luni, 31 decembrie 2012

Choose to be happy!

Nu s-ar fi lipit atât de tare îndemnul ăsta al Anei dacă nu se-ntâmpla ceva aseară. Iris era mai aproape de starea de bestie decât de cea de fetiță preaminunată, aveam amândoi nervii făcuți noduri, casa era din nou vraiște, ne spuneam unul altuia imi-vine-să-fug-de-acasă-ba-nu-mie-mi-vine și apoi, din senin, am început să râdem ca proștii, să glumim, să ne dăm ochii peste cap, s-o boscorodim pe moștenitoarea noastră, să ne jucăm cu ea, ne boxam, ne înghionteam, fugeam de ea, dacă începea să behăie și până la urmă s-a lăsat și ea convinsă că e mai mișto să te joci, decât să stai în cur să behăi. Și-așa după-amiaza care se anunțase horror, a sfârșit prin a fi chiar drăguță. E drept, a cerut eforturi din partea noastră și meritul e doar al lui, ca să fiu sinceră.
Deci da, viața e despre alegeri. Poți să stai în cur să plângi sau poți să te ridici și să te joci. Poți să-ți plângi de milă sau poți să alegi binele din orice zi. Poți să te târâi toată ziua ca un zombie sau poți să te îmbraci frumos și să remarci cum te privește el. Poți să țipi și să înjuri sau poți să-i spui o prostie omului care-ți încălzește picioarele noaptea.

Choose to be happy! Cu 2012 nu mai avem ce face, dar cu 2013 putem face orice vrem noi. La multi ani, dragilor!

vineri, 21 decembrie 2012

2y1m: din ce în ce mai greu de cuprins în cuvinte

De când a pășit peste pragul lui 2 (și a mai și ieșit din viața noastră suzeta), Iris e alt copil. Pe bune, e o fetiță adevărată, vorbește mai mult, mai corect, mai complex. E mai frumoasă, are ditamai pletele față de anul trecut și-i trec mai multe prostii prin cap. 
Îi place să se ascundă, cel mai mult și mai mult dintre toate activitățile ei, nu putem merge la somn, până nu se ascunde ea sub pilote sau sub puloverul meu și-acolo cu ea, tre să fim amândoi. 
O iubește pe Meme și încântarea de-a o vedea și de-a se juca cu ea, e cea mai vizibilă dintre toate (până și înainte s-adoarmă spune ubetse Meme mine tot-tot). 
Se cocoloșește în scaunul ei întors invers, între picioarele lui, își pune o eșarfă-batic pe cap și spune că e pințesă, vrea să-i aducă moșu' cătite și beioșe, îmi ascunde maimuțe în sân și spune nuuuuu-i mamuța, undi etsi mamuța? (maimuță care tre să stea țonțoroi pe caloriferul din baie, companie pt ea când stă pe vețeu), știe precis cine și ce cadouri i-a adus, când îmi sună telefonul, tre să-i dau ei raportul (cine și de ce a sunat), știe că tati e la seviți și că vine cu masina când e sea'ă afauă.
I-a plăcut teribil de mult zăpada, mai ales când am trântit-o eu într-un morman, stătea acolo, lățită pe spate și râdea, râdea, cu gura pân' la urechi, de s-a făcut cald instantaneu în toate cele 4 camere ale inimii mele.
Ca să compenseze dezastrul care rămâne în urma ei la sfârșitul zilei, când o întrebăm dacă vrea să ne ajute să facem curat, se-arată foarte încântată și-i foarte serioasă când duce haine de la mine la el, când o rog să-mi aducă laptele din frigider sau să-și pună dresurile în sertarul ei și știe clar unde stau șosetele mele și unde ale lui (păcat că încântarea asta n-o ține cât ar trebui ca să fie din nou o semi-ordine, măcar în una dintre camere:p). E împrăștietoare ca mă-sa. Scoate tot, răstoarnă tot. O să-l căpiem pe ta-su.
O prindem cu telefoane în mână și când o întrebăm pe cine sună, zice că pe Goofy. Mai mult n-am putut să scot de la ea.
Am renunțat la pătuț, mă enerva prezența lui mare și inutilă.
E foarte, foarte simpatică, mă! Oare toți copiii sunt așa?:p
Îmi place să dorm ziua cu ea. Problema e că, în 9 din 10 ocazii, nu pot să adorm :p Dacă sunt cu fața la ea, mă holbez ca una care doarme cât și cînd vrea ea, parcă o văd pt prima oară, așa că mă întorc cu spatele, mă lipesc de ea caldă și bum!, o mie de gânduri îmi tropăie prin cap, ca niște capre smintite care aleargă de colo-colo, fără nici un sens- mai mut mobila în camera irisului din mintea mea/ încerc să aflu răspunsul exact la ce-aș face cu un milion de euro/ mă visez leșinată superb pe-o plajă de la marginea pământului/ îmi trec prin fața ochilor flash-uri de toate felurile și vorbe de geniu pe care tre să le repet ca să nu le uit (dar mai mare chinu', că oricum le uit)- mă uit înspre geam și-ncerc să ghicesc dacă ninge sau cât de frig poa' să fie și-ntr-un final mă cuprinde caldul din toate direcțiile, îmi curge moleșeala prin vene, am genele grele, grele, grele, dar, vai, ce păcat, au trecut iar alea 2-3 ore și-n ceafă simt zâmbetul odihnit al bestiei. Oh, well, mâine de-acum!... 
Mi-e din ce în ce mai greu s-o cuprind în cuvinte, mă semi-hotărâsem să nu mai scriu postări aniversare, dar când m-am uitat în urmă, la tot ce-am scris în lunile astea, n-am putut să nu mă felicit că m-am ținut de ele, că uite, timpul trece, io îmbătrânesc, memoria își bate joc, so, da, o să mai scriu o vreme, ce, cum și cât oi putea.

Funny words: tubi-dup (scooby-doo), bebeiuș (bebeluș), foață (hoață).

Vă las cu poezia pe care Iris i-a scris-o moșului :D

Mo’ cățiun
Apteapt-așa
Zic și io de ruga mea
Veau cado
și unu’ mare
zi-mi, e-ascuns prin sertare?
Mămădingă nu refuz,
Pâne, unt, dzjem și măține,
Să mă fac cât un obuz,
Hai să fie și-o țupiță
Cu catop și cu căniță,
O mănânc frumos pe toată,
Nu aplauzi încă, odată?
Mo’ căciun,
Acum te las,
Tre să-mi scot un muc din nas.

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Ce-și dorește căprioara

De Crăciun, de 3 ianuarie sau 14 mai, oricând, numai să.

  •  ojă opi. să începem cu asta.
  • trusa asta, dacă nu toate.
  • rochii-pulover, lălâi, călduroase, colorate, fără număr, fără număr
  • bluze-pulovere cu Minnie, Mickey, Olive, buline
  • o bască-căciuloi cu moț mare, care să mă ajute să arăt și mai ridicol
  • mănuși fun-colorate
  • cizme piele fără toc, maro ȘI verzi
  • converși roșii/cu buline
  •  cizme de cauciuc
  • rochie-ie
  • o rochie prețioasă
  • inel (după cum arată poza)
  • dresuri groase, colorate (+ o pereche cu model crăciunesc)
  • pantaloni cu buline
  • 3 sacouri mișto (roșu, verde, galben, albastru :p).
Ce nu mi-ar plăcea să primesc: chestii mici, drăguțe pt casă, dar profund inutile, haine sport (de mers la sală, gen:p), mănuși din fâș, papagal, pești și orice animal de casă, bijuterii din aur galben.
Ce-aș mai adauga pe listă: joc twister, rame foto mari, de perete, acuarele tempera, haine/jucării pt Iris (da, pe lista mea, nu a ei, sunt astea:p).

Alte liste, menite să vă ajute, nu ca a mea, care e DOAR pt mine, găsiți la Ana și la Ioana :D

vineri, 14 decembrie 2012

Renunțarea la suzetă

Duminică foarte-noapte. Mă trezesc c-un schelălăit în ureche: sicaaa, siiiiicaaa?. What, un' se-aude? A, da, așa-i, am un copil (beautiful, special kid, dacă mă întrebi la ore mai mari din zi:p). Bestia irisească se trezise, escaladase pătuțul și stătea moț între noi, căutând suzeta. Mă-ntorc eu pe toate părțile, caut în pătuț, caut în pat, caut pe lângă, pe sub, se trezește și ta-su, aprinde lumina, caută în pătuț, caută în pat, pe lângă, pe sub, nada, suzeta părea dusă naibii. Noi eram, bien sur, leșine de somn, așa că i-am zis fată, ori te culci fără sica, ori faci ce vrei și ne lași pe noi să dormim, că uite, nu o găsim, aia e. În mod absolut năucitor, a ales să se culce.

Day 1. Acum serios, se-aștepta cineva (în afară de Iris) să răstorn eu camera cu curu' n sus a doua zi, ca să găsesc suzeta, acel obiect de care-mi era silă și de care nu știam cum să fac să scăpăm, și să i-o îndes în bot la prima strigare? Deci da, m-am făcut că plouă, tună și trăsnește. Dimineața a fost ok, dar cu cît se apropia ora prânzului, cu-atât mi se zburlea chelea mai tare. Pentru că da, cele 2 tentative de renunțare aveau încă urletele vii în urechile mele. A venit ora de nani, cu inima strânsă, am luat calea dormitorului, ne-am așezat comod, a întrebat de vreo 2 ori de ea, a bodogănit ce-a bodogănit și gata, a adormit. Mă uitam șocată la ea, avea altă față acum, fără suzeta aia care-i bloca gura și-un mușchi din inimă a tresărit scurt a ce copil mare am! Cum zicea Ana Savin, nu suntem extrem de încântați de rapiditatea cu care cresc copiii noștri, renunțarea la suzetă era ultima ei legătură cu bebelușia și fix așa am simțit-o, sorry pt siropoșenia greu de înțeles:p Noaptea a fost tot rezonabilă, deși i-a luat mai mult să adoarmă.
Day 2. S-a trezit bufnită și bufnită a rămas toată ziua. Asta a fost cea mai nasoală zi dintre toate. La prânz a avut nevoie de DOUĂ ore ca să adoarmă, s-a foit, s-a bocit și s-a jelit. Probabil intrase în sevraj:p M-am ținut tare, n-am cedat, thank you very much! Seara a adormit într-o oră și cel puțin am fost scutită de bocete.
Day 3. Good day. Mai întreabă de sica de câteva ori și-o dată îi zic păi nu-i, unde-i? și ea-mi răspunde peduto, EEEEU? Deci da :D
Day 4 și 5 (cea de azi) sunt liniștite și cred că pot spune că am scăpat.

