duminică, 25 martie 2012

1y4m: fetița cu codițe

Luna asta s-a făcut mare de-adevăratelea:) S-a înălțat sau i s-a modelat corpul cumva pentru că stau altfel hainele pe ea și, în plus, rochițe, fuste și pantaloni care nu-i veneau în iarnă sau vara trecută, acum îi vin perfect. Abia aseară am descoperit că are părul suficient de mare cât să-i fac 2 codițe adevărate și my-oh-my! e atât-atât de drăguță! E o perioadă cam grozavă asta, sunt mândră de ea și mi se pare magică evoluția ei. În afară de somn, care nu e chiar ce aș vrea eu, nu am deloc de ce să mă plâng, dimpotrivă. Chiar, de ce s-o spune am dormit ca un bebeluș când toată lumea știe cam cât de fițos e un bebeluș și cum are n treziri pe noapte, mai sonore sau mai puțin sonore, după cum ți-a fost bafta?!

Când o întreabă cineva, pe stradă, ceva, ea se uită lung și serios, după care zice ma-ma, foarte articulat, pe genul eu sunt cu mama, mama-i a mea, mama să vorbească cu tine, eu stau cu mama, mama, mama și se ghemuiește mai tare în mine. Mi se înfoaie sufletul de dragul ei când o aud.
Mâzgâlește și ea cu pixul sau creioanele și-i foarte serioasă în timpul ăsta.
Face la oliță, doar dacă pomenește cuvântul magic. Începutul acestei povești e așa: i-am cumpărat-o, i-am arătat-o, s-au împrietenit, dar se vedeau rar (din cauza mea, uitam să exersez cu ea asta:). Singurul merit pe care îl am eu e că am făcut-o să înțeleagă ce-i cu ea (sau cel puțin asta cred).
Imită. Dacă suntem pe stradă și aude pe cineva tușind/râzând/strănutând îl imită demonstrativ iar sunetele ei sunt de tot râsu'. Se întoarce după oameni, se oprește în loc să-i urmărească, se duce după ei, râde la ei.
Vai, vai, știe poezia Cățeluș cu părul creț, nu v-am zis? Eu zic versurile, ea e cu gesturile (cățeluș cu părul creț=pus mâna la păr, se jură că nu fură=face cu degetul nu-nu în aer, ș.a.m.d.). Ne-au dat lacrimile la amândoi la o reprezentație din asta, parcă ne-am sclerozat de tot.
Nume de alint (mai noi sau mai vechi): tătaru'/tătăroaica, pussycata cu al ei pussycâcata, fe'mecata, bobo, gălușca, p'ințesica, păpușel, etc.
Spune pisica (fix așa, pi-si-ca), mulțumesc (mescîsîcîsî), păpușica (pi-șica), ticu (nasul), oaca și maca (broasca și rața), da, hai, măi (me), Meli (Meme), nene, stai, apa, papa, mărul și morcovul sunt amândouă momo, gooool (doooo), caiiiii și-n parc, de încântare scoate câte-un ta-ta-iiiiiii, care nu știu ce-nseamnă. Știe unde sunt burtica, ochii, nasul, etc, dar le mai încurcă. Parcă ar da semne și că ar recunoaște niște culori, dar nu sunt prea sigură.
Mi-a dat într-o zi cu tv-ul de jucărie în buză de mi-a colorat-o și-n timp ce eu icneam de durere, credeți că ea mă mângâia și spunea îmiparerăumamiîmiparerăupupsătreacă? Eh, surpriză, nu, râdea în hohote și cu sughițuri.
A descoperit gândacii (ca-ca) și se scutură de silă de câte ori îi vede. 
În parc e pe stilul observatorul de serviciu, se uită în toate direcțiile, analizează, spuna a-ta! (gata!) când nu mai vrea în leagăn, nu-i isterică cînd trebuie să plecăm (încă), e destul de reticentă la început, pentru ca imediat să explodeze de încântare, se uită minute în șir la băieții mai mari care se joacă cu mingea, nu vrea sa meargă pe aleile parcului, ci pe de-a dreptul, prin pământ și iarbă, când eu o iau înainte, ea o ia neapărat înapoi, dacă eu mă duc la dreapta, ea sigur are o treabă importantă undeva la stânga, nu-i e frică să mă abandoneze.
Eu? Na, șoc, visez de-atâta timp și-mi doresc atât de mult să transform fostul nostru dormitor în camera ei, o adevărată cameră de copil, încât câteodată sunt uimită când intru în ea și nu e așa cum e în mintea mea. În linii mari, totul e pus la punct. Știu ce culoare o să aibă mobila, știu câte corpuri o să aibă și unde vor sta suspendatele. Știu că o să aibă multe polițe, că astea vor avea diverse forme și că vor fi colorate. Știu cum va fi patul și în ce o să se transforme pătuțul. Poate reușim să facem asta până la sfârșitul anului. Sigur că visele mele nu sunt doar de inspirație irisească, că visez în continuare la vacanțe, că îmi doresc și pentru mine chestii, dar dacă aș putea alege un singur vis care să se împlinească, ăsta ar fi în legătura cu ea.

luni, 19 martie 2012

Amestec

Pustiul goneşte prin inima mea
pustiul a împlinit azi două luni de zile
sunt tot eu
aceeaşi zâmbitoare
faţă de sticlă
plutesc cu pustiul de mână.

