mine, fizic şi nu numai, dar îşi dictează pretenţiile, parcă luându-se la întrecere cu ai beau-lui. Şi mâncarea şi băutura şi cine ne face poze şi cine ne cântă şi cine ne filmează. Horrrrrrror!!! A, şi să nu uit, eu ce chiloţi port în ziua aia?:)) Şi dacă o să am bube pe faţă, cratere, vulcani? Dacă o să mă împiedic şi mă duc cu cracii în sus? Dacă mi se rupe rochia? Dacă nu pot să mă duc să mă piş pentru că nu încap în toaletă din cauza rochiei (aşa cum, de altfel, am şi visat)? Dacă o să zică lumea că-s dementă când mă vede încălţată în pantofi verzi? Dacă mă fură cineva şi nu mă mai aduce înapoi (nici măcar ca să-mi iau partea de bani:))? Şi dacă mă prind babele-mătuşile şi mă despodobesc şi-mi trântesc broboade-n cap? Dacă mi se încâlcesc în păr toate muştili, albinili? Şi luna de miere? Şi noaptea nunţii?:))

Of, ce vă pasă vouă de drama unei nenorocite de ambasadoare;;)

joi, 8 ianuarie 2009

Leapşă curioasă

Ok, am primit prima leapşă pe anul ăsta de la Tomata cu scufiţă. Pentru că oricum nu vreau să scriu despre alte chestii care îmi populează mintea, o să încerc să mă achit onorabil de ea, numind preferinţele anului 2008:
  • Mâncarea anului: după secunde întregi de gândit, am găsit-o. E ciorba grecească, clar!
  • Băutura anului: Cu riscul de a dezamăgi, aş trece aici ceaiul, pentru că mare avânt am mai avut în a cumpăra diverse sortimente şi a încerca să fac tot felul de cocktailuri ceaioase.
  • Party-ul anului: Buuun, aici aş trece întâi dansul din Vama Veche, relatat tare pe scurt aici, toate zilele de la mare, alea de la Bucureşti, cu concert Byron, party-ul de ziua mea, care a schimbat cursul vieţii mele:) şi tot restul zilelor în care am râs ca un şobolan murat:)
  • Patul anului e clar patul nostru cel nou şi îndelung căutat.
  • Piesa anului sau artistul anului, da? Bineee: Păi, Byron. Paraziţii în continuare, graţie beau-lui. Şi ca să scurtez, Guerilla;)
  • Site-ul anului: Păi... pitzipoanca:) Habar n-am.
  • Blogul anului: E unul... Învăţ fluturii să zboare parcă îi zice:) Da' ştiţi de ce? Pentru că datorită lui am cunoscut nişte oameni mişto şi pe mine mai prinţesă decât mă ştiam.
  • Ruda anului: Aici i-aş numi pe toţi Chiriloii, cu tot cu câine, pentru că s-a instalat un alt soi de apropiere de când am fugit de acasă;) Se pare că le sunt muuult mai dragă ... de la distanţă:)
  • Gafa anului: A fost să cred că nu ştiu ce vreau când era clar că ştiu ce vreau!
  • Prietena anului: Aceeaşi de vreo 10 ani încoace, "diamantul meu neşlefuit";)
  • Iubitul anului: The one and only... my beau!
  • Îmbrăcămintea anului: Fuste, eşarfe, lălăituri;)
  • Excursia anului: La mare, dom'le! Cum care mare?! Marea mea:)
  • Vorba anului: Nunta;)
  • Sportul anului: Înotul. Şi statul degeaba.
  • Filmul anului: Serialele.
  • Cartea anului: N-am nici una citită anul trecut, căreia să-i dau titlul ăsta;)
  • Parfumul anului: Al lui.
  • Jocul anului: Maimuţăreala. Şi bloggingul;)
Ştiu că vă aşteptaţi să vă dau iar în cap cu leapşa asta, dar de data asta n-am s-o fac, deşi mă roade curioazitatea pân' la os şi dacă tot mă provocaţi aş da-o apropiaţilor blogului meu, care este, dar nu o dau că am zis că nu o dau, ceea ce înseamnă că dacă vreţi, v-o dau, dacă nu, nu!:D

miercuri, 7 ianuarie 2009

Amintirile unei femei închipuite

Vreau să plâng pe un umăr de bărbat frumos cu dinţi albi şi picioare nervoase. Sau pe o poveste de dragoste pe care vreau să o şterg. Sau pe o aripă de cioară. Vreau să mă plimb pe o formă de nisip, să mă scald într-o scoică urâtă şi să mă întind din ochiul stâng în talpa dreaptă. Vreau să-mi pun sufletul în formol şi să-mi întind amintirile pe sârmă afară, la soare. Vreau să cânt La mulţi ani! unei relaţii care s-a terminat pe dos. Vreau să mă ascund între ideile lui şi să-i schimb concepţiile. Vreau să înot în umoarea apoasă şi să ies din ea cu un zâmbet cristalin.