Ce noroc pe capul meu și cum s-au întâmplat toate fără ca eu să-mi propun ceva, aaah, ce profitoare mai sunt, n-am putut să las să-mi scape așa ocazie! Se pare că acum are foarte multe de zis, no, I mean FOARTE MULTE! Înainte să adoarmă trăncănește, trăncănește și când, într-un final, închide ochii, mă-sa, defecta, stă și se holbează la ea cum a făcut-o încă din prima zi, încearcă să se prindă dacă are fața ovală sau triunghiulară, dac-o să-i dispară crețurile și dac-o să existe între ele relația AIA (so help me god:p).

joi, 13 decembrie 2012

Am citit, (nu) recomand

  • Romantic porno, Florin Piersic jr. Hmm.
  • Momo, Michael Ende. Beautiful Momo.
  • Terapia, David Lodge.
  • Corigent la limba română, Ion Minulescu.
  • Despre dragoste și alți demoni, Gabriel Garcia Marquez. Îmi place, mă, Marquez!
  • Să ucizi o pasăre cântătoare, Harper Lee. Plăcut, plăcut!
  • Siddhartha, Herman Hesse. Sorry, câh!
  • Mândrie și prejudecată, Jane Austen. Oh, mr. Darrrcy!
  • Aventurile unei prostituate de lux londoneze, Belle de Jour. O porcărie!
  • Albastru nemărginit, aproape transparent, Ryu Murakami. Say what? I mean wtf?!
Am încercat Orbitor, nu s-a lipit. Acum citesc, în sfârșit, Lolita lu' Nabokov. Voi, ați citit ceva năucitor în ultima vreme?

luni, 3 decembrie 2012

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti

Cred în somn, în morning sex, în weekend-uri fugite de-acasă, în terapia prin shopping. Cred în puterea unei rochii noi. Cred în unt și-n salată de vinete. Cred în blugi și-n cizme care-ți țin picioarele calde. Cred în nisip și-n păr sărat uscat la soare. Cred în cărți și-n an nou. Cred în buline și-n clătite cu nutella. Cred în verighetă și în dor. Cred în răspunsuri, în haine colorate și-n teiubescul spus (altfel). Cred în albastrul ochilor ei și în joacă. Cred în primii fulgi de zăpadă și în hohote de râs. Cred în prietenie, în vise și în papuci de casă. Cred în cercei și-n femeile-arici. Cred în ceea ce poți să faci cu mâinile tale și cred în puterea cuvintelor. Cred în ajutor, în reciprocitate și în brioșe. Cred în ceea ce vreau, dar nu cred în ceea ce pot.

vineri, 30 noiembrie 2012

Totul se întâmplă înainte de 6 ani (2)

  • Este adevărat faptul conform căruia, cu cât este mai inteligent, cu atât va pune mai multe întrebări.
  • Părinții pot comite 2 greșeli majore în timp ce îi învață pe copii să se controleze. Pe de-o parte, putem să nu le cerem nimic și în acest caz copilul va rămâne la vârsta de 6 ani la nivelul vârstei de 2 ani. Va fi incapabil să-și controleze instinctele asociale. Cea mai mare parte a părinților însă, au tendința să împingă copilul spre a învăța totul prea repede. De aceea, este foarte util să știm ceea ce putem aștepta, în mod rezonabil, de la un copil în timpul anilor preșcolari. Va trebui să ne ajustăm exigențele în raport cu ceea ce poate face copilul în mod rezonabil, la o anumită vârstă. Presiunea părinților pt ca micuțul să se controleze prea devreme (vb de mișcările instinctive, de impulsuri) poate antrena numeroase probleme: refuzul de a mânca, rosul unghiilor, temeri, coșmaruri, toate acestea ascunzând răspunsul copilului la o presiune prea mare. Cea mai bună vârstă pt a începe este la 3 ani, deoarece este o vârstă echilibrată și cooperantă. În acest moment copilul stăpânește destul de bine limbajul, pt a putea asimila controlul instinctiv. Lăsând un copil să-și exprime sentimentele în cuvinte, îl ajutăm să devină capabil de a controla instinctele și actele asociale. Dacă îi permitem să-i spună surioarei lui că o detestă, îi ușurăm efortul de a-și reprima pofta de a lovi sau de a-i sparge jucăriile.
  • Separarea de mamă. Copilul, la vârsta preșcolară, învață să se despartă de mamă (o, noooo, say no more! :D). În timpul primei adolescențe, nu va fi pe deplin pregătit pt asta. Pt copilul de 2 ani, mama este încă centrul universului și are nevoie de ea. De aceea nu este indicat să-l trimiteți la creșă la această vârstă.
  • Cred că micuții au tot dreptul să spună ceea ce gândesc la această vârstă (2,5 ani). Este nociv pt dezvoltarea personalității lor să-i învățăm să-și ascundă sentimentele în acești primi ani. Nu pledez pt faptul ca toți copiii, de toate vârstele, să spună tot ce gândesc oriunde și oricând, dacă au chef. Dar nu pot învăța să fie delicați cu sentimentele celorlalți în perioada preșcolară, fără a se afla în pericol de a-și inhiba propria lor vervă și spontaneitate.
  • Identificarea cu un sex. Băiețeii și fetițele sunt, ca să spun așa, asexuați, în cursul primilor 3 ani. Diferența dintre sexe nu apare în mod net decât după vârsta de 3 ani. Începând din acest moment, băieții și fetele se vor comporta în mod diferit și vor avea o viziune diferențiată față de ei înșiși și față de lume. Cu cât atmosfera familială este mai sănătoasă în ceea ce privește sexualitatea, cu atât mai mic va fi șocul psihologic suferit de copil odată cu descoperirea sexului. Fetița se poate simți lezată și poate considera că din acest punct de vedere aparține unei rase inferioare. Sau poate să creadă că s-a născut cu penis, dar acesta i-a fost luat, drept pedeapsă (eu, dar e drept n-aveam 3 ani, eram mai mare, credeam fix invers, că băieții ne sunt inferiori, că în loc să aibă ovare în interior, acestea au coborât, în mod complet inestetic, în jos :D).
  • Despre comportamente. Încurajările părinților joacă un rol determinant în influențarea comportamentului bebelușilor și copiilor. Comportamentul sancționat nu este descurajat în permanență, când efectul represiv se va atenua, comportamentul va redeveni identic cu cel anterior. Fie că dresați un animal, fie că educați un copil, de fiecare dată când îl pedepsiți, îl învățați să vă deteste și să se teamă de dvs. Nu trebuie să învățăm copilul nici ura, nici teama, decât în cazurile absolut necesare, pt a-l proteja de el însuși. În locul pedepselor, dacă doriți ca un copil să înceteze să acționeze contrar dorințelor dvs, utilizați tehnica extincției (adică, dacă un plod spune cuvinte urâte, în loc să o iei razna, mai bine îl ignori și rămâi calmă, când vede că nu stârnește nici o reacție, se potolește singur). Încurajați copilul în ceea ce doriți să-l vedeți făcând și nu acordați atenție lucrurilor pe care le face și nu vă plac. Încurajați orice progres. Atunci când copiii noștri sunt cuminți, nu prea le acordăm atenție, nu ne deranjează, așa că îi ignorăm. Nu facem nimic pt a încuraja acest comportament pozitiv. Dar atunci când copilul iese în evidență cu ceva, ne atrage imediat atenția. Cu alte cuvinte, nu facem decât să încurajăm comportamentul pe care nu îl dorim. 
  • A da copilului libertatea de a explora mediul său și a-și asuma autodisciplina imediat ce este posibil, la fiecare etapă a dezvoltării, favorizează edificarea unui ego pozitiv. Prima oară când observă lingurița și vă arată că dorește să mănânce singur, lăsați-l să încerce. Mai puțină sau mai multă mizerie, la această vârstă, contează prea puțin, deoarece este pe cale să învețe să se disciplineze și să se controleze. Dacă veți continua să-l hrăniți, veți încetini dezvoltarea independenței și autodisciplinei sale. A permite unui copil să acționeze singur, presupune din partea noastră că suntem hotărâți să crească. Când aud o mamă numind bebeluș un copil de 2 ani, sunt convinsă că în mod inconștient, ea nu vrea ca acesta să crească. Deseori ezităm să ne lăsăm copiii să se descurce singuri, deoarece, în străfundul nostru, undeva, nu ne dorim să-l vedem schimbându-se.
  • Copiii sunt imitatori extraordinari. Datorită acestui dar, avem la îndemână un instrument educativ foarte eficient. Dacă putem oferi modele vii ale unei personalități cu trăsături pozitive, copiii noștri vor învăța printr-o imitare inconștientă. Atmosfera căminului este baza a tot ceea ce încercăm să-l învățăm prin disciplină.
  • Dacă lăsați copilul să învețe din consecințele naturale ale faptelor sale, îl ajutați să-și întărească egoul (ex cu refuzul de a mânca- decât să te enervezi și să insiști, mai bine iei farfuria calm și-i spui că va mânca la următoarea masa, consecința naturală fiind foooooameaaa).
Cele 12 porunci ale părinților:
1. Nu umiliți copilul!
2. Nu folosiți amenințări!
3. Nu faceți copilului promisiuni disproporționate!
4. Nu smulgeți copilului promisiuni!
5. Nu protejați excesiv copilul!
6. Nu trebuie să-i vorbiți prea mult copilului (asta nu înseamnă ce am crezut și eu inițial, ci doar că discursurile lungi îi pierd).
7. Nu cereți copilului ascultare oarbă și imediată! Să dăm copiilor măcar timpul să reacționeze (X, în 10 minute plecăm!)
8. Nici prea indulgenți nu trebuie să fim. A acorda prea mult unui copil echivalează cu a-i sufoca șansele de a deveni independent și autodisciplinat.
9. Trebui să vă arătați coerenți vis-a-vis de reguli și legi.
10. Nu fixați reguli inadaptate vârstei copilului.
11. Nu folosiți metode culpabilizante și moralizatoare.
12. Dacă nu aveți intenția să le vedeți executate, nu mai dați ordine!
  • Copiii au nevoie să fie inhibați în unele din acțiunile lor. De ex, când este vorba să-și lovească prietenii sau părinții. Ceea ce trebuie să ne dorim este ca sentimentele lor să nu fie inhibate. Acordați-i copilului un mijloc inofensiv pt a-și exprima sentimentele de mânie. Lăsați-l să le formuleze și să le spună, sau înlocuiți obiectul mâniei sale cu un substitut acceptabil (nu te las să-l lovești pe frat-tu, dar poți să lovești sacul de box, dacă ești nervos).
  • Din câte am auzit, există un vaccin anti-violență (și-aici am căscat mari ochii): acesta se numește dragoste (pfiu!:p).
Despre bătăiță. Cuvânt dezgustător regăsit de suficient de multe ori în carte, cât să-ți trezească reacții. Ana Savin emite niște păreri în legătură cu acestea. Ea consideră că există situații când efectiv se impune o bătăiță (de ex, copilul nu înțelege altcumva cât de periculos e să traversezi strada fără să te asiguri și se smucește din mâna mamei, punându-se astfel în pericol). Mna. Nu mi se pare că instigă la bătaie, chiar deloc. Mi se pare că dă dovadă de înțelegere pt mamă, ca personaj central în viața copilului mic și că spune lucrurilor pe nume, neîmpachetându-le în rahat stălucitor. Da, sigur, stai 2 ani cu copilul acasă, bineînțeles că-ți pierzi cumpătul, că uneori ți se poate părea că nu face altceva decâ să te provoace să-i dai 2 pumni (:D). Dar tot ea zice că nu suntem nici animale, nici copii, să nu ne putem controla impulsurile de genul ăsta. Dacă totuși nu ți le poți controla, fuga la psiholog! Că deși e ok să-ți vină să-l lipești de toți pereții, nu prea e ok să și pui în practică. Nu prea deloc, așa.

