miercuri, 28 octombrie 2009

Gelozie, haine grele

Nu ştiu dacă sunt geloasă şi-atât, sec. Dar dacă sunt, am mii de feluri de a mi-o manifesta. Şi pot face să nu te prinzi. Pentru că, mai mult decât sunt (sau am fost geloasă), sunt mândră. Mai bine crapă chelea pe mine decât să te prinzi că mă roade gelozia. Ştii cum cred eu că e? Gelozia nu vine de niciunde şi hălăduie ca o sălbatică de-aiurea. Vorbesc despre mine, e un punct de vedere personal, disecat, ars. Gelozia vine dintr-o îndoială, dintr-o bănuială care-ţi pârleşte sufletul. Şi ghiceşti că e ceva. Că nu-ştiu-cum, între voi, s-a insinuat un corp străin. Poate nu-l vezi, poate n-ai dovezi că există, dar îl simţi, te înghionteşte, te face să ridici pumnii şi să sari să aperi ceva ce ştii că-i al tău. Gelozia e o reacţie la un atac invizibil. Absurdă, ca o ecuaţie cu mult prea multe necunoscute.
Eu nu pot fi şi geloasă şi proastă în acelaşi timp. Din mândrie, n-o să recunosc, n-o să cer explicaţii, n-o să plâng. Aştept, culeg, pun cap la cap şi rezolv. Pentru că le simt. V-am spus că la mine totul e pe simţit. Dar dacă sunt geloasă, asta sigur înseamnă ceva. Şi pot să fiu amuzantă, pot să te împing în capcane în care sigur cazi, cu riscul de a te mai privi doar în poze. Pot să fiu rece şi intransigentă, deşi clocotesc lave în interiorul meu. Pot să râd de tine, să te provoc, deşi recunosc, am dus uneori prea departe jocurile astea şi m-am ars singură pentru că unii oameni nu ştiu să se joace, nu vor să înţeleagă regulile, sau poate n-am vrut eu să le explic.
Când nu pot face toate astea, îmi dau seama că am pierdut lupta. Şi e doar o problemă de timp până când între noi doi şi trecut se pune un mare şi deşănţat egal.

Apoi, unii oameni consideră că e o tâmpenie să iei gelozia ca pe o dovadă că iubeşti sau că măcar îţi pasă. La mine, însă, aşa e. Nu pot fi geloasă dacă nu te iubesc, dacă nu-mi pasă de tine. Pentru că, dacă nu-mi pasă, nu exişti. Şi-atunci, când mă zgândăre un soi de gelozie, dar decentă, aşa, îmi dau seama că sunt pe drumul cel bun, că raţiunea se poate odihni măcar o clipă, ca să mă lase să mă îndrăgostesc de-a binelea. Şi mă calmez. Până data viitoare. N-am fost niciodată o geloasă patologică. Deşi am avut clocotele mele, am preferat să le îndur decât să le fac publice. Atât cât am putut şi eu, că ce dracu'?!, doar tot om sunt şi eu.

Nu înţeleg, totuşi, cum poţi fi şi gelos şi iraţional în acelaşi timp. De fapt, nu că nu înţeleg, că şi eu îmi pierd minţile în anumite împrejurări, dar să persişti, să te supui stării ăsteia, să laşi asta să fie o stare permanentă, mi se pare că dai dovadă că nu eşti în stare să te stăpâneşti, că nu te cunoşti şi nu te apreciezi, şi-atunci, o să te aprecieze doar mă-ta. Din fericire, eu cred că oamenii se pot schimba, am şi exemple în sensul ăsta, numai că nu singuri. Pentru fiecare om cu un viciu sau o problemă, există un alt om care să-l vindece. Totul e să aibă norocul să-l întâlnească.
_________________________
Hey, ăsta e postul cu nr. 400, ştiţi?:)

marți, 27 octombrie 2009

Gura spurcată adevăr grăieşte

- Bună ziua, copii! Luaţi loc în bancă, astăzi vă predăm lecţia pulii!