O amuzau potrivirile nepotrivite de cuvinte. Ştia ca nu le înţelege nimeni în afară de ea. Şi când avea chef să nu vorbeasă prea mult, dar nici să tacă, devenea abstractă, insinuantă fără receptor dar cu un obiect bine înfipt în memoria ei, afectivă cu precădere.

Bărbaţii pe care i-a iubit ... i-a iubit pentru ce erau în stare să dezvolte în ea. Şi asta nu era decât o nouă formă de a-şi declara, pe ascuns, dragostea nebună pe care şi-o purta sieşi. Dar ce frumos ştia să mintă şi cât de pricepută era în a-i face să se simtă importanţi! Cum îi amăgea când le scria Te caut pentru că trebuie să-mi vorbesc. Am uitat cum mă cheamă. Mă strig din tine. Adu-mă acasă! Şi suferea când era uitată, când intuia greutatea altor sâni apăsând un corp de iubit. Dar iubita ta nu ştie că-n ochiul tău stâng se zbate umbra unei mari iubiri!. Şi îşi spunea, ca un blestem, repetând până se spărgeau cuvintele toate în ochi pentru ea nu contează că eu te-am învăţat să numeri până la doi! Toată suferinţa, tot zbuciumul, tot zborul... nimeni nu le-a priceput amploarea, răsunetul, viteza! Ştia mai bine decât oricine să cioplească chipuri la care să se închine apoi. L-am ridicat atât de sus că mi se pare că nici eu nu-l mai pot atinge! Îi iubea când îi visa, când îi părăsea, când întindea mâna şi ei lipseau dintre cearşafurile reci, când îi găsea în cărţi zâmbind în colţul gurii, când îi vedea în poze. Niciodată iubirea ei nu a fost mai iubire decât atunci când suferea, când îi pierdea, când îi împingea dincolo de zona sigură! Tu nu plângi niciodată, dar m-aş adăposti sub căderea lacrimilor tale şi aş aştepta cu o emoţie nebună apariţia curcubeului pe cerul verde al ochilor tăi! Nu îi iubea pentru ei, ci pentru ce putea ea să facă din suferinţa impusă din dragoste. Apoi, se retrăgea, diseca, anula, dizolva, scădea, împărţea, niciodată nu ajungea la zero. Tot timpul, unu plus unu au dat doi, până în ziua în care n-au mai vrut, şi au dat unu. Aşa, deodată, s-a înjumătăţit! Dracu' s-o ia de matematică!, îşi zicea, mă apuc de anatomie.
_____________
Perfect symmetry

luni, 5 ianuarie 2009

Spume la gură

Da, deci m-am enervat şi nu se mai poate.
Nici nu înţeleg cine m-a trăsnit cu atâta toleranţă-n cap de am ajuns să trec cu vederea, deşi mă zgârie în străfundul scăriţei, ciocanului şi a nicovalei, atâtea şi atâtea greşeli. Că sunt site-uri, bloguri sau ziare ori oameni cu care şi vrând şi nevrând mai intru în contact, toţi bat câmpii cu graţii, toţi* au lipsuri, lacune şi carenţe la grămadă. M-am săturat de lume suprinsă**, de suprize plăcute, de indivizi care sau petrecut la munte, de salar, de complectări, de ne mai întâlnit, de expresii gen îmi place florile, de or să iese*** şi alte cuvinte şi expresii chinuite. Am ajuns să mă mir când descopăr un blog corect scris şi nu e normal!

Bun, ca să nu mai existe îndoieli şi frământări, nu citesc bloguri cu greşeli gramaticale, ceea ce mă determină să fac şi curăţenie în blogroll cât de curând. Nu citesc bloguri care îmi zgârie retina, care aberează fără cap şi fără coadă. Nu mă interesează să ajungă ăsta un blog cunoscut, în topuri şi clasamente (deşi la un moment dat am crezut asta). Nu mă interesează să mă umplu de bani de pe urma lui. Nu mă interesează vizitatorii şi numărul lor, dacă sunt calitativi, poa' să fie şi 5, e ok pentru mine.
_________
* vizaţii
** expresii cu titlu de exemplu
*** nu includ aici greşelile întâmplătoare de tipar.