joi, 29 noiembrie 2012

Revelația de sâmbătă seară

Deșteapta de hon mi-a împărtășit o chestie. Și sâmbătă, între un ceai cu rom și-un gin tonic, am avut revelații peste revelații:p Poate c-o să spuneți c-am înnebunit numind revelație ceea ce urmează să numesc, dar credeți-mă, pt mine a fost o chestie din aia de cazi în cur și te scarpini în cap:p
Mdeci, (știați că?) există doar 3 cazuri când trebuie să ne oferim ajutorul:
  1. când ni se cere
  2. când avem competența
  3. când avem disponibilitate.
Și-am făcut wou! Really? Numai astea? Păi io ce dracu' am făcut pînă acum? Am făcut numai prostii, asta am făcut. M-am băgat aiurea și benevol în seamă, am oferit sfaturi, m-am oferit cu totul, cu tot ce dispunem, dar mai ales cu ce nu dispuneam, m-am dat de ceasu' morții să ofer soluții, să-mi spun părerea, să mă implic, și nimeni sau prea puțini mi-au cerut asta. Mi se părea că asta înseamnă prietenie, că nu trebuie numai să asculți, ci și să oferi păreri (credeam eu) pertinente și sfaturi revelatoare. Că asta înseamnă să-ți pese. Și nu e așa. Să-ți pese înseamnă să-i lași în lumea lor pe toți, până în momentul în care îți vor cere ajutorul/părerea/sfatul, dacă. Oamenii nu pot fi salvați, oamenii nu sunt responabilitatea celorlalți, oamenii trebuie lăsați în pace. Nu e de datoria mea să-i schimb, iar dacă încep să vreau să-i schimb, înseamnă că drumurile noastre se despart, iar dacă se despart, așa trebuie să fie, așa e natural să fie. Dacă există incompatibilitate, cel mai bun lucru pe care-l poți face, e să ieși din relația ei, să refuzi s-o mai cîrpești, sa-i mai faci noduri, să te mulțumești cu mai puțin, cu mai prost, cu mai rău. Nici măcar nu trebuie să dramatizezi, să explici, să spui adio!. 

Și după toată discuția asta (doamne, cam cât de tare poa' să-mi lipsească discuțiile de genul ăsta și, mai ales, oamenii cu care pot face asta!) m-am simțit iluminată, ușoară, absolvită de vini și greutăți din relații care n-au fost și nici nu puteau fi ok pt mine, diferențele de fond fiind mult prea mari. Aia e.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Petrecerea de 2 ani

N-a fost foarte diferită de cea de anul trecut. Deși mai puțin, ea tot a bocit. Și inexplicabil și la partea cântată cu La mulți ani! (da, deși am zis că nu cântăm, s-a trezit cineva să facă și asta). Mulți oameni, puțin spațiu, 3 copii sub 2 ani, 4 mai mari de 7 și adulți fără număr.
E ultimul an când mai facem asta acasă, s-au inventat săli de joacă și ce bine că!

PS1: Am copil mare, am copil mare, ta-na-na-na-na!
PS2: Mai vine cineva in clubul asta select? :D

marți, 27 noiembrie 2012

Totul se întâmplă înainte de 6 ani (1)

Se poate să ți se pară nașpa cartea asta. Dacă mai nimerești și un exemplar scris prost, e chiar enervant. Dar se poate să și extragi idei cu care rezonezi, idei care îți susțin instinctele, care te lămuresc un pic în legătură cu bestiile preaminunate. Mai ales dacă e prima carte despre psihologia copilului mic citită. Poftim:
  • Părerea mea profesională este că nu e posibil să creşti în mod “eficace” un copil, mai ales băieţei agresivi şi plini de vitalitate, fără o pedeapsă cât de mică.
  • În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte, comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie.
  • Până la 4 ani, copilul atinge jumătate din dezvoltarea sa intelectuală. Tipul de stimulare intelectuală pe care o primește un copil în primii 5 ani de viață determină în mod esențial inteligența vârstei sale adulte.
  • Nu există nici o ființă pe lume ale cărei amprente digitale să coincidă cu cele ale micuțului dvs. Și ceea ce este valabil pt amprentele sale, este valabil pt întreaga lui ființă, atât fiziologic, cât și psihologic.
  • Alăptare naturală sau artificială. O problemă falsă. Nu există nici o constatare științifică asupra faptului că una dintre aceste metode ar fi mai benefică pt copil decât cealaltă, atât pe plan fizic, cât și pe plan psihologic.
  • Referitor la hrănitul copilului la ore fixe- fiecare dintre copii este un individ unic care are dreptul de a se alimenta conform propriului său ritm. Un ritm alimentar forțat, restricționat orar, este imposibil să-i facă bine unui copil. Nu numai datorită fatptului că este diferit de toți ceilalți, dar și pt că propriile sale nevoi alimentare variază de la o zi la alta. Un copil care așteaptă o oră și jumătate să fie hrănit simte același lucru pe care îl simte un adult după 3 zile. Cel mai important lucru pe care îl puteți face pt a-l ajuta pe copilul dvs să capete o încredere fundamentală în el însuși și în lumea în care trăiește, este să îl hrăniți atunci când îi este foame. Copilul care este hrănit atunci când plânsul său indică faptul că îi este foame, gândește.
  • Prima adolescență. Perioadele de echilibru sunt marcate de numere impare (1, 3, 5 ani) și perioadele de dezechilibru sunt marcate de numere pare (2, 4 ani). În ciuda dificultăților pe care atitudinea negativă, de opoziție, a copilului de 2 ani, vi le cauzează, amintiți-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluș. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facă în mod absolut necesar pt a-și stabiliza sentimentul identității, este să se opună părinților, adoptând o atitudine negativă. Pt ca să poată defini faptul că el este ceea ce dorește, trebuie să treacă printr-o fază de negare și de respingere.
  • Despre sentimente și exteriorizarea lor. Ar trebui să dăm copiilor toată libertatea pt a-și exprima sentimentele, atât cele rele, cât și cele bune. Dacă nu-i lăsăm să se elibereze de furie și ostilitate, nu va ma rămâne loc pt dragoste și afecțiune. Sentimentele reprimate favorizează o sănătate mentală defectuoasă. Ca regulă generală, trebuie să știm că ai noștri copii se exteriorizează până în momentul în care le cerem să ascundă ceea ce simt.  
  • Tehnica reflectării sentimentelor. Iată cum funcționează: arătați unei alte persoane că înțelegeți ce simte, traducând sentimentele sale prin cuvintele dvs. și afișându-le ca și cum ați fi o oglindă. Este foarte ușor cu copii de peste 2 ani, deoarece puteți folosi aceleași cuvinte pe care le-au folosit ei ca să se exprime. De exemplu (și chiar se impunea unul:p): copilul dvs. de 2 ani sosește plângând și foarte nervos spunând Jimmy m-a bătuuuut... În loc să îi puneți față în față pe cei 2 copii, să începeți un adevărat procedeu judiciar, cine a început, de ce, etc, mai bine adoptați altă tehnică. Tehnica sentimentelor reflectate vă deposedează de rolul de arbitru. În locul său, în momentul în care copilul vine, puteți răspunde Oh, Jimmy te-a bătuuuuuut! sau Ești furios că Jimmy te-a bătut (între noi fie vorba, eu chiar sper ca Iris să nu cunoască nici un Jimmy :D). Cuvintele dvs. traduc sentimentele copilului.
  • Cum reacționați la crizele mari. Crizele cele mari sunt ultima manifestare a negativismului. Este o asemenea stare de furie încât copilul nu poate decât să plângă, să urle, să țipe, să se arunce pe jos, dând cu picioarele în toate părțile. Dacă cedați acestei furii și faceți ce dorește copilul, o veți fortifica. Îl învățați să urle mai tare pt a-și impune capriciile. Ar trebui să-l faceți să înțeleagă că această stare este perfect normală și inevitabilă, dar că nu îl va duce nicăieri (îhî, sigur într-o criză din asta TOȚI părinții și-au propus și-au reușit asta. never.). Cel mai indicat este să îl lăsați în pace, pt că în cele din urmă se va liniști singur.
Mi-a plăcut să găsesc în ea atâtea recomandări legate de manifestarea sentimentelor. Am crescut în altfel de mediu și mi se pare esențial pt un copil să aibă libertatea asta, să se simtă înțeles și încurajat să spună ce simte, chit că sentimentele sunt și negative. Până s-o citesc nu-mi pusesem problema așa. Adică da, știam că-s anii cei mai importanți, dar așa, la un nivel teoretic, cumva în spatele meu și cumva în afara practicii și-a activităților noastre zilnice. Acum, de când am citit cartea asta, parcă-s și mai minunată în legătură cu ce am acasă. Sigur, mă așteptam să-mi ofere niște rețete sigure cu care să înving crizele existențiale ce va să vină, într-o clipită. Nu le-am găsit. Am găsit încurajări pt instinctele mele, pt reacțiile mele în diverse situații, oarecare lămuriri despre ce se-ntâmplă în căpățânoiul lor mic și o înțelegere vădit exprimată pt mame. To be continued, că m-am întins.

