luni, 5 martie 2012

O revelație neașteptată

Nu am avut nici o intenție să forez de data asta. 
Dar cumva tot au ieșit la suprafață. Ca niște fapte din trecut care te prind din urmă, oricât ai mări tu viteza.
Asta-i una dintre revelațiile pe care îmi doresc să nu le fi avut.
E mai comod să dai vina în curu' altuia, să-l consideri neînțelegător, insensibil sau egoist, decât să recunoști că dreptatea nu e toată a ta. Așa se face că înțeleg, cu noduri, cum au stat de fapt lucrurile în copilăria și adolescența mea. Că blugii și bocancii și taberele și banii de buzunar pe care mi-i doream și nu-i aveam, nu sunt răutăți ale unor părinți care nu vor, cu nici un chip nu vor să mă vadă pe mine fericită, ci simple îngrădiri ale salariilor prea mici cu care vrei să faci prea multe.
Și probabil că până la urmă de aici vin toate celelalte.
Că te înrăiești când n-ai și vrei să ai.
Că te acrești când zi de zi cineva vine și cere iar câte ceva și tu n-ai, iar n-ai.
Că poate doare ca naiba să-i spui iar nu copilului tău. 
Sigur că și nu-ul ăsta poate fi îmbrăcat în haine colorate, ca să nu plesnească așa peste ochi. Dar nu-i mai judec. Cred că au făcut ce-au putut, ce-au fost în stare, în condițiile date.

Că pentru mine, pentru Iris, îmi doresc altceva, na, e firesc. Ce-ar mai fi dacă am fi exact ca părinții noștri?!
Marea diferență dintre mine și ei e că, dacă în familia noastră nu au fost niciodată la modă declarațiile de dragoste, între mine și Iris există zilnic șiruri de teiubescuri care circulă ca niște lumini jucăușe între noi și care sper să nu iasă niciodată din circulație :)

5 comentarii:

Zâna Bună Rău spunea...

Of! Eu n-am cum să-i acuz pe părinții mei că mi-au spus de multe ori nu, aveam atât de multe nevoi! Azi pian, mâine lecții de balet, poimâine ore de franceză, voiam totul, pe loc, nu oricum. :-)

MD spunea...

true, true, true!

Carla spunea...

Da, da... de ce mi se pare mereu ca-mi citesti gandurile?!

Daca as fi scris eu despre ai mei, n-as fi putut spune lucrurile mai exact de atat. In relatia cu parintii nu-mi amintesc sa ne fi spus vreodata (verbal) unul altuia "te iubesc". De aceea si eu am fix-ul de a le repeta fetelor incontinuu ce simt pentru ele, pe langa smotocelile de rigoare - de care deja s-au saturat, bietele de ele. E ceva ce vreau cu orice pret sa nu se repete pentru noi...

In alta ordine de idei, cv dorim o primavara vesela, cororata, insorita si plina de momente frumoase! Si... scrie mai des, eu abia astept sa mai citesc despre voi! :)

Ambasadoarea spunea...

Multumim, Carla, o primavara grozava va dorim si noi!
As vrea si eu sa scriu mai des, pt asta astept sa se intoarca la mine inspiratia:)

La Micro-Oaka spunea...

Cam pe la 12-13 ani mi-am dat seama ca nu avem bani. Nu am fost niciodata in tabara si am merg intr-o singura excursie in clasa a 7a. In liceu, iesirile in oras se rezumau la bani de autobuz + un suc. Nu mi-a fost bine. M-am simtit stanjenita si inferioara si mi-a fost greu sa intru in vorba cu oamenii din jurul meu. Nu am avut haine frumoase in facultate si nici bani sa merg in cluburi sau la concerte.
Si am fost furioasa pe parintii mei, nu pentru ca nu mi-au dat tot ce mi-am dorit, ci pentru ca nu au facut tot ce se putea. Uitandu-ma in urma, sunt sigura ca ar fi putut face mai mult. Sunt sigura ca mama s-ar fi putut angaja, in loc sa stea 10 ani acasa. Sunt sigura ca tata ar fi putut munci mai mult, in loc sa stea la TV de la ora 15:00 cand ajungea acasa. Poate ca ei nu si-au dorit mai mult pentru ei, dar cand ai un copil cred ca ar trebui sa iti doresti mai mult pentru el. Cred ca trebuie sa faci tot ce iti sta in putere ca sa ii dai lucrurile de care are nevoie. Cred ca nu trebuie sa iti pui confortul si timpul liber pe primul loc.