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Revelion rural

Sfârşitul de an m-a prins într-o comună de la marginea oraşului. Nu, nu orice comună, ci locul copilăriei mele. Zuza de bunică-mea era şi ea dusă în viaţă, ca n-am găsit-o acasă s-o jumulesc;) La var-mea masă întinsă, bucate alese, băuturi de toate felurile. Eu, varză! N-am nici o bază în mine! Îmi propusesem, ca un intelectual destoinic ce sunt, să mă chitrofonesc puţin, atât cât să mi se pară totul amuzant. N-a mers. Becksul cu lămâie era amar dintr-o dată, cocktailurile erau amare, Reddsul era amar, Cinzano era amar, toate erau amare, în afară de vin care era acru:) Paradoxal, eram totuşi într-o mare formă, deşi acasă, înainte de plecare, eram cam plouată. Deh, bătrâneţile!
Mi-am făcut poze de piţipoancă, just for fun, şi am râs cu lacrimi în timpul şedinţei foto:) M-am gândit dacă să le fac publice. Şi nu. Dup-aia m-am mai gândit oleacă. Şi nu! Apoi, m-am mai gândit o dată şi tot nu:)) Deci, fără material didactic de speriat copchiii:)
Înainte de 12 noaptea am fost mai mult târâtă într-un parc, de pe lângă Căminul cultural unde mi s-au promis artificii magistrale, desăvârşite şi formidabile totodată. Eu strâmbam din nas ca o orăşeancă snoabă ce sunt! Eheee, da' ce minunăţie, ce culori ... numa' ochiu' meu ştie:) A fost frumos, mă, neaşteptat de frumos şi nemilos de frig. Am căscat gura ca proştii vreo 10 minute si ne-am pupat şi am dansat şi am băut şi şampanie şi ne-a ieşit în cale şi un găborel, aşa, să ne poarte noroc în noul an:)
Ajunşi acasă, dă-i dans. Şi când nu dansam, mai mâncam oleacă, că nu puteam intra în noul an cu maţu' gol, mă-nţelegeţi. Şi iar dansam. Şi râdeam. Şi atâta mulţumire am şi eu, chiar am intrat cu gura pân' la urechi în 2009, că în buzunare n-aveam nici 5 bani. A, da, şi aveam şi bikini cu floricele roşii, să moară băeţii dupe mine, de chiparoasă ce eram.
Pe la 6 dimineaţa, răpusă mai mult de durerile de spate decât de oboseală (recunosc, băusem şi 4 cafele strong, ca o spartă) mă lăţesc pe o canapea. Pentru că muzica duduia în continuare, somnul îmi făcea cu mâna, la mişto, de la mare distanţă. Beau-ul meu a cedat şi el într-un final şi ajung în fundul patului undeva între 7 şi 8. Cu spaima-n suflet că 2009 e anul căsătoriei noastre, cu mintea la Madame Bovary şi la ce-o fi având în cap să facă, între un cucurigu îndepărtat şi un cucurigu enervant care părea că vine de sub pat, am adormit, doar pentru vreo 4 ore, cu vaga idee în cap că ar fi fost tare bine să mă şi demachiez.

PS: Nu, nu m-am întors păduchioasă de la ţară:) Asta, aşa, ca să fac o legătură între ultimul post din 2008 şi primul din 2oo9;) V-a fost dor de mine?:D
PS iar: Să nu uit. Pe 1, înainte să plecăm spre căsile noastre, culcuşiţi toţi într-un pat la căldurică, urmăream cu un ochi penibilele emisiuni din seara cea mare, în reluare. Cu un ochi dormeam. Nu înţeleg cine face asta şi de ce naiba se aduc pe scenă obosiţi ca Ţociu, Sociu sau-cum-naiba-s-o numi, cu Palade şi cu tot neamu' lor de înapoiaţi, cu terminatul ăla de Doru Octavian Dumitru care se crede mare comic da' nu e decât un clovn patetic şi scârbos, cu manelişti în straie de Vlad Ţepeş şi târfe slinoase care ştie să facă şou. Ce Românie e asta? Cine mai gustă revărsările astea generoase de talente?

Gluma care m-a făcut să râd ca o dementă, eu râzând la cele mai tâmpite chestii:
Un individ întreabă pe altul în legătură cu meniul din seara de revelion: Ai şi picioare de broască?
La care ăla răspunde: Nu, aşa e mersul meu :))