vineri, 23 noiembrie 2012

Daga mea, în mintea mea nu încăpeai așa minunată cum te știu de 2 ani de zile!

Al naibii creier! Bine că păstrează cu sfințenie amintirile zilelor în spital, dar toate lunile astea, începând cu noiembrie 25, an de grație 2010, sunt ca prin ceață. Bine că-mi amintesc exact în ce formă erau petele de sânge de pe patul din spital, dar nu-mi amintesc ce făceam toată ziua cu ea în casă când avea o lună, 2, 3, 6, 9. Am uitat greul (care nici n-a fost un greu adevărat) sau trăiesc cu el în spate (literalmente), mi-au fost întrecute toate visele și toate așteptările, m-am învățat cu altfel de somn decât eram obișnuită și timpul a trecut, noi două, ochi în ochi, mână-n mână, am ajuns aici! Sunt cea mai tare, cea mai norocoasă și când merg cu ea de mână pe-afară mă simt importantă ca o regină:p
Câteodată uit că are numa' 2 ani. Uit că nu e aici, cu noi, de când lumea și pământul. Uneori uit că e doar un copil, iar alteori uit că nu mai e bebeluș. Și de uitat, am uitat cu desăvârșire cum era viața mea înainte să mă scruteze cu privirea ei albastră-incertă, înainte să râdă cu toate gingiile la vedere, înainte să-și întindă mâna moale-bebelușesc în ceea ce-a fost prima ei mângâiere. Trebuie că viața cu un copil e cea mai recompensatorie variantă posibilă.

Eu și a' meu- totul e despre ea și totul e pentru ea. Când îi spun o poveste, despre o fetiță care merge la zoo, să vadă animale, și ea merge și ea vede și ea are pălărie roșie și sandale și rochiță verde. Mergem pe stradă și vede fete de clase primare, le vrea cizmele din picioare și ghiozdanele din spate, fuge după ele strigând apteaptă, apteaptă a mine, a meu pidzi!
Tot spre sfârșitul acestei luni, pt ea s-a împuțit treaba, așa că toate chestiile care nu-i plac sunt împuțite: nu pațe dțeaca, 'mpuțită!, 'mpuțit 'echinu, 'mpuțit catogu (geaca e împuțită, rechinul e împuțit, tractorul e împuțit). Și-i plină de vrăjeli, texte, scheme actoricești. Îi zic să strângă jucăriile ca să dormim și ea nuuuuuu, sea'a dom. Îi zic să facă nu știu ce, ea se pune pe-un colț de mobilă, se face că plânge și-mi și spune pâng, pâng.
N-a reușit să depășească momentul cu La mulți ani! și să nu mai plângă când începe lumea să cânte, așa că mă gândeam să ne salvăm urechile de behăitul ei și să nu-i mai cântăm de ziua ei.
Cărțile sunt the best. A cam abandonat joaca în favoarea lor.
Desenele sunt the best. Îi iubește pe Michi Mas și gașca lui.
Mâncarea e the best. Sunt în căutare de aliment care să nu-i placă, să nu-l vrea și gata!:p
Frica. De umbre, de întuneric, de mașini. Dacă acum 1 an își vedea umbra pt prima oară și-o pupa cu foc, acum se uită la ea, destul de circumspectă și-ntr-o zi îndesa suzeta în perete și nu înțelegea de ce umbra nu vrea s-o ia.
Îmi place de ea! E amuzantă, turuie-turuie întruna propoziții din ce în ce mai complexe și mai fun-dubioase, nu face ce nu vrea să facă (și asta chiar îmi place, deși mă și enervează pe alocuri), nu pupă, dar se lasă pupată, dansează ca o dementă, îi place să se joace cu var-sa de-a v-ati ascunselea sub patură, întreabă ce caută tractorul acolo, când se usucă cimentul dintr-o parcare apărută în cartier, vrea să știe tot, despre toate, se încalță singură (preferatele ei sunt cizmele de cauciuc și pantofii cu toc, pe care merge perfect) și-n general e ocupată să ne facă pe noi muci :D
Funny words: mumuțița (bufnița), pidzi (cizme), pocată (portocală), hung (lung), te gog (te rog), cu pățede (cu plăcere). Pentru că nu spune literele l, r, v, cuvintele care le conțin sună de-a dreptul tăvălitor-pe-jos de râs.
Eram toți 3 în pat, ora de culcare (prânz):
- Tati, tati, taaaaaaaati!
- Doarme tati, lasă-l!
- 'ini 'apoi?
Are o chestie cu acest vine înapoi?. De cele mai multe ori, eu o culc, și întreabă de ta-su, unde e și dacă vine înapoi. Draga!
Cântă: Abaaaațuuu, abațu, udi-i abațuuu (albastru, albastru, unde-i albastru). Ă, mda.

Ea e Isi Foia. O cunosc de 742 de zile. Și o iubesc dintotdeauna.

vineri, 9 noiembrie 2012

Despre cum mi-am dorit ca soțul meu să fie caracatiță

...și uimirea cu care am descoperit că nu e că nu vrea, ci chiar nu poa' să fie!

Scenetă. Ea și el, soți. Orele 18-18.30.  El vine de la muncă. Ea nu termină niciodată munca.
Ea: plm, iar vii târziuuuu, tre să mâncăm, ce să mâncăm, bobi iar vrea mâncare și uite, e 7, n-a mai ieșit după-amiază afară, gata, la baie, au, spatele meu!, hai, ieși odată din cadă, unde-i crema, unde-i pijamaua, da, normal, tot io o culc, adu-i măcar laptele, stai să-ți usuc părul, da, bine, nu-ți place, nici mie nu-mi place când behăi aiurea, da, du-te cu câinele afară, relaxează-te, hai că-ți inventez și-o poveste, dar scurtă, că mi-e cam greață.
El: plm, iar vin târziu, băga-mi-aș ‘ula în munca asta de câcat, asta iar e nervoasă și mă ia de odihnit, iar n-am apucat să mănânc nimic toată ziua și iar nu e nimic gătit, las’ că fac io ceva, da’ când să fac, că nu-s caracatiță, să fiu și-n bucătărie și cu fi-mea în baie s-o spăl, și-aș culca-o io, numa’ bine c-aș adormi rapid, da’ bestia nu vrea cu mine, ia să spăl niște oale, ba nu, tre să duc gunoiul, tre să ies și cu câinele ăsta, mai am și niște câcaturi de acte de făcut, iar o să dureze o veșnicie și-o să vină turbata iar, bufnită maxim, că nu fac nimic, măcar de-ar înțelege că și mie mi-e greu.
Naratorul: situația e foarte simplă, după o zi grea pentru ambii soți, aceștia nu mai au timp, chef și energie să se înțeleagă unul pe altul. Dacă ea ar fi mai înțelegătoare, în mod sigur, și el ar fi mai relaxat. Pentru că activitățile de seară oricum se fac, ideal ar fi să găsească o cale ca acestea să se facă într-o atmosferă mai caldă și mai voioasă. Dar, individa asta, pe care o suspectez că-i cam tâmpită (deși n-am voie, ca narator, să emit judecăți), nu știe să facă lucrurile așa:p Decât să piardă încă o zi în care abia s-au uitat unul la altul, mai bine s-ar ocupa de toate calm și eficient, pe sarcini împărțite, ar culca copilu’, ar închide laptoapele, s-ar cuibări pe canapea și s-ar uita la filme sau pe pereți, până când unul dintre ei ar spune că-s prea mulți chiloți în scenă:D

Acum, pe bune, mi-am dorit să fie caracatiță, asta e toată explicația pentru absurdul pretențiilor mele. Ca atunci când vine de la muncă să preia toooooate activitățile, iar eu să-mi dau liniștită shut down și să zac inertă într-un colț al camerei unde n-aș putea fi văzută, deci nici trasă de urechi de fică-mea care le transformă în obiecte de confort atunci când e obosită. Cuuuum să nu poți să îi faci și baie și să faci și de mâncare? Cuuum adică nu poți să duci gunoiul și să strângi și jucăriile de pe jos? Cuuum, nu poți să speli farfuriile și să o și cuuuulci? Nu vreeeeeei, nu că nu poți! Ă, da.

luni, 29 octombrie 2012

Mi-ar plăcea într-o zi

Nu cred că mai apuc, dar, din categoria mi-ar plăcea, dar dacă nu-mi place de-adevăratelea, pot să dau undo?, am așa:
- să-mi vopsesc părul în toate culorile curcubeului, așa, măcar la vârfuri, măcar pentru o zi
- să fac ceva cu mânușițele-astea două: o păturică, o rochiță, un fes, o rag doll, orice, și oamenii să-mi spună rili, chiar tu ai făcut asta?. Yeeeeees, rili me. Nu se pun la socoteală bentița și tutu-ul pe care le-am făcut pt Iris.
- să fac modificările alea mici (ascunse prin foldere) în casă
- asta sigur ar fi o idee extrem de proastă, pentru că am, nu doar mintea, ci și capul în colțuri, dar îs tare curioasă cum aș arăta chilugă. bine, măcar tunsă scurt-scurt.