Statul român e un cerşetor pervers. Cere până îi dai, şi dacă nu mai ai, nu mai poţi, te înghionteşte, trage de tine, te caută în buzunare şi-n cur până îi dai, şi dacă tot nu ai să-i dai, mai bine mori, eşti nefolositor.

De asta, mai bine fac demersurile să mor în altă ţară. Dacă n-am putut s-o aleg pe-aia în care să mă nasc, mă mulţumesc cu alegerea de a muri unde vreau.

Urăsc rahaţii în costume scumpe care defilează prin parlamentul curului, urăsc legile lor inepte şi profund cretine, urăsc că trebuie să mă supun lor.

Bine că am făcut un câcat de facultate de drept ca să mă înveţe nişte idealişti că am nişte drepturi pentru ca apoi, în viaţa reală, să descopăr că pe statul pulii mele îl doare în cur de drepturile mele.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

My name is vâlvoi

Dacă ar fi să fiu o poezie aş vrea să fiu scrisă de Minulescu. Ştiu că la mine s-a gândit când a scris De ce-ai plecat?..., eu sunt fata cu părul vâlvoi care-a plecat când nici un glas nu a chemat-o. Şi mereu dau să plec când nici un glas nu mă cheamă. Nu vă străduiţi să mă convingeţi că nu, am confirmări că nu mă-nşel, şi ştiu sigur că peste tot, în dreptul cuvântului vâlvoi e trecut numele meu. De fapt, cred că aşa o să mă prezint de acum înainte. Bună ziua, eu sunt doamna vâlvoi! Îmi place cuvântul de mor. Ia, repetaţi după mine: vâââl-voooi. Nu sună a joacă, a vânt, a freamăt, a dezordine, a început, a vise, a altfel?! Ba da, sună, poate nu vă daţi voi seama din prima!:)

Voi ce poezie aţi fi daca-ţi fi? Sau dacă vi se pare prea complicat şi intim să-mi răspundeţi la întrebarea asta, ca să vă iert că nu mă consideraţi demnă de un răspuns, vă invit să-mi recomandaţi nişte poezii, sau doar nişte versuri, ce vă merge vouă la suflet.

(acest post este o elucubraţie şi trebuie luat ca atare!;)

marți, 20 octombrie 2009

Lăsaţi Crăciunul să vină la mine!

E primul Crăciun. Dintotdeauna de când există Crăciunuri, ăsta e primul.
În casă miroase a vise proaspăt scoase de la cuptor şi pe geam ninge fericire în pufuri mici. E cald. Un miros vanilat şi pufos îţi gâdilă nările. În spatele meu cineva aplică pupici pe ceafă şi umeri. Eu râd cum râd şobolanii de Crăciun. La televizor - filme cu soţi care-şi sărută mâinile şi prieteni care visează prostii în Gara de Nord. În baie, dacă ai noroc şi nu-i sperii, poţi să vezi spiriduşi cu căciuliţe roşii cum se dau cu sania în cadă şi cântă petit papa noel, cu voci piţigăiate de artişti.

vineri, 16 octombrie 2009

Mărturisirea unui eu prea sincer

Am luat fericirea ca pe o stare de merit. Nu m-am gândit de ce eu merit să fiu fericită şi, mai ales, dacă. M-am crezut mai presus de toţi şi de toate, aşa cum m-am crezut cu esenţă bună. De fapt, sunt nebună. Văd situaţii care nu există şi cred că am dreptate, că ceilalţi sunt proşti, orbi, mincinoşi, oportunişti sau limitaţi. Cred că îmi sunt deschise porţile unor alte dimensiuni. Pentru asta mă simt specială. Mă sperie imaginea pe care mi-o pun în cârcă aparatele foto, niciodată, orice aş face, nu vor să-mi redea steaua din frunte. Eu ştiu c-o am, de ce n-o arată? Mă simt superbă, ca o carte pe care nu te înduri să începi s-o citeşti, atât de grozavă ţi se pare. În realitate nu sunt, si nimeni nu mă iubeşte aşa cum mă iubesc eu. Ca să fim în echilibru, nici duşmani mai aprigi nu am.
Mă construiesc în jurul lui şi el uită că eu nu sunt o cărămidă. Uneori mi-e frică să spun că eu sunt fetiţa care s-a jucat cu chibriturile şi s-a fript. Mereu mă frig. Mă lasă să mă frig pentru că nu mă cunoaşte. Am zile când vreau. Şi zile când mă visez altfel decât sunt şi cred că aia sunt de-adevăratelea, dar nu sunt şi mă doare revenirea.

