miercuri, 23 decembrie 2009

O urare, două gânduri

Aproape că aș putea spune că nu-mi doresc nimic de la cel mai celebru moș. Nici o pereche de cizme, nici o rochie anume, nici măcar cerceii ăia cu piatră verde. Asta poate și pentru că mi se pare că le am pe toate. Sau pe cele mai importante dintre ele. Iar pe cele care îmi lipsesc, le aștept să devină posibile la anu'. Că ăsta care se duce, două-mii-nou', a fost oricum un an frumos, cu schimbări frumoase. Bine, dacă printr-o magie ar înceta să mă mai doară spatele, eu nu m-aș supăra...
Vine Crăciunul, da? Păi să vină. Că o să mergem la cea mai cool bunică ever să o colindăm. O să ne împărțim cadouri și-o să mâncăm bun, poate mă îndur și-ncerc un chec cu banane. O să spunem prin telefon Chiriloilor un colind hăhăit și-o să ne bucurăm de ce ne-au trimis ei. O să mă uit la brad și-o să simt așa, niște chestii... iar în a treia zi de Crăciun o să sărbătorim 6 luni de la căsătorie și-o să râd iar ca proasta când el îmi spune draga mea soție... De revelion fugim la București, ne așteaptă cei mai ochi verzi și ard de nerăbdare să dansez în rochia mea cu floricele. Sună bine, nu? Da, sună.

Vă doresc un sfârșit de an frumos, un Crăciun fericit și multe surprize plăcute în 2010!

luni, 21 decembrie 2009

Mai știți?

Vă mai amintiți de la cine ați primit primul fir de trandafir sau primul sărut, dacă era iarnă sau nu? Vă mai amintiți ochii lui și licărul din ei când v-a spus prima oară că vă iubește ori gheața din aceiași ochi când v-a spus Adio, îmi doresc altceva!? Vă mai amintiți câți ani aveați și ce frică vă era când ați încălecat prima oară pe porcul abia tăiat și pârlit, din curtea bunicilor? Vă mai amintiți cum erați în prima zi de școală din clasa întâia până-ntr-a opta ori cu cine ați împărțit pachetul atâția ani? Vă mai amintiți mirosul ăla de fum, portocale, lemne ude, gutui și turte din ajunul crăciunului și teama cu care vă gândeați că n-o să mai vină moșul pentru că nu știa că sunteți la țară, la bunici? Vă mai amintiți cum miroase fânul și cum când ești copil și te urci în vârful căpiței, el nu înțeapă? Vă mai amintiți că mergeați la colindat cu toți verii prin sat și zăpada nu era niciodată udă și rece și frigul nu era frig iar în noaptea ajunului veneau băieții care vă plăceau să vă cânte un colind în care vă spuneau numele și vă rușinați că auzeau declarația asta și părinții și unchii și bunicii? Vă mai amintiți când ați încetat să credeți în moș crăciun și dacă v-a durut descoperirea asta? Vă mai amintiți prima vară în care ați văzut marea și dacă vă pocnea inima în piept de încântare ori cine v-a învățat să înotați? Vă mai amintiți numele băieților care vă plăceau în grădiniță sau în școala primară? Vă mai amintiți primul bal al bobocilor și cu cine ați dansat atunci? Vă mai amintiți tremurul din voce de câte ori erați ascultați la chimie sau  la fizică? Vă mai amintiți cine stătea în banca a patra de la geam? Vă mai amintiți ce țigară ați fumat pentru prima dată și cum erați convinși că era prima și ultima din viața voastră? Vă mai amintiți cu cine mergeați în tabere la Slănic-Moldova sau Bușteni? Vă mai amintiți ce vârstă era aia de deveneau posibile toate nebuniile și nici un drum nu era prea lung pentru a ajunge la el, și cum banii puteau la fel de bine să fie frunze sau bilete de tren, că oricum nu-i aveați? Vă mai amintiți când ați ajuns prima oară în casa părinților lui și dacă aveați bocancii murdari și părul vâlvoi? Vă mai amintiți zile de naștere și cadouri gen inele ascunse în sendvișuri, boxeri pe zile purtați în toiul zilei peste blugi, biberoane pline cu vin și suzete fosforescente? Vă mai amintiți care era numărul de absențe care vă putea garanta că sunteți exmatriculați din liceu? Vă mai amintiți prima beție și cine v-a ținut de mână până acasă? Vă mai amintiți cum o chema pe singura fată pe care ați pălmuit-o pentru că se dădea la prietenul vostru? Vă mai amintiți numărul de telefon al primului iubit? Vă mai amintiți minciunile pe care le îndrugați părinților pentru că iar v-ați întors acasă peste ora admisă, cum se stricau troleibuze și erați martorii unui accident înfiorător? Vă mai amintiți de la ce-a pornit prima ceartă cu prietena cea mai bună?