La categoria grea avem: să mă întâlnesc cu persoanele care ani de zile au făcut parte din sensul vieții mele, să bem o bere, să râdem de amintirile a căror custodie o împărțim și să ne spunem uite, mă, te știu de ani de zile și faptul că nu te văd ani de zile, nu schimbă nimic, ești același, te știu pe dinafară și te știu pe dinăuntru, am putea nici să nu vorbim, să lăsăm filmul nostru să se deruleze singur între noi, o să-mi lucească ochii și dacă îi închid mă văd în continuare făcând parte din viața ta. Aș vrea să sun, să invit, dar e potrivit? Ai voie să suni când ți-e dor? Ai fi înțeleasă sau ridicolă? Tu cum faci, scurmi sau îngropi? Și dacă tu scurmi și el a îngropat? Câteodată n-ai de ales și trebuie să faci dorul un bulgăre pe care să-l arunci; dacă vine înapoi, înseamnă că ai cu cine te juca; dacă nu... o să continui să visezi și dacă visezi o să te simți zgândărită, înghiontită, împinsă de la spate să faci ceva și n-o să faci pentru că oamenii mari nu par să facă asta. Oare eu sunt visabilă? Sau easy și definitiv uitabilă?!

vineri, 26 octombrie 2012

Ce-nseamnă să ai copil de 2 ani. Mic ghid de încurajare.

Înseamnă că:
  • AAAAAAAAAAI UN COPIIIIIIIIL! Yeeees, e minunat și e tot al tău!:p
  • o să-ți dai coate, seara, în pat, cu ăla de ai conceput așa minune, și-o să râdeți pe înfundate, ca proștii, de isprăvile pe care le-a făcut ziua.
  • poți să faci baie ca nerușinata în timpul zilei, fără să ieși din cadă înainte să apuci să te speli și pe cap.
  • copilul te mângâie și te îmbrățișează voluntar și-ți spune daga mami.
  • mergi cu copilul la cumpărături și copilul e rezonabil.
  • poți să te joci cu el și chiar să-ți placă. și nu există pretext mai potrivit să te joci ca nesimțitul, decât ăla că ai un copil. sigur, dacă s-a plictisit, ai pus-o!
  • poți să-i dai fructe, fără să trebuiască să despielițezi, dezsâmburești, tai, aburești, răcești, blenduiești.
  • copilul renunțător la pampers o să se pișe pe tine. pe canapea. în supermarket. în librării. pe laptop(u' lu' ta-su, thank god, she loves me more:D). o să ți se pară amuzant.
  • copilul renunțător la pampers o să se cace pe mobilă, în cămară, în teneși(i lu' ta-su, thank god, she loves me more:D). nu dispera, o să înceteze înainte să transforme toată casa în latrină din timpul războiului.
  • uuuuu, ghici cine se-ntoarce la tineee? yes, yes, moș crăciuuuun :D toate bucuriile, toate jocurile și tot ce înseamnă copilărie, se-ntorc în viața ta, parcă mai frumoase decât ți le aminteai.
  • faptul că ai devenit mamă nu te face desenator de excepție, nup, really! dar guess what, copilu' o să aleagă singur dacă chestia aia de ai desenat-o tu e broască sau urs. las-o așa. cum zice el.
  • dacă suferi de mania ordinii și-a curățeniei, o să ai o soartă crudă :D
  • o să-ți vină să te dai de-a dura, every day for the rest of your life, de bucurie și de mândrie.
  • n-ai cum să uiți să-i dai de mâncare pt că o să ceară. și-o să ceară. și-o să ceară. 
  • o să te simți, contrar realităților din oglindă, mai frumoasă, doar pt că el e atât, dar atât de frumos. crede în ceea ce simți, nu în ceea ce vezi:p
  • aveți discuții. știe să-ți spună cum îl cheamă, câți ani are, ce culoare au ochii lui, ghicește culori, numără, știe un număr mai mare de 10 persoane care-l iubesc și ți le înșiră cu urale în fiecare seară înainte de culcare, spuneți poezii împreună, dansați împreună, vă uitați pe cărți împreună (să nu îndrăznești să nu te arăți încântat că faci aceeelaaași lucru de-o mie de ori pe zi, te miroase imediat) și, de fapt, împreună ăsta e cel mai sudat, cel mai umflat și cel mai mișto împreună din câți ar putea exista!
  • îți plac, nu-ți plac, soarta, de plimbări nu scapi. bucură-te, ai ocazia să cunoști numărul exact de rahați din parc, vei ști câte fire de iarbă sunt pe partea dreaptă și câte pe partea stângă, vei merge numai pe trotuar pt că lu' ăsta mic îi tremură chiloții de frica mașinilor, vei râde mișelește de frica lui de furnici și-n general, vei ajunge la concluzia că n-a fost niciodată soare cum e de când un balaur mic, mai bun, mai frumos, mai deștept și mai amuzant decât ți-ai imaginat vreodată că poți plămădi, ți-a umplut viața de câcați și culori:))

joi, 25 octombrie 2012

1y11m: my little big girl

Prima bătaie. O tot enerva o fetiță, îi lua jucăriile, venea peste ea, când a plecat de lângă ea la un leagăn, fetița moț, că vrea tot la ăla, și-a început să plângă, să țipe și s-o lovească pe Iris, iar preaminunata mea a ripostat frumos, lipind palmele de spatele fetiței, n-a lovit-o, dar nici n-a stat ca chioampa, nici n-a bocit după mine. E așa un copil bun, Iris asta!
Olița e pentru fraieri, io mai bine mă piș numai pe canapea, ocazional pe laptop. Și fix asta și face. Update: s-a potolit dupa vreo 4 zile, acum suntem chiar ok, ba chiar am ajuns în faza în care a făcut un prim pișu la boscheți- exercițiu terminat excelent pentru ea și foarte prost pentru mine (well, da, când am simțit că mă încălzesc brusc pe piciorul stâng, mi-am dat seama că inevitabilul m-a atins). Exersăm, exersăm (până ninge):p S-a pișat pe ea și în Diverta, sper ca oamenii de acolo să fie buni cu noi și să ne mai primească:p
E ciudat. Când ne alintă, mie îmi spune mamicu, iar lui tătica.
Îi place cuvântul micuță, așa că-l folosește mereu, ca să alinte: o țeț micuțăăă (un cățel micuț), o pisică micuță-micuțăăă.
Are vedere de uliu, înregistrează în secunda în care a intrat în parc singurul copil din marea de copii care are tricou cu Tweety, pe care eu îl văd abia la plecare, după ce ea a strigat întruna tuitui.
Spune cuzi (scuze) când se împiedică de mine sau de masă ori când scapă ceva din mână.
Marea plăcere, de prin aprilie, de când am cumpărat, e să se dea cu temă (cremă=untul de cocos).
E bună cu noi și bună cu copiii. Se bucură când o fetiță mai mare se joacă cu ea, râde la băieții care se joacă cu mingea și are deja niște prieteni: Adeț (Alex), Cami, Aeția (Alessia). O îmbrățișează pe fin-sa și-i spune iubita.
Îi place ritualul de îmbrăcare, dar apreciază în egală măsură rochiile și pantalonii, mai ales dacă au vreun animal, vreo floare sau vreun fluturaș pe ele.
O surprind numărând corect de la 1 la 5 și nu mai pot de mândrie :p
Stă mai bine la capitolul recunoscut culori. Mi se pare că în sfârșit a priceput care-i roșu, care alb.
Fuge, fuge scăpărându-i picioarele, de frica mașinilor.
Când mergem la bunică-mea, parcă e alt copil. Deschide porți, intră la pui, știe unde-i troaca cu grâu (sau ce naiba-i aia de mănâncă ăștia), își umple pumnii ăia mici și le aruncă c-o bucurie și c-o mândrie de zici că asta ar vrea să facă toată viața. Asta și să hrănească caprele. Ultima oară când am fost, m-am tăvălit (în mine) de râs, cum ducea ea frunze de varză, știuleți și gutui spre capre și astea trăgeau de ea cu totul, de se clătina pe picioare. Îi place acolo și mă bucur, că știu și cât e de așteptată!
I-am cumpărat umbrelă și-am ieșit afară să ne dăm mari și să ne bucurăm de bălți. Surpriză, le cam ocolește!:))
Sărim în pat și ne învârtim. Prima dată când am făcut asta, s-a uitat la mine cu niște ochi bucuroși (ca și cum știa că-i o tâmpenie, dar tocmai de asta, era mai amuzant) și mi-am pus un memo mental să nu cumva să uit s-o las să facă grozăvii din astea. Numai și numai s-o aud râzând!
Atrage atenția oamenilor de pe stradă și mi se pare interesant cum și moși (hâtri, dubioși) se opresc să vorbească cu ea, iar ea nu-i deloc vreo speriată de bombe. Avem și-un episod care mă face și acum să mă scutur de silă și de groază: mergeam noi, ca două gazele, și când trecem pe lângă un grup de băiețași de cartier (categoria 30+) din el se desprinde unul după modelul ceafă lată-ten tuciuriu-cicatrici-chel-namilă care-a simțit brusc nevoia să vorbească cu ea și ceee faaaci, ce frumoasă esti, câți ani aaai, bla, bla, zâmbesc scrâșnind, o iau de mână și ne îndepărtăm; după câțiva metri, Iris se-ntoarce și-l strigă nenaaaaaaa, nenaaaaaa, ăla vine, ce ochi ai!, alea, alea, o ia în brațe și-o pupă pe obraz; io cred că înlemnisem.
Mi-am propus ca-n ziua în care face 2 ani, s-o îmbrac frumos, să-i pun suzeta pe-un șnur și să mergem așa, cu mic, cu mare, într-un loc (cât mai departe de casă) unde există un copac de care s-o agațe. În scopul de-a rămâne acolo și de-a scăpa naibii de ea, o urăsc!:p A, și pentru că un bebeluș are nevoie de ea, normal:p

