O revelație neașteptată

Nu am avut nici o intenție să forez de data asta. 

Dar cumva tot au ieșit la suprafață. Ca niște fapte din trecut care te prind din urmă, oricât ai mări tu viteza.

Asta-i una dintre revelațiile pe care îmi doresc să nu le fi avut.

E mai comod să dai vina în curu' altuia, să-l consideri neînțelegător, insensibil sau egoist, decât să recunoști că dreptatea nu e toată a ta. Așa se face că înțeleg, cu noduri, cum au stat de fapt lucrurile în copilăria și adolescența mea. Că blugii și bocancii și taberele și banii de buzunar pe care mi-i doream și nu-i aveam, nu sunt răutăți ale unor părinți care nu vor, cu nici un chip nu vor să mă vadă pe mine fericită, ci simple îngrădiri ale salariilor prea mici cu care vrei să faci prea multe.

Și probabil că până la urmă de aici vin toate celelalte.

Că te înrăiești când n-ai și vrei să ai.

Că te acrești când zi de zi cineva vine și cere iar câte ceva și tu n-ai, iar n-ai.

Că poate doare ca naiba să-i spui iar nu copilului tău. 

Sigur că și nu-ul ăsta poate fi îmbrăcat în haine colorate, ca să nu plesnească așa peste ochi. Dar nu-i mai judec. Cred că au făcut ce-au putut, ce-au fost în stare, în condițiile date.

Că pentru mine, pentru Iris, îmi doresc altceva, na, e firesc. Ce-ar mai fi dacă am fi exact ca părinții noștri?!

Marea diferență dintre mine și ei e că, dacă în familia noastră nu au fost niciodată la modă declarațiile de dragoste, între mine și Iris există zilnic șiruri de teiubescuri care circulă ca niște lumini jucăușe între noi și care sper să nu iasă niciodată din circulație :)