Unele amintiri nu au nici o importanță. Altele te fac să zâmbești. Unele trezesc în tine fiori. Altele te fac să oftezi. Unele, preferatele mele, îți aduc aminte că ai trăit, că ai profitat și n-ai lăsat să treacă nimic pe lângă tine, că te-ai bucurat și ai plâns, că ai visat, că ai fost acolo, vie, zgomotoasă, naivă, crudă.

marți, 15 decembrie 2009

Ninge ca-n vise, ca-n povești


Mă simt copil din nou cum trebuie să mă simt în decembrie și mi se pare a dracu' de frumos că ninge. Într-o oră ies afară să prind fulgii cu limba. Mă întorc cu poze. Nu atât pentru voi, cât pentru mine. Dacă e ăsta ultimul decembrie cu zăpadă?:)

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Ce mirare că sunt

... atât de tâmpită, și totuși, pentru confortul meu psihic, ce bucurie că sunt atât de anonimă!

Se făcea că am fost invitată la o emisiune. Și n-am vrut să mă duc, știindu-mă nu numai netelegenică, nefotogenică ci și emotivă, incoerentă. Dar m-am dus, pentru că am fost rugată frumos și ademenită. Astfel, pe lângă faptul că a trebuit să se oprească filmarea pentru că, da, da, da, am început să râd de-aiurea, apoi, pe parcursul emisiunii m-am tot foit și scârțâia scaunul sub mine într-un mod care nu mă flata și mă mâncau, pe rând, nasul, ochii, părul, toată pielea și chiar în cur, din secunda în care s-a terminat mi-am dat seama și am tras rezonabila concluzie că am fost varză. VARZĂ!

În alea 2 zile care au rămas până la difuzarea emisiunii, m-am gândit că poate cameramanul ăla știe meserie și că n-oi arăta tocmai eu ca ultima cretină în viață și că poate, la montaj, se vor tăia aberațiile mele și, eventual, chiar orice urmă că eu aș fi fost vreodată în emisiunea aia. Wrong, știți? Nu numai că nu s-a tăiat nimic, dar ce mi-a fost dat să văd în seara când s-a difuzat minunata emisiune, întrece lejer cele mai crunte coșmaruri ever avute.

Așa se face că, cocoloșiți bine în poalele doamnei canapele, eu cu beau-ul din dotare, așteptam cu sufletul la gură (mai mult eu) și cu gura pân' la urechi (mai mult el) vizionarea a ceea ce s-a dovedit a fi cea-mai-amuzantă-și-penibilă-experiență-din-viața-mea. Și începe. Și vorbește doamna în emisiunea căreia eram invitată. Prim-plan. Apoi, cadru larg. Moment în care am văzut în stânga ei, o ființă pe jumătate extraterestră, dacă e să mă iau după prelungirea ca o a doua căpățână care se vedea din profil, care parcă semăna cu mine, dar nu puteam fi sigură din cauză că mă amețea datul aprobator din cap, la fiecare 2 secunde, de ziceai că eram conectată la un căpăstru invizibil și că tăuni magici îmi dădeau târcoale. Nu l-am auzit niciodată în aștia 5 ani și 4 luni pe beau râzând în halul ăsta, o explozie de râsete, cu lacrimi și sughițuri! Eu eram pierdută, îmi venea să plâng, să râd, să-mi trag pumni în cap că m-am dus și multe altele.
Și continuă să vorbească femeia, prilej numai bun să o sun pe sor-mea, care râdea și ea incontrolabil, susținută în fundal de nepoții mei. Bad idea, de ce naiba am spus că apar într-o emisiune? O întrebare nu doar retorică, dar și inutilă, vedeți. Cum emisiunea asta a durat aproape o oră, am trecut prin chinuri maxime urmărindu-mă.
Pentru că cea în emisiunea căreia eram, stătea pe un scaun mai înalt, făcea să pară că lângă ea, în stânga ei, cum v-am lămurit de la început, a aterizat din văzduh sau din Somalia, o pricăjită, înghesuită în scaunul ăla și care rămăsese fixată pe un enervant șir de da, da, da, da, da însoțit, cum altfel, decât de datul ăla din cap, de iapă sclerozată cu apucături alzheimer-iene. Și pentru că fusesem invitată acolo să vorbesc, iată-mă mâncând borș, turnând clișee de neam prost, pe care nu știam că le am înfipte-n creieri, cu nemiluita, și gudurându-mă ca o handicapată, ba mai mult, pomenind proiecte de suflet pe care nu știam că le am.
Proiect de suflet care acum se află la poarta posibilelor împliniri și pe care-mi vine să-l reneg ca și cum eu am fost trădată de el, de proiect, care ardea de nerăbdare să-l bage și pe el cineva în seamă.