Funny words: țopeț (siropel, dar ăsta-i mai vechi), hin (vin), subsii (subtire), pecacă (pleacă), meng (melc), fefin (delfin), mani (bani), cauac (cascaval), seveț (șervețel), poenu (poneiul), codița (doctorița).

vineri, 19 octombrie 2012

Am avut un vis

Stăteam complet goală, cumva deasupra unei ape, pe un colț de stâncă. Rece. Știam că vor veni pe rând să mă întrebe unde vreau să mă duc. Încercam să-mi încălzesc degetele reci, dar ele parcă mai reci deveneau. Întuneric. Numai pe întuneric mă văd. Stăteam așa atârnată între ce caut eu aici? și unde să mă duc?. Mă gândeam la tot ce n-am făcut și cioburi de gheață îmi șfichiuiau stomacul. Mă gândeam la tot ce am făcut, treceam ca un intercity prin viața mea, imaginile se blurau, nu mai știam cine mă năștea, cine mă trăgea cu sania, cine mă uita la grădiniță, cine mă pupa și cine mă iubea. Dar simțeam. Viermi calzi îmi treceau prin vene, spre inimă. Simțeam în nări miros înțepător-amar de vise abandonate și planuri de care viața a râs. De ce le-am mai visat dacă nu le-am împlinit? De ce le-am mai gândit dacă le-am uitat? Îmi duc mâna la ochi și ei ard ca două felinare-n noapte. Mă văd călătorind mai departe singură și-mi vine să mă strâng în brațe de mila mea. N-am la ce să mă întorc, dar nu mă pot desprinde. De gât îmi atârnă o sentință pe care simt că nu o merit, îmi strâng degetele în pumni, dar pumnii cad moi în gol. Nu mă mai lupt cu ei, nu mă mai lupt cu nimeni și, dacă nu azi, într-o zi sigur o să încetez să mă lupt și cu mine.
Când cred că mă trezesc, o văd pe maică-mea fluturându-și coama ei neagră, sălbatică, cu dinții ei tineri, perfecți, râzând în soare, și dintre toti, pe mine vine să mă îmbrățișeze prima. Mă fac caldă și moale, ca un pachet de unt uitat pe masă vara. În spatele ei, îi vedeam pe toți cei pe care i-am cunoscut, i-am iubit, i-am uitat, știam cu cine am mâncat batoane calde cu susan și ce an era ăla, știam ai cui erau ochii verzi care mi s-au lipit de inimă, știam care-i familia și care-s prietenii, știam numărul exact al persoanelor care mi-au spus că mă iubesc, dar și pe cel al căror teiubesc încă îl mai aștept, știam și îi vedeam vorbind ceva ce creierul meu nu reușea să-mi traducă. Voiam să mă ridic, le făceam cu mâna să mă aștepte, îi strigam pe nume, dar, de fapt, nu mi se clintea nici un fir de păr.

Mă trezesc în bubuituri puternice. Inima mea se întorcea la mine.

marți, 9 octombrie 2012

Un weekend mi-nu-nat!

Al treilea în afara emisferei irisești.
Dacă în primul weekend în care am fugit de-acasă, îmi tremura buza de emoția întâlnirii cu Bonjovel, în al doilea o cunoșteam în carne, oase și râs de șinșilă alintată pe, the one and only, cookie. După, nimic n-a mai fost la fel :p

De data asta a fost tot o ocazie specială, devirtualizarea femeilor care în ultimul an au fost mai aproape de mine decât orice alt prieten. Nici nu mai fac comparații, nici nu-mi mai doresc contopirea acestor două lumi, cea care e mamă în mine (deci panicată, ridicol de mîndră, îngrijorată, chinuită de tot felul de stresuri, legate de mâncare, îmbrăcăminte, joacă, dezvoltare, etc) e profund satisfăcută de acest grup de femei, despre care aș fi putut foarte bine să cred că nu-s reale, că sunt precis doar o închipuire exagerată a mea, dacă nu ar fi fost seara de sâmbătă. Sigur că, din moment ce mamele astea (pe care nu le dau la niminea:p) sunt încă, contrar modei zilelor noastre, și femei (calde, deștepte, amuzante, bune și, cum naiba s-o fi nimerit, și frumoase), nu pot decât să mă bucur că cineva (știm noi cine) a fost atât de deștept încât să aibă ideea de-a ne aduna la un loc, și atât de special (iar specialul, se știe, atrage special) încât să crească calitatea grupului până aproape de perfecțiune (ha!:p). A, și-mi pare rău că din cauza personalității mele înalte, blonde și bătrâne, asta se-așteptau toate să vadă, sper că și-au revenit din dezamăgire!:D

M-am întors cu niște concluzii, stați așa că le înșir pe toate:
- hon are un apartament foarte drăguț, din ăla de mă vedeam locuind bine-merci acolo
- m-am pierdut în spațiu prin Unirii și nu m-am așezat pe-o bordură să-mi plâng de milă că m-am pieeeerduuut (asta și pt că știam că dincolo de zona crepusculară în care nu puteam să mă orientez, era totuși cineva care mă aștepta)
- prietenii rămân prieteni și când sunt în alt oraș
- am fost răsfățată. maxim.
- am mâncat cea mai bună shaorma ever
- am primit cadouri frumoase. și eu și Iris
- Simbio e un loc mișto (nu că n-aș fi știut de anu trecut)
- karaokele e funny numai când nu cânt eu, altfel devine horror pt toți posesorii de urechi
- am băut prima cafea la Starbucks, e doar cafea, if you ask me :D
- mă sperie imensitatea Bucureștiului
- și m-am întors cu trenul. Nu mai mersesem cu unu' de câțiva ani. Plătești aproape 70 de lei ca să mergi aproape 4 ore genunchi în genunchi cu ăla de stă în fața ta. Ăla din față nu e Antonio Banderas. Nici ăla din stânga ta nu e Johnny Depp. Dacă-mi aduc eu bine aminte decedatul Personal era mult mai ok ca Intercityul ăsta, mai confortabil, cu mai mult spațiu pt picioare (și eu chiar nu sunt o pălugă) și, desigur, mult mai ieftin. Cam mult tupeu pe CFR-ul ăsta.
Mai vreau!!!

joi, 4 octombrie 2012

Dialoguri irisești (2)

- Ți a?
- Burta lu' mami.
- Nu. Buta mea.
(i-auzi?! crezi tu că dacă ai locuit acolo 9 luni, e a ta? mbine, i don't need it :p)

Ta-su către fică-sa: cine-i iubita lu' tati, tu ești?
- nuuu, țesa bobi.
(ea-i prințesa bobi, desigur :p)

- Ce faci, fată?
- Pichez.
- Ce pictezi?
- O bebe micuță.

Se uită la poze cu ea, se laudă și se alintă singură: Isi, Isuca, omos (Iris, Irisuca, frumoasă).

vineri, 28 septembrie 2012

Despre cum am fost eu offline 12 ore întregi*

Se făcea că voiam s-o ard offline-ărește o vreme. Să fac exercițiul ăsta de voință ca să descopăr ce pot să fac cu toooot timpul pe care îl pierd pe net. V-ați gândit vreodată la asta, la cum e viața dincolo de internet, la ce poți vedea dincolo de monitor, la cum își trăiesc efectiv viața oamenii care n-au descoperit această invenție? Io da.
Așa că m-am uitat pentru ultima oară, într-o zi de luni, cu lacrimi în gât la monitor, am închis laptopul 
și,
 bum!, 
o lume minunată, veselă, interesantă, vibrândă, fermecătoare și absolut fenomenală,
a
omis
să mi se arate.
Stăteam în aceeași poziție pe canapea, copilu' vorbea cu păpușile în celălalt colț al camerei, aveam, știu că aveam, privirea pustie, și-n minte o singură întrebare spărgea tăcerea: ce câcat fac acum? Aveam timpul, îl vedeam țopăind în fața mea, arătându-mi limba, dar n-aveam idei și nici chef. Se vede că ruptura a fost mult prea bruscă și creierul meu  a resimțit-o ca pe un mare șoc. Nu puteam să mă recunosc învinsă așa ușor, nu atâta timp cât mândria mea era pe fază. Așa că m-am ridicat de pe canapea, când am intrat în bucătărie, m-am speriat și-am vrut să fug înapoi, dar am fost puternică, n-am cedat și, cu gândul la toate lucrurile minunate și irepetabile care se petrec si-gur pe net în lipsa mea, am spălat toate farfuriile, apoi m-am prefăcut că fac ceva de mâncare, doar ca să le mai murdăresc o dată, să am ce spăla, am aspirat, am spălat pe jos, am strâns haine, am strâns jucării, am plimbat copil, am hrănit copil, am culcat copil. Și gata, era (și trebuia să rămână) liniște. 2, 3, 4 ore zgomotele pe care le puteam face erau minime și dacă toată lumea ar putea avea bunu' simț să nu se mai miște deloc când doarme copilul meu, ar fi perfect, merci beaucoup! Așa că am deschis laptopul și
o lume minunată, veselă, interesantă, vibrândă, fermecătoare și absolut fenomenală,
a început să mi se arate din nou :D
It was, bineînțeles, (ca multe altele:p) o idee proastă! La cât de activă și minunată e viața mea socială, asta-mi mai lipsea, o rupere totală de lume. Dar a fost interesant ca exercițiu not really, credeți-mă pe cuvânt, nu-i cazul să experimentați și voi:)
*cu tot cu orele de somn nocturn:p

