vineri, 11 decembrie 2009

Posed amintiri, ce fac cu ele?!

O, da, mie îmi rămân în cap toate prostiile, de ce mă-ntrebați?:)

Prostii pe care nu le vreau în capul meu, inutile dar sâcâitoare, tot felul de tâmpenii, unele dintre ele chiar scheri, dacă mă gândesc mai bine. Totul a început demult. De când mă știu, dacă e să fiu exactă.

Dacă trebuia și trebuia să învăț și era grav dacă nu învățam, în capul meu cineva era foarte ocupat și cânta din toți rărunchii vitezomanu gică, și-a luat mașină mică, roșieeeeeeee ca focuuuuuuuuuu, să-i surâdă norocuuuuuuuuu (oh, mai gad!, mihai constantinescu o cântă, ce căuta mihai constantinescu în capul meu, de ceeee???), de exemplu. Nu suportam melodia asta, nu știam ce-i cu ea, ce caută în capul meu, dar fix când aveam nevoie ca-n capul meu să fie liniște, răsuna asta de mă luau toți nervii. Nu-mi amintesc acum care mai erau, și poate e mai bine pentru sănătatea mea mintală să nu-mi mai amintesc nimic.

Apoi, eu nu mă uit la filme de groază, nu voit cel puțin, pentru că toate crimele, atrocitățile și toți morții îmi rămân în cap o veșnicie și mă bântuie și mă enervează că ajung să mă gândesc la toate persoanele alea care au murit și cum au murit și de ce au murit și cât de nedrept a fost. La mine partea cu hey, sunt doar niște filme!!! nu funcționează. Pentru mine sunt mai mult decât atât.
Așa se face că am în cap situația următoare, dintr-un film văzut cine naiba mai știe când: o familie cu 2 copii, un băiat al bărbatului dintr-o altă relație, de vreo 6-7 ani și o fetiță de câteva luni, maxim un an. Era o familie săracă, acțiunea filmului se petrecea prin 1940-1950-something și locuiau într-o cameră insalubră. Băiatul o întreabă pe mamă dacă poate să-i cumpere ceva, nu mai știu ce anume, și mama îi spune că sunt prea săraci și poate mai târziu își vor permite. A doua zi îi lasă pe copii singuri cât s-au dus ei să-și găsească un loc de muncă, și-au găsit, li s-a plătit și-n avans și s-au întors acasă încărcați de dulciuri și nu știu ce cadouri pentru copii, încântați și voioși. Când au intrat în casă, l-au găsit pe băiat spânzurat, pe fetiță omorâtă și un mesaj: pentru că suntem prea săraci.

Ăsta e doar un exemplu. Mie îmi rămân în cap toate crimele, ba chiar și fețele celor care au murit și, mai grav, modul în care au fost uciși: o femeie ucisă cu un ciocan imens, o singură lovitură în cap; una moare pentru că eșarfa îi zboară de la gât și un capăt de-al ei se prinde în roata de la decapotabilă; iar dramele... ce să mai zic? mă mișcă pe toate căile și pe toate părțile, ba mai mult, trec ani și ani, eu nu uit, eu am flashuri, eu țin minte detalii și culori și chipuri.

Și să nu mai vorbim de propria-mi viață! Dacă mă străduiesc, aș putea să vă spun câte fire de păr avea pe piciorul drept primul meu prieten, cum îi simțeam mâinile și cum mă îmbătam cu _cola în prezența lui; sau cum anumite arome și mirosuri sunt defintiv legate de anumite persoane sau momente, ori cum mirosea în casa a cel puțin 10 persoane, uite, de exemplu, la vecină-mea mirosea a borș, a cantină. Țin minte ce gust avea cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o vreodată, și asta acum vreo 22 de ani. Dar cel mai mult și mai mult, îmi amintesc stări, emoții, strângeri de inimă!

2 comentarii:

Hobbitul spunea...

amintirile nu se ita, doar scad in intensitate

Happilici spunea...

Ai un stil foarte placut de a scrie, natural si sincer, imi place.
Si avem si un punct comun in ceea ce priveste filmele; si pe mine ma bantuie toate momentele alea socante, bine ca n-am vazut prea multe filme de genu' :D

In rest, numa' bine,
O zi frumoasa.