Thank God că sunt o anonimă!

vineri, 11 decembrie 2009

Posed amintiri, ce fac cu ele?!

O, da, mie îmi rămân în cap toate prostiile, de ce mă-ntrebați?:)

Prostii pe care nu le vreau în capul meu, inutile dar sâcâitoare, tot felul de tâmpenii, unele dintre ele chiar scheri, dacă mă gândesc mai bine. Totul a început demult. De când mă știu, dacă e să fiu exactă.

Dacă trebuia și trebuia să învăț și era grav dacă nu învățam, în capul meu cineva era foarte ocupat și cânta din toți rărunchii vitezomanu gică, și-a luat mașină mică, roșieeeeeeee ca focuuuuuuuuuu, să-i surâdă norocuuuuuuuuu (oh, mai gad!, mihai constantinescu o cântă, ce căuta mihai constantinescu în capul meu, de ceeee???), de exemplu. Nu suportam melodia asta, nu știam ce-i cu ea, ce caută în capul meu, dar fix când aveam nevoie ca-n capul meu să fie liniște, răsuna asta de mă luau toți nervii. Nu-mi amintesc acum care mai erau, și poate e mai bine pentru sănătatea mea mintală să nu-mi mai amintesc nimic.

Apoi, eu nu mă uit la filme de groază, nu voit cel puțin, pentru că toate crimele, atrocitățile și toți morții îmi rămân în cap o veșnicie și mă bântuie și mă enervează că ajung să mă gândesc la toate persoanele alea care au murit și cum au murit și de ce au murit și cât de nedrept a fost. La mine partea cu hey, sunt doar niște filme!!! nu funcționează. Pentru mine sunt mai mult decât atât.
Așa se face că am în cap situația următoare, dintr-un film văzut cine naiba mai știe când: o familie cu 2 copii, un băiat al bărbatului dintr-o altă relație, de vreo 6-7 ani și o fetiță de câteva luni, maxim un an. Era o familie săracă, acțiunea filmului se petrecea prin 1940-1950-something și locuiau într-o cameră insalubră. Băiatul o întreabă pe mamă dacă poate să-i cumpere ceva, nu mai știu ce anume, și mama îi spune că sunt prea săraci și poate mai târziu își vor permite. A doua zi îi lasă pe copii singuri cât s-au dus ei să-și găsească un loc de muncă, și-au găsit, li s-a plătit și-n avans și s-au întors acasă încărcați de dulciuri și nu știu ce cadouri pentru copii, încântați și voioși. Când au intrat în casă, l-au găsit pe băiat spânzurat, pe fetiță omorâtă și un mesaj: pentru că suntem prea săraci.

Ăsta e doar un exemplu. Mie îmi rămân în cap toate crimele, ba chiar și fețele celor care au murit și, mai grav, modul în care au fost uciși: o femeie ucisă cu un ciocan imens, o singură lovitură în cap; una moare pentru că eșarfa îi zboară de la gât și un capăt de-al ei se prinde în roata de la decapotabilă; iar dramele... ce să mai zic? mă mișcă pe toate căile și pe toate părțile, ba mai mult, trec ani și ani, eu nu uit, eu am flashuri, eu țin minte detalii și culori și chipuri.