luni, 24 septembrie 2012

1y10m: Prima prietenă și predecesorul lui de ce

Parte din starea mea de bine, când mă opresc o clipă și-mi spun la naiba, nu-mi trebuie nimic, am deja totul!, e când intru în baie, m-arunc în cadă, apa e caldă, durerile de spate încep să cedeze și deodată se-aude o bufnitură, de clanță se-atârnă cineva și-nainte să izbucnesc în râs, Iris năvălește ca un tătar în cameră, are pe față privirea aia obraznico-întrebătoare și zâmbetul de hienă pusă pe prostii. Nu mai pleacă de lângă cadă, râde la mine cu toți colții și ca să nu mă plictisesc aruncă în apă rățușca, broasca, peștele și ce animale mai găsește. De dincolo se-aude râsul lu' ta-su.
Febră. Faringită. Antibiotic. Perpeleala că am ajuns și la asta, resemnarea când am avut certitudinea că avea nevoie de el.
Cere povești înainte de culcare. Și pun'te, fată, și inventează fetițe (despre tițe trebuie să fie toate, rar pomenește de vreun 'at) frumoase cu codițe care-s prietene cu toate animalele și cu toți copiii sau amestecă în una singură Albă ca Zăpada, Scufița Roșie și Degețica, care se termină inevitabil cu și când au obosit, s-au băgat în pat la naaaaani. Întreabă de prinț, intervine cu completări, cere să revin, își amintește ce prostii am spus în alte seri.
Am ajuns acolo, credeam că e departe, dar nu, iată-ne aici: se joacă și stă singură, se dă dimineața jos din pat, se oprește la jucăriile din cutioi, stă acolo cîteva minute bune, le împăștie bine, apoi se mută la alea din sufragerie. 
Se uită la desene sprijinită-n coate ca o babă. Sau stă crăcită pe canapea, se întinde sau se scarpină-n fund, ca un om mare care crede că nu-i văzut:))
Îi e frică de mașini când suntem afară. Și-atunci, ori vrea în bațe, ori fuge împleticindu-se bodogănind nu mațina, nu.
Și-a tras o prietenă, pe Cami, o fetiță tare drăguță, cu 4 zile mai mare și care funcționează la altă viteză decât Iris. De fapt, sunt la poli opuși cu totul: Iris are părul deschis la culoare și ochii albaștri, Cami e brunetă cu ochi negri; Iris vorbește toate alea, Cami nu; Irisului îi ia 2 secole să urce treptele de la tobogan, Cami e deja jos în secunda 2. Nu se joacă împreună, dar se uită una după alta prin parc, Iris o strigă și-i bagă pufuleți pe gât. E chiar amuzant cum o hrănește pe ea și nu bagă și-n gura ei.
Nu-i mai place în parc, în leagăne sau tobogan, se plictisește foarte repede (cu cine-o fi semănând?:p). La plimbare rupe flori din copaci, adună pietre dintr-un loc ca să le abandoneze 5 metri mai încolo, trage de portierele mașinilor și le caută pe-alea care au jucării în geam.
Se joacă cu păpușile, vorbește cu ele ('eeey, păpusica, daga păpusica), le îmbrățișează, le culcă și le învelește.
Îi e silă și frică de muște și furnici. Într-o zi a plâns isteric din cauza a 3 muște pripășite în casa noastră.
Copiii mai mari îl au pe de ce?, ea îl are pe ți a? (ce-i aia?), nu pierde nici o ocazie, dar nici una, să-ntrebe ce-i aia din carte, aia din parc, aia din copac, aia cu care o-mbrac, ce se aude, cine vine, etc, etc.
Cântăm împreună: gărgăriță, riță/ zboară-n poieniță/ și te du la mama ta/ și bea lapte cuuuuuu (și-aici intervine ea) cafeeea :D La fel si cu melc, melc, codobelc.
Îi place să fie lăudată, să i se admire hainele. Are câțiva fani în cartier care parcă au ghicit-o și când îi spun vaaai, dar ce rochiță drăguță ai și ce dresuri și ce codițeee!, se topește de încântare și trage de hainele de pe ea ca să mai zică omu', să nu se oprească!:))
Mbine, nu-mi mai place să dorm cu ea. Luna trecută chiar era ok, acum se cațără în capul meu și se face ghem în creștet, se foiește, behăie, mă strigă, se-atârnă de urechi, dându-mi mie stări de nervi enervante:) De câteva nopți, am băgat iar pătuțul în schemă, n-are nici o spaimă legată de asta, iar pentru că e lipit de pat, doarme când în el, când pe lângă, când în capul meu, când călare pe mine. Ah, n-o pleca ea la grădiniță, nu mă-ntorc io acasă și doooooorm și dooooooorm până tre s-o iau de-acolo? :D

Funny words: tuchi (fructe uscate), goboi (cobori), amină (albină), cunică (furnică),  și-l pune pe o în față la orice, așa că avem: o cac (un cal), o pitsio (un picior), o țac (un fluturaș). E foarte amuzant vorbitul la copii așa mici, noi râdem mereu de ea:))

joi, 20 septembrie 2012

Proiect de lege

Mă gândeam io așa, în plin proces de-a mă găsi și de-a mă târî de păr (dacă-l găsesc) acasă, că pentru fostele gravide/actualele mame, ar trebui să se facă cursuri de reintegrare în societate și mai ales în propriul cap. O să fac un proiect de lege, o să-l trimit direct sub nasul lu' Băsescu, el o să cadă pe spate, o să-i curgă mucii de ciudă că nu s-a gândit singur la asta (și c-a ratat astfel adulația feminină românească), o să iasă în stradă și pe la televiziuni, să spună tuturor că s-a făcut dreptate, s-a născut o stea care să lumineze calea tuturor ex-femeilor-actualmente-mame și că, da, aia sunt io. O să am postere împrăștiate prin toată țara, ba chiar o să mă invite Angelina Jolie la ea acasă să-i spun totul despre acest proiect ambițios și complet-complet năucitor și ea o să mă asculte cu degetul în gură, șocată. O să am reclame tv și radio și ele or să urle fii mamă, nu mămâie!, o să țin seminarii extraordinare în fața a mii de femei cu teme gen cum să-ți culegi neuronii de pe câmpiile mămicești în doar câțiva pași simpli și-o să cântăm if you're happy and you know, clap your hands și-o să ne minunăm că uite, meh, există viață după sarcină, există viață în afara vieții pe care o petreci cu copilul și există viață în urma resuscitării cerebrale și sociale și, în mod absolut surprinzător, aceasta chiar poate fi grozavă.
Mnu? Sigur? Mbine, am încercat:p

Detenția asta la domiciliu mai e cum mai e (da, chiar dacă ieși la plimbări sau pe unde mai ieși, tot detenție la domiciliu se cheamă, și pentru că nu te poți duce cu copilu fix peste tot, și pentru că, na, poate nu vrei asta), dar aia psihică e moartea. Se cască în creierul tău (sau doar al meu, dar pentru confortul personal, o să păstrez exprimarea asta) o gaură neagră unde se scurg amintiri, planuri, vise, ba chiar neuroni, și peste care se întinde ca o plasă lipicioasă, madame Grija, cu sora ei mai proastă, Frica, iar din când în când își face apariția și vara lor enervantă, miss LipsaDeChef. Și, gata, înțepenești! Asta e toată viața ta, totul e despre copil, pentru copil și totul se face cu copilul în cap, inclusiv când dormi (ei, nu poți?, te-alinți!). 

Ia hai mai bine să ne scuturăm  de angoase și spaime inutile, să ne uităm mai des de o dată pe lună în oglindă, să ne zâmbim frumos (că prea ne-am descurcat bine cu atâta greu), să ne amintim că avem viața asta, nu ca să așteptăm să treacă, ca să ne putem odihni, să ne spălăm pe cap și să ne clătim creierul într-un weekend la București! :p Gmbr-istelor, AMR 15!

duminică, 16 septembrie 2012

Femeia-arici

Nu știu cum se întâmplă. Câteodată, nu atât de des precum aș vrea, pur și simplu se întâmplă. Mi se adună în degete ca picăturile de ploaie în vârful firelor de păr și se cer afară. Nu cred că le pot numi poezii. Sunt niște adunări de emoții profund personale care se-agață de niște cuvinte ca să scoată nasul în lume. Și-n spatele acestor cuvinte simple există un milion de alte cuvinte care nu pot fi nici scrise, nici pricepute. Doar simțite. Dacă.

Sunt o femeie-arici. Țepoasă în exterior. Țepi mulți, deși, ascund un miez moale, tremurător, și nu sunt mulți cei care s-au apropiat instant să mă îmbrățișeze. Îi înțeleg, normal că înțeleg, de cele mai multe ori nici nu se merită înțepatul. Nu promit nimic, nu am reclame luminoase care să pâlpâie și să atragă, nu am un pr care să-mi ascundă cu pricepere bubele și care să scoată în față calități nebănuite, demne de pus la panou și de luat aminte, nu mă vând în magazine scumpe, nici măcar în magazine mici, de cartier, nu ies la sindrofii, nu particip la defilări în cercuri strâmte sau grandioase, nu mă ofer nici cadou la un alt produs mai scump și mai bun cumpărat, nici bonus la vreo ofertă specială.
Am 30 de ani și merg spre infinit. Dacă nu vrea nimeni să mă oprească, dacă nu are nimeni o idee mai bună, eu mi-am propus să fac posibil învârtitul fără amețeli. O să-mi scot elasticul roz de la păr, o să întind brațele și-o să mă tot învârt. Mai vine cineva? Era mișto învârtitul ăla în doi, cu brațele încrucișate.

joi, 13 septembrie 2012

Dialoguri irisești

- Fată, te iubește mami?
- Da.
- Și cine te mai iubește pe tine?
- Cocoșul.
(ăăă. da.)