luni, 12 octombrie 2009

E adevărat

Dacă noi nu mai ştim cine suntem există nu doar oameni care să ne amintească asta, ci şi aparate care ştiu despre noi, printre altele, că suntem perfecţionişti (deşi poate noi nu ne-am numi aşa, şi, totuşi, câţi dintre noi nu suntem?) că sursa nefericirilor noastre este dorinţa, durerea de a ne dori tot timpul câte ceva şi dacă nu ajung la împlinire dorinţele astea în timpul impus de noi, chit că e rezonabil or ba, curg frustrările şi tristeţile ca dintr-o fântână ce n-o să sece niciodată. Apoi, pentru mine e clar, indiferent cât de multe ştiu eu despre mine, cât de bine îmi cunosc dedesubturile, confirmările venite dintr-un aparat sau dintr-o altă gură decât a mea, mă năucesc, mă izbesc şi mă pun pe gânduri! Adică cum, de unde ştii, de ce ştii, ce-ai de gând să faci cu informaţiile astea? Hm?

A mai fost cineva cablat la un aparat de biorezonanţă magnetică? Cum vi s-au părut informaţiile despre starea de sănătate şi experienţa în sine?

Pentru mine, care habar n-aveam că există aşa ceva, a fost interesant. Eu, care am nişte gheare-nspre (practicanţii de) medicina tradiţională, am fost încântată că s-a născut deşteptul care să inventeze aşa minunăţie. Nu ştiu dacă se bucură de credibilitate 100%, dacă coroborat cu analize medicale mai rămân valabile rezultatele dezvăluite de el, dacă te poţi baza pe el sau o mai ia pe arătură, dar dacă e complet neinvaziv, pentru mine e suficient. Singurul lucru care m-a uimit şi pus pe gânduri e că pe toată durata cât am fost conectată (cca. 2 ore) am căscat în continuu, cu lacrimi, cu poftă, ca niciodată; mi s-a părut ciudat, cu atât mai mult cu cât nici o persoană care a mai fost n-a păţit-o.

Am 80 de ani

... şi încă mă mai hârâi.

Nu ştiu şi n-am înţeles niciodată de ce nu poţi să alegi în ce etapă a vieţii tale să rămâi. Dacă eu vreau să înţepenesc la 20 de ani, tu, entitateo, specialo, superioaro, tre' să mă laşi, tre' să fii de acord cu mine, de ce să nu fii?, de ce alege altcineva să îmbătrânim, să murim, să ne responsabilizăm? Nu, nu chiar în ordinea asta. V-am spus eu că după 25 de ani te poţi declara bătrân, nu ştiu de ce oamenii decid să se îndoiască de asta. Acum am şi acte care să dovedească asta, da' mai bine vă biorezonaţi şi voi magnetic să vă lămuriţi, nu de alta, da' ca să fim pe picior de egalitate.