Și să nu mai vorbim de propria-mi viață! Dacă mă străduiesc, aș putea să vă spun câte fire de păr avea pe piciorul drept primul meu prieten, cum îi simțeam mâinile și cum mă îmbătam cu _cola în prezența lui; sau cum anumite arome și mirosuri sunt defintiv legate de anumite persoane sau momente, ori cum mirosea în casa a cel puțin 10 persoane, uite, de exemplu, la vecină-mea mirosea a borș, a cantină. Țin minte ce gust avea cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o vreodată, și asta acum vreo 22 de ani. Dar cel mai mult și mai mult, îmi amintesc stări, emoții, strângeri de inimă!

marți, 8 decembrie 2009

Sirop şi flori de nu-mă-uita

Când iubeşti miroşi a flori de nu-mă-uita. Am zis!

Nu-mi dau seama când m-am îndrăgostit de el, sigur-sigur nu ştiu şi n-am să ştiu niciodată care a fost primul moment, începutul. Ştiu însă cu certitudine când m-am îndrăgostit ultima oară de el. Era seara de 27-aproape-28-iunie. Mă strângeau nişte emoţii de gât, din alea de-ţi vine să plângi de cât de puternice sunt. Nu ştiam dacă o să fiu în stare să mi le controlez, oricum, nici nu încercam, voiam doar să fie cât mai puţin vizibil, mă înţepenea gândul că aş putea să fiu transparentă şi toată lumea aia multă şi atât de pestriţă, să vadă că eu, EU!, mă piş pe mine de fericire, de-atâta drag, şi-mi era frică să nu se evapore omu' ăsta care era prea frumos să fie adevărat, şi nu frumos aşa cum sunt oamenii frumoşi, ci frumos cum n-a fost nimeni niciodată în ochii mei. Parcă nu-mi venea să cred şi-mi venea să mă şterg la ochi, şi-aş fi făcut-o dacă nu stricam machiajul ăla profi, ca să mă conving că e real, că eu sunt acolo, că el e al meu, că la mine se uită şi de-aia-i sclipesc ochii, că mie îmi cântă Frumoasa mea, în noaptea asta... Atunci, în momentele alea, mi-am dat seama că mă îndrăgostesc de el pentru totdeauna; momentul ăla şi ziua aia au fost atât de ale noastre încât niciodată n-ar trebui să se mai întâmple altceva altcuiva atunci.

Nu avem fotografii care să arate cum ne alergau picăturile de sânge prin vene, nici cum se umfla inima ca un balon de câte ori ne priveam, dar și acum, dacă mă uit la filmarea de la nuntă mă apucă aceeași stare pe care nu mă pricep să o descriu, dar mă bucur că o am, că nu dispare.

Ceea ce vă doresc și vouă:)

luni, 7 decembrie 2009

Mă arde

pe gât
pe încheietura mâinii stângi
în jurul buricului
în tălpi

dă-mi drumul să zbor

nu plânge,
nu știu să înot.

miercuri, 2 decembrie 2009

Mi-a spus adio!

Mie-mi place să mă simt întreagă, un organ, un dinte sau un fir de păr dacă mă părăsesc îmi dau senzația de înjumătățire, de schilodire, și mie-mi place să merg prin viață întreagă, în formulă completă, fix așa cum am fost livrată.
Până acum o săptămână nu îmi lipsea nimic, dacă veneau autoritățile abilitate să facă un inventar, eu aș fi ieșit okei și-aș fi primit și laude și hortensii și mulți pufuleți. O, da' mint, mănânc borș cu nerușinare, îmi lipsesc amigdalele, dar eu nu le ziceam, ei nu se prindeau, așa că primeam în continuare laude, hortensii și pufuleți. Acum, bună ziua, nu-mi lipsește apendicu', da' am o gaură în gură, ce mă fac? Solicit pe această cale carnet de handicapat de la stat și atenție specială de la semenii mei!

Pentru că am fost obraznică și proastă, măseaua cu nr. 6 de la parter mi-a spus adio!
Pentru că mă macină un acut sentiment de vinovăție, pot să spun că mi-e dor de ea și că sper că a ajuns într-o lume mai bună?;;)