vineri, 24 februarie 2012

1y3m: bebelușul Iris has left the building

Nu mai vrea, dom'le, să fie bebeluș, fuge, fuge. Ce mă fac?
Acum râde la noi o fetiță adevărată, cu 8 dinți, o primă măsea jos ieșită complet și altele ce stau la rând să răsară. Are părul rar, dar întors pe la urechi și cârlionțat la spate, posibil ca la vară să fie chiar blondă. Delirez de mândrie când mă uit la ea și mor de drag când se cocoloșeșete în brațele mele și mă pupă. Inventează jocuri, scheme, sunete, fețe, prosteli.

Nu pot să întind rufe fără să vină ea să-mi dea haină cu haină în mână, cu fața ei serioasă de gospodină. Iar azi rezultatul acestei activități a fost că mi-a zis mesc! (mulțumesc!) în timp ce-mi întindea o șosetă :)
Ne spune nouă sau lu' Loli iesi-iesi.
Sare în pătuț, în genunchi, ca o capră.
Cuvinte noi: lucu/lupu (auuuu), bucu (bunicul), titi (kitty, hello kitty), ecii (liliecii), pupu (pantalonii) și-n rest repetă și imită fără nerușinare orice:)
Când o ia somnul, o și vezi cum întinde mâinile spre primele urechi din raza ei vizuală. Ai zice că doar agățată de ele poa' să adoarmă. Lucru foarte enervant, desigur, când stai atârnată peste pătuț și simți cum ți se scurge tot sângele din mâini și spatele se încovoiază gată să se rupă.
Acum își ține singură biberonul, până termină. Vrea să mănânce singură, cu mâna sau cu lingurița, prilej să ne facem amândouă numai iaurt din cap până-n picioare, iar când apar cu ceva ce nu se poate mânca cu mâna, se enervează.
Se strigă pe sine: I-iiiiiiiiiis, fix cu intonația cu care o facem noi.
Luna asta a mâncat primul orez cu lapte, kiwi. Tot bine e cu halitul.
E deosebit de încântată de cărți (preferata de luna asta e Alice în Țara Minunilor), de toate felurile posibile, inclusiv pliante, hărți. De fapt, încântarea ei merge atât de departe, încât și o agendă goală o face să mormăie de plăcere, dând paginile iar și iar.
Am fost cam idioată și i-am dat să răsfoiască și albume foto (în încântarea ei, a rupt câteva pagini). Recunoaște personaje și se uită iar și iar la aceleași poze. Culorile nu pare să le știe, deși au mai fost accidente.
E disperată după laptop (aptu) și are un zâmbet pe care și-l lățește pe față special ca să te convingă să o lași la el.
E haioasă tare. Într-o zi, când stăteam toți întinși în pat, rugându-ne să adoarmă, că noi nu mai puteam de somn, și-a dat suzeta jos și l-a mușcat pe ta-su de nas, apoi s-a întors la mine să vadă dacă și mie mi se pare la fel de amuzant cum i se părea ei.
Și-a tras un râs fals, mai zgomotos, și-o față pe măsura lui, îl practică în oglinda de pe hol sau când las ușa deschisă la sufragerie și ea vine repede după mine în bucătărie, doar ca să tragă la suportul cu legume.
Are o păpușă de la var-sa și tare se mai amuză când îi dau și ei să mănânce, când îi pun o căciuliță sau o șterg la nas.
Ok, am stabilit că nu pot să dorm deloc cu ea în pat, dar din când în când, mă bucur (efectiv râd de bucurie în sinea mea) de câte o oră când o iau în pat lângă mine și ea se agață cu mâinile alea calde ale ei de urechile mele sau doar și le pune pe fața mea și adoarme așa, lipită de sufletul meu, mângâindu-mă și gudurându-se prin somn.
Plânge de rupe când o vede pe bunică-mea, așa, cu frică. Mi-e milă de ea, că nu știu de ce face așa, da' parcă mi-e și mai milă de bunică-mea, săraca, nu știe ce să-i mai dea, ce să-i mai facă. Frica asta merge și mai departe și-așa face de fiecare dată când vede o babă (și are radar special, le vede de la distanță).
Dacă e ceva ce urăsc cu patos în toată povestea asta minunată cu statul acasă și crescut frumos o floare, atunci asta cu siguranță e culcatul. În alea 10-15-20-30 de minute (în funcție de cât sunt de norocoasă) cât durează până adoarme, atârnată cum sunt peste pătuț, din cauza circulației improprii, mâinile mi se înnegresc și mă dor groaznic din cauza poziției în care le țin, spatele urlă de durere, ceafa îmi amorțește și-aș alege oricând să apelez la un personaj calificat care să facă asta în locul meu, dacă ar și exista. De cele mai multe ori, la finalul zilei, sunt atît de terminată încât mi s-a-ntâmplat să adorm în blugi, pe cuburile ei sau cu jucării înghiontindu-mă în coaste.
Îi place să se uite la necunoscuți, întoarce capul după ei și-așteaptă doar un semn că-i remarcată ca să poată să râdă la ei.
Cu somnul e considerabil mai bine, dar nu excelent, cum am eu nevoie. În plus, mi s-a acrit de dormit pe canapea ca pe peronul gării.
E deșteaptă, mă, și înțelegătoare și mă uimește cu toate apucăturile ei. Și-mi pare rău că, prinsă în rutina asta zilnică (care poate fi extrem de extenuantă și deprimantă), uit uneori că am un copil extraordinar, de-a dreptul extraordinar.