Bă, nu ştiu ce-i cu voi, da' eu nu accept să-mi stabilească calitatea vieţii o bucată de salam, fie el şi săsesc sau o lingură de almette. Deşi nu văd nici o bucurie în a trăi cât asfaltul, ca să ajungi să fii tu ăla care-i îngroapă pe toţi, nu mă ştiu nici atât de retardată încât să-mi refuz posibilitatea de a trăi decent, sănătos şi liber până la 50 de ani, dacă ăsta-mi e numărul.
Şi dacă pentru asta tre' să încetez să mănânc preparate, carne în fiecare zi şi trebuie să beau 2 litri de apă, ori să consum mai multe fructe şi legume, fix asta o să fac! Dacă e cineva atât de naiv încât să creadă că nu suntem ceea ce mâncăm, eu îl invit să îşi facă nişte analize şi să nu-i mai polueze şi pe cei din jur cu teoriile astea.
Şi dacă trebuie să mă asigur eu, personal, cu mânuşiţele mele şi cu bibilica mea, că o să am la 50-60 de ani o sumă de bani care să mă hrănească, îmbrace, plimbe, trateze de boli sau să pot face bucurii copiilor mei ori să le ofer un sprijin financiar, fix asta o să fac!

Şi-o să mi se pară normal. Pentru că ăsta e secolul 21, asta e ţara în care trăim şi asta e realitatea. În loc să ne plângem, să ne complacem sau să învinuim, mai bine acceptăm ceea ce nu poate fi schimbat şi alegem din multiplele variante ajutătoare soluţia potrivită nouă!

Explicaţie titlu: aparatul ăsta cu biorezonanţa lui cu tot mi-a zis că vârsta mea energetică este de 80 ani. Nu vă mai spun cât am râs când am auzit asta, un râs un pic amar, da' tot râs. Îi şi spuneam dr. ce afacere tare am făcut; intru în cabinetul lui de 27 de ani şi ies de 80, foarte reconfortant.

luni, 5 octombrie 2009

Tabla înmulţirii cu unu

Despre frica mea imensă de a mă înmulţi am tot vorbit si pomenit. Dar se tot întâmplă chestii şi lumea nu mă lasă să-mi văd de tinereţile mele:)
Până acum mă speriau groaznic, pe rând:
- kilogramele în plus, şi asta nu pentru că aş fi eu vreo împătimită a corpului silfidic, dar gândul că aş putea să am pentru tot restul vieţii încă 20 de tone pe mine (da, tot restul vieţii pentru că mi se pare foarte greu să mai slăbeşti vreodată) nu prea încape în căpşoru' meu superb;
- apoi, inerentele boli pe care le poţi avea în timpul celor 9 luni, cu care va trebui să te chinui şi să le suporţi, pentru că variantele de tratamente posibile sunt reduse şi, mai ales, stările alea diosebite pe care le are femeia însărcinată (la cum mă ştiu pe mine cred că o să inventez noi şi noi stări, crize şi paranoi:)
- momentul naşterii. Nici nu mai dezvolt, atât de groaznic mi se pare.
- copiii. Da, mă sperie. Mi-e frică de ei. Cu cât sunt mai mici, cu atât îmi par mai periculoşi. Si sa nu ma zic ca creaturile astea se mai si imbolnavesc, chiar daca-s mici-mici, si-atunci sa te tii!

Nu ştiu când şi cum ticăie ceasul propriului organism. Eu bănuiesc că al meu a rămas fără baterii. Nu cred că vreau să fac copii. Nu în viitorul apropiat. Nu mă interesează ce are corpul meu de spus, dar eu psihic nu mă văd niciodată pregătită pentru. Adică, ok, îs buni la casa omului şi mi se pare înfiorător de tristă şi de seacă viaţa oamenilor MARI care nu au copii. Dar eu, pe mine nu mă văd acolo, nu mă văd aşa şi nu pot, momentan nu pot şi n-am chef să vreau asta. Oricât de tare m-ar mai scurma din când în când curiozitatea de a vedea rezultatul simbiozei dintre o ambasadoare şi un beau:) Poate la anu'. Sau la anu'. Sau la anu'.

Acum dacă aş putea s-o potolesc şi pe maică-mea şi dacă aş putea s-o conving să nu mai cumpere haine de bebeluşi, cred că aş înceta să mai am coşmaruri.

vineri, 2 octombrie 2009

Buletin de Galaţi (3)













Faleza Dunării. De sus, de jos, faţă, spate:)
Într-o zi eram călare pe motor (yuhhhuuu, că bine mai e!), iar în alta cu rolele.