Zboară din mine petale de maci și păpădii chele,
în barbă mi se adună mărgele de apă sărată
când calc pe sticlă, sparg trecutul
si din el încep să curgă fire de iarbă,
poze nefăcute și nisip călcat în picioare.

Aş vrea să merg singură,
pe jos,
zece,
o sută,
o mie de kilometri,
apoi
să cad în genunchi la capăt de drum
şi să simt că acolo,
şi nu altundeva,
trebuia să ajung.

Dacă te-ai uita la mine
cu ochi care să spună:
mătasea îi curge pe coapse,
văd negru în fața ochilor!,
te-aș lăsa
să fii mereu
eșarfa sufletului meu.

joi, 15 martie 2012

De ce-mi place Pinterest

Pentru că îmi creez, acolo, în colțul meu, imaginea celei care aș vrea să fiu cândva, sper eu cât mai curând. În spatele tipei cu păr în formă de bob abandonat, există una cu păr lung, des și sălbatic, care așteaptă să iasă în față. În spatele tipei cu blugi vechi dinainte de gravidenie, stă o tipă în dresuri colorate dând din picioare a nerăbdare. Sunt o tipă care trebuie să-și ia revanșa pentru toți anii în care a urât cu patimă rochiile și fustele. Acum știu cum sunt și-ar trebui să las să se vadă asta.

Pentru că îmi plac incredibil de mult hainele de fetițe și știu sigur cum mi-ar plăcea să o văd îmbrăcată pe Iris. Și cum aș vrea să arate camera ei. Ori casa noastră, dacă am avea o casă și nu un apartament de (doar) 2 camere. Sau unde mi-ar plăcea să zac și să citesc o Kinsellă sau orice altceva mă poate face să râd. Sau unde aș vrea să plec în vacanță. Pinterest-ul mi-a trezit amintiri și, mai important, mi-a trezit visele. Sunt tone (vorba lu' Becky Bloomwood, că tot am pomenit) de poze frumoase, amuzante, deosebite, cu haine, mâncare, peisaje, cu tot ce-ți poți imagina și încă nu.

joi, 8 martie 2012

Dragă Iris,

Acum 2 ani și-o zi începea viața ta. 
Sigur că-ți amintești, 
doar ai fost acolo, 
mică cât un punct, 
nerăbdătoare să te rostogolești prin lume,
prinzând contur zi după zi, 
albăstrindu-ți în secret frumoșii ochi,
pregătindu-te, cu arme nemaivăzute, să ne transformi în gelatină de emoții, 
făcându-mă pe mine hipopotam cu nasul mare, dependent de dulciuri și cuvinte alese. 
Nu-ți (mai) port pică pentru asta, am înțeles că n-ai făcut-o intenționat,
la ureche-ți spun că mă faci să mă simt frumoasă și-așa,
pentru că tu ești atât-dar-atât de frumoasă.
You are my million dollar baby și sunt mândră până dincolo de posibil că, dintre toate, 
m-ai ales pe mine, așa stricată cum sunt,
și mi-ai dat titlul cel mai mișto din lume, 
de mamă.


La mulți ani, mamelor, minunatelor, nespălatelor, frumoaselor, ciufulitelor, grozavelor! :D

luni, 5 martie 2012

O revelație neașteptată

Nu am avut nici o intenție să forez de data asta. 
Dar cumva tot au ieșit la suprafață. Ca niște fapte din trecut care te prind din urmă, oricât ai mări tu viteza.
Asta-i una dintre revelațiile pe care îmi doresc să nu le fi avut.
E mai comod să dai vina în curu' altuia, să-l consideri neînțelegător, insensibil sau egoist, decât să recunoști că dreptatea nu e toată a ta. Așa se face că înțeleg, cu noduri, cum au stat de fapt lucrurile în copilăria și adolescența mea. Că blugii și bocancii și taberele și banii de buzunar pe care mi-i doream și nu-i aveam, nu sunt răutăți ale unor părinți care nu vor, cu nici un chip nu vor să mă vadă pe mine fericită, ci simple îngrădiri ale salariilor prea mici cu care vrei să faci prea multe.
Și probabil că până la urmă de aici vin toate celelalte.
Că te înrăiești când n-ai și vrei să ai.
Că te acrești când zi de zi cineva vine și cere iar câte ceva și tu n-ai, iar n-ai.
Că poate doare ca naiba să-i spui iar nu copilului tău. 
Sigur că și nu-ul ăsta poate fi îmbrăcat în haine colorate, ca să nu plesnească așa peste ochi. Dar nu-i mai judec. Cred că au făcut ce-au putut, ce-au fost în stare, în condițiile date.

Că pentru mine, pentru Iris, îmi doresc altceva, na, e firesc. Ce-ar mai fi dacă am fi exact ca părinții noștri?!
Marea diferență dintre mine și ei e că, dacă în familia noastră nu au fost niciodată la modă declarațiile de dragoste, între mine și Iris există zilnic șiruri de teiubescuri care circulă ca niște lumini jucăușe între noi și care sper să nu iasă niciodată din circulație :)