Eu? Eu am zile de oboseală crâncenă însoțită de adorabilele dureri accesorii. Și mă gândesc cu groază că va trebui să fac în continuare față tuturor nebuniilor care vin și că o deconectare totală n-o să fie niciodată posibilă, pentru că nu există să mă pot scoate din priza mămiceniei și să alerg slobodă prin lume. Ma vie, așa cum o știam, c'est fini! Abia aștept să vină primăvara, să mai treacă timpul și altfel decât în casă.

luni, 20 februarie 2012

Când 1 înmulțit cu 1 fac 3

Gândește-te la toată viața voastră din momentul în care DPN devine DCN ca la o călătorie, nu, ca la cea mai lungă, cea mai importantă și cea mai interesantă călătorie din viața ta. O să fie greu. O să fie obositor. O să te doară. O să simți zilnic că nu mai poți. O să ai nervii întinși la maxim de-atâtea ori că o să-ți fie frică groaznică de posibila lor ruptura. O să plângi. O să țipi. O să te simți singură. O să crezi că nimeni nu te înțelege. O să te simți inutilă. O să te simți abandonată. O să te simți neputincioasă. O să simți cum treci noi praguri de rezistență fizică, dar mai ales psihică. O să crezi că nu mai reziști. O să ți se pară c-o să mori. O să-ți spui că te-ai urâțit, că te-ai lățit și că te-ai tâmpit. O să te doară inima de dorul celei care-ai fost. O să-ți reconsideri toată viața, o să-ți amintești tot ce-a contat vreodată pentru tine și-o să descoperi că n-ai uitat oamenii care au desenat ceva în tine, dar că pe unii e mai sănătos să-i lași să se ducă. O să fii obosită și n-o să poți să dormi. O să vrei să dormi, dar n-o să ai cum. Și-o să-ți fie frică.

Apoi îi vezi fața prima oară, îți lipești obrazul de obrazul ei cald, îi simți respirația, o iei în brațe și nu-ți mai aduci aminte, o perioadă, cum era viața înainte de ea, căci, dintr-o dată, totul contează atât de puțin încât nu-ți mai aduci aminte nimic. Simți că viața ta acum începe, odată cu a ei.

Apoi realitatea vine cu durerile postoperatorii, cu nopțile ei fragmentate, cu hormoni afurisiți dându-se peste cap să-ți strice ziua, cu faptul că uiți să mănânci (cum s-o lași singură?), cu păr zburlit, cu reducerea vieții sociale la zero, cu botez, cu primii muci, cu o oarecare intrare în ritm și-n toate astea rămâne constantă frica. 

Și asta e. It's the end of the life as you know it. Înveți să le faci pe toate, și dacă nu chiar pe toate, atunci pe cele care au legătură cu ea; de ex: n-am timp să gătesc pentru noi, dar pentru ea, de 3 ori pe zi, tot o fac. Se face ordine în viața ta, se face lumină și se face bine. Iar bucuriile curg zi după zi, parcă în ciuda a tot ce-a fost (și va mai fi) greu, și s-o vezi pe ea crescând sănătoasă e tot ce contează pentru tine.

Călătoria asta e o poveste. O poveste de dragoste lăptoasă, blenduită, colorată, care crește odată cu copilul. Nu mai știu altă poveste în care 1 înmulțit cu 1 să facă 3.

duminică, 19 februarie 2012

Extrase din cărți (4)

Lumea crede că sufletul pereche e cineva cu care te potrivești la fix, toți își doresc să fie așa. Dar sufletul pereche e o oglindă, e ăla care-ți arată toate chestiile care te trag înapoi, ăla care-ți atrage atenția asupra ta însăți, ca tu să-ți poți schimba viața. Probabil că un suflet pereche adevărat e cea mai importantă persoană pe care ți-e dat s-o întâlnești în viață, pentru că-ți dărâmă toate prejudecățile și te obligă să te trezești. Da' când e vorba să trăiești toată viața cu respectivu'?... Nț. Prea dureros. Sufletele astea pereche ne apar în viață tocmai pentru ca noi să putem descoperi alte fețe ale propriei noastre persoane.

Am ales citatul ăsta doar ca să pot spune că nu sunt de acord cu teoria asta:)
-Eat, pray, love, Elisabeth Gilbert-

Nu știam dacă mai am voie s-o văd pe Alicia în baie. În ziua când s-a născut Roof, Andrea practic mă obligase să intru în baie. De-atunci, locuisem cu ea și apoi mă mutasem, deși nu ne despărțiserăm, sau nici nu vorbiserăm de despărțire, deși cred că amândoi știam ce urmează. Deci ce însemnau toate astea? Era OK s-o văd pe Alicia goală sau ce? Ăsta era genul de lucru despre care trebuia să scrie premierul pe net. Lasă că nu-ți aminteai ce-ai făcut în noaptea dinainte. Noaptea dinainte trecuse. Era prea târziu pentru noaptea dinainte. Voiam să știm despre nopțile de după, nopțile când voiai să vorbești cu o iubită goală sau fosta iubită goală și nu știai dacă să lași o ușă să-ți stea în cale.

Oh, well, și asta e toată cartea :) Tonul cum e scrisă face diferența.
-Slam, Nick Hornby-

Deja în clipa asta împing ușa de la intrare. O, Doamne, ce ușurare. Căldura, lumina. Aici e locul meu. Ăsta e habitatul meu natural.

Cine-ar fi crezut c-o să-mi placă Kinsella, cine? Din fericire, am o amică, care-mi poate împrumuta și celelalte cărți, o aștept ca și când.
-Mă dau în vânt după cumpărături, Sophie Kinsella-

Cincizeci și șase de kilograme și nouăzeci și șapte de grame, unități de alcool: 5 (mi-am înecat și eu năduful), țigări: 23 (mi-am afumat năduful), calorii: 3856 (mi-am uns năduful).
                                                                                          -Jurnalul lui Bridget Jones, Helen Fielding- 

Neliniștită de starea-de-spirit-auto-flagelantă, în total contrast cu propria-mi stare, m-am grăbit să o consolez. Dar în drum spre pat am prins cu coada ochiului în oglindă imaginea propriei mele persoane și m-am gândit că nu văzusem nicicând în viața mea o creatură mai frumoasă și mai încântătoare.
Shaz pretinde că în următoarele 45 de minute am tot încercat să o înveselesc, dar eram întruna distrasă de propria-mi imagine din oglindă, mă tot scălămbăiam și o îndemnam pe Shaz să mă admire.

Mișto, mă, Bridget Jones, m-am distrat cu ea. Nu așa cum m-așteptam, să mă tăvălesc pe covorul din sufragerie, bătându-mă cu mâna pe burtă de râs, dar orșîcum :)
                                                                                                             -Bridget Jones: la limita rațiunii-
 
- Acum poți să pleci, spuse.
 Florentino Ariza îi strânse mâna, se aplecă spre ea și încercă să o sărute pe obraz. Dar ea îl respinse cu glasul ei răgușit și blând:
- Nu, acum nu mai are rost: miros a babă.

Mi se pare neverosimilă dragostea marqueziană (de fapt, ca să fiu sarcastică, care dragoste? :p) și spun sincer că m-a scârbit maxim Florentino ăsta. Nu m-a impresionat altceva decât stilul în care e scrisă povestea, acum scrie cincii mii de cuvinte prin care descrie nu știu ce chestie absolut irelevantă, pentru ca la finalul frazei kilometrice să se găsească câteva cuvinte cu adevărat interesante și importante. Și dacă la început mi s-a părut ciudat și aiurea că nu e împărțită pe capitole (sunt, totusi, 474 de pagini) pe măsură ce am înaintat în poveste, mi-am dat seama că nici nu putea fi altfel, că probabil ăsta e stilul marquezian și trecerea de la trăirile unui personaj la cele ale altui personaj e atât de lină și firească, încât nu te pierzi deloc în spațiu și-n amănunte. La final nu m-așteptam. Mă așteptam (sau mi-am dorit?) să moară :)) El, ea sau amândoi :)) 

Oricum, mai vreau Marquez!
-Dragostea în vremea holerei, Gabriel Garcia Marquez-

joi, 9 februarie 2012

Hai să zicem una, să se facă două

Cred că am fi mai fericiți dacă n-am mai avea așteptări de la oamenii din jurul nostru. 
Nici așteptări prea mici, nici așteptări prea mari, de nici un fel. 
Mi-a fost greu să mă desprind din plasa convingerii că mie mi se cuvin toate, că eu le merit pe toate, că sunt bună și-i imposibil ca oamenii să nu vadă asta, e imposibil ca oamenii să nu mă înțeleagă. Nu cred că am fost vreodată voit rea, în mod absolut gratuit. Că am fost obraznică, tupeistă, răutăcios de sinceră și de directă, asta e altceva. Dar nu sunt ranchiunoasă a la long. Deși nu reiau legătura cu prietenii de care m-am despărțit, mă împac într-un final cu toate relele care mi s-au făcut sau urâtele care mi s-au spus și merg mai departe. Le găsesc scuze oamenilor care m-au mințit și-ncerc de fiecare dată să mă pun în locul persoanei cu care vorbesc. Încerc, carevasăzică, să înțeleg, să nu etichetez din prima și asta vine fără efort, pentru că asta sunt eu și chiar dacă mă aprind, chiar dacă spun lucruri pe care alții ar alege să le ascundă, mă simt împăcată cu mine, pentru că eu, EU, știu sigur că n-am făcut și zis ceva cu răutate, de dragul de-a mă afla în treabă sau de-a mă amuza pe seama altuia.
Deși mi se pare că e corect și firesc să primești în viață fix ceea ce meriți, uneori nuanțele fac diferența. 
Azi poate e negru, 
dar mâine e chiar gri perlat, 
pentru ca, în mod absolut uimitor, poimâine să fie alb strălucitor. 
Ne dăm toți seama de asta?

M-am apropiat de oameni pe care i-am văzut (inițial) doar în poze și dacă într-o zi ar dispărea din raza mea virtuală, viața mea ar fi mai seacă și eu MAI singură. E ciudat cum ajungi la 30 de ani, dintr-o adolescentă populară, o femeie (femeie se cheamă că sunt, nu?) scuturată bine de prieteni. Poate că n-a fost să fie, poate că prietenii ăia n-au fost croiți să reziste, să reziste, să reziste, poate că așa se întâmplă când te căsătorești și faci copii, poate că din start prieteniile astea au avut un termen de expirare și, uite, a venit. Oricum ar fi și oricât mi s-ar părea mie că faptele vorbesc în favoarea mea, nu pot să-i consider doar pe ei vinovați și nu pot să nu mă întreb sunt eu greșită?