- Cât de mult te iubește mami?
- (când nu spune to-tot) Patu (patru).

- Mergem afară?
- Daaa. Pac, copii, țiți (fetițe), bă'atu, uța-uța, papanu (tobogan).

- Uite, Iris, o furnică!
- Nu cunică, nu, taticu bati cunica (îi e frică de ele).

- Mami, pini, unt, două, acum, da-da.

Mănâncă supă. Singură. Abandonează lingurița și-ncepe să bea din castron. Când îl ia de la gură, aud:
- mmmmmm, ghețoooooț
- (întreb și io, ca să fiu sigură): grețos, mami?
- daaaaa, ghețooooț, țupiță, pați, da, da, pați (place).

Dar cele mai drăguțe, mai amuzante și mai greu de reprodus sunt pălăvrăgelile cu păpușile și jucăriile ei: 'adi, păpusica, ați (aici), daga păpusica. Are o carte preferată, cu imagini de toate felurile (flori, animale, oameni, copii, etc) pe care o răsfoiește de câteva ori pe zi, încă o ocazie pentru ea să turuie ți a, ți a? (ce-i aia?) și pentru mine să am o imagine clară despre cum va fi în epoca dece-urilor.

vineri, 31 august 2012

Dear Lord

 That's my inspiration (thx to Ana), lovely letter (vă rog, citiți și faceți exercițiul ăsta).

Să-i spui să fie bună și să n-aibă orgoliul de a întoarce spatele oamenilor care vor să-și ceară iertare.
Să nu-și tatueze pe spate tribale și dragoni închipuiți de alții și să-și aducă aminte că mama ei i-a fiert apa în care a spălat-o (și i-a răcit-o cu apă plată până când a fost botezată).
Să nu lase nici o educatoare și nici un profesor să-i înfrâneze imaginația, să deseneze dacă-i vine să deseneze, să cânte dacă vrea să cânte și să danseze dacă vrea să danseze.
Să fii cu ea când se urcă prima oară pe bicicletă și să nu-i bagi în cap ideea că motocicletele sunt cool.
Să-i aduci aminte că mama ei a plâns când a născut-o, mai ales atunci când viața o să i se pară nedreaptă.
Să n-o lași să urce decât munții pe care poate să-i urce.
Să fii cu ea când trece strada, când o să meargă în cluburi, când o să înoate în piscine, mări sau oceane, când o să meargă la facultate sau la serviciu, când o să zboare cu avionul sau o să sară cu parașuta, când o să mănânce mâncare chinezească și-o să folosească toaletele publice, când o să se tundă prima oară (și, te rog, nu-i bagă prostii în cap, să creadă că permanentul e cool), când o să se epileze prima oară, când o să doarmă în altă parte decât în patul ei de-acasă, când o să meargă în parcuri de distracții sau la karaoke, când o să se certe cu prietena ei cea mai bună, și, când o să plece de lângă noi, adu-i aminte c-am stat nopți întregi uitându-ne la ea cum doarme, ascultându-i respirația și foirile.
Să n-o pierzi din ochi, mai ales când o să se simtă singură, și spune-i că mama ei nu s-a mai simțit niciodată singură din ziua când obrazul ăla mic și cald l-a atins pentru prima oară pe al ei.
Să-i spui să aibă răbdare, să aibă vise, să aibă încredere și să-și creeze propria disciplină.
Să nu uite niciodată să se joace (and, Lord, yes, break the Internet forever), să aibă impulsul de-a o suna pe mama când are de dat o veste bună sau, of, una proastă.
Să nu uite niciodată că pentru noi e cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai amuzantă, cea mai minunată creatură de pe fața pământului, dar că nu toți oamenii o vor vedea așa.
Să aibă curajul să încerce neîncercatul, să facă nefăcutul, să viseze nevisatul, dar să aibă înțelepciunea de a-și recunoaște limitele.
Ferește-o de droguri, junk food, prieteni falși, câini comunitari, tunsori cu chică, boli incurabile, bluze din lycra, căpușe, pantofi care rod, șefi analfabeți sau afemeiați, iar de restul învaț-o să se ferească singură.
Dacă o să i se pară vreodată că are nasul mare, spune-i tu, te rog, că mama ei zicea că are nările ca două inimi.
Spune-i tu, că pe tine o să te creadă, că broccoli-ul e bun, topless-ul e bad, plăcinta cu mere de la Mc nu înseamnă că mănâncă fructe, moș Crăciun înseamnă că cineva (nu spuneeeem cineeee) se bucură să-i facă daruri, hiene nu sunt doar în Africa și că mama niciodată n-o s-o sfătuiască altfel decât cu inima.
Iar dacă într-o zi o să întâlnească pe cineva de viță nobilă, să-i amintești că nu avea nici 2 ani când răspundea că ea-i prințesa Bobi (da, o văd zâmbind deja).

marți, 28 august 2012

Asta nu e o poezie, asta e nevoia mea de rupere

sunt ca un animal ținut în captivitate
prea mult timp
care
acum
nu mai e nici sălbatic,
dar nici domestic.

măcar dezleagă-mă!

vineri, 24 august 2012

1y9m: Isi, față-n față cu lumea

O cheamă Isi și are două ani.
Îi spun că o iubesc (tot de mult) mereu și mă încăpățânez să scriu lunar despre ea, pentru că vreau ca, în cazul în care eu n-o să mai fiu (deloc sau așa cum sunt acum :p), iubirea asta să fie prima ei siguranță, prima constantă.

Cosleep-uim, mai nou. Feels good. Cred că o să împachetăm pătuțul (și-așa n-avem suficient spațiu) și-o să dormim așa, cur în cur, până o să transformăm dormitorul în camera ei, chestie care o să dureze, că ne-ar cam trebui niște (mulți) bani ca să pun în practică tot ce-am adunat în foldere.

Chiar s-a făcut mare. Nu mai are biberon de câteva luni, acum și apa vrea s-o bea din cană/pahar. Mănâncă binișor singură. Stă cu pampers doar la somn. Suzeta a mai rămas, și ține cu dinții de ea (la propriu) de parcă ar ști că bebelușia, odată încheiată, e dusă de tot. Și mersul ei alergat, cu mâinile în aer, parcă mai amintesc de perioada când abia învăța să meargă. Nu pot să nu oftez când mă gândesc la toate astea, la cum a trecut timpul și cât de repede am ajuns la ceea ce părea la miiilllioooons miiiiles aaaway.

Isi e (și) enervantă. Nu că ar fi început acum. Nu că în celelalte luni (de după 1 an, mai ales) ar fi fost numai și numai delicioasă, de dimineață până seară. Dar acum e, pe alocuri, atât de enervantă, că-mi vine să plec și să mă mai întorc să verific dac-a intrat la facultate. Pentru că da, sunt conștientă că toate crizele de acum sunt un mic-mic-miiiiiiiiic exemplu din ce urmează. Și na, mă aștept, prostește, să știu cum se gestionează toate astea (deși trebuie învățate, așa cum învață și ea tot, pentru că, surpriză, nu ne naștem părinți, ci devenim), și pentru că nu știu, mă enervez aiurea (și că mă enervez).
Îs toată o mirare că, cum-necum, fuga-fuga, am copil suficient de mare încât să-mi pun problema grădiniței. Ce chestie! :p

Pe lista transformărilor care m-au uimit (nu, nu le pomenesc pe cele din categoria cum ajungem din cârpe spălător, în doar câțiva pași simpli) avem așa:
- mă bucur pentru fiecare rochie, pereche de sandale, jucărie sau carte pe care o cumpăr pentru ea, cum nu m-am bucurat niciodată pentru nici o poșetă, pereche de blugi sau rochie cumpărate pentru mine. Efectiv mor de încântare :D
- dacă v-ați propus să vă sinucideți nedormind suficient, să știți că nu, nu se moare din asta.
- am remarcat într-o zi că n-am dischete demachiante în casă. și că nici nu am idee cât costă (sau cum se folosesc). așa mult m-am mai machiat lunile astea.
- știu că sunt aproape de momentul în care trebuie să mă întorc la viața de femeie-adult-încadrat în câmpul muncii. dar cum se face să nu te simți o abandonatoare nenorocită, cuuuuum?

L-a învățat pe acum și-l folosește cu precădere în propoziții de genul mami pine unt acum. Da, să trăiți!
E fascinată. Când ajunge în parc și vede fetele mai mari (4, 5, 6 ani) aleargă într-un suflet la ele, stă în gura lor, râde la joaca lor, se întinde să le țină de mână. Și ele fug ca proastele de ea!
Într-o zi, a făcut primul ei compliment unei fetițe: mos ochiț (frumoasă rochiță). Am fost așa mândră de ea :p
A descoperit cum stă treaba cu învârtitul.
Nu pedalează.
Nu-i mai plac ouăle fierte, fie ele de găină sau prepeliță. Nu mă mir prea tare, nici nouă nu ne plac.
Înainte să facă o prostie, se uită la mine și-mi spune paaaaa, maaamiiiii! Să plec, să nu mă uit, să o las în pace, că știe ea ce face. Ăhî!
Se dă singură în toboganul mare, circular. Unde e inima mea pitită când urcă singură atâtea scări și cum stă la înățimea aia și se strâmbă la mine ca și cum ce-ai, mă, îs mare, nu pățesc nimic?!, nu mai știu. Dar o las, trebuie s-o las.
E o mareeee bordurăreasă. Merge ce merge, hop, pe-o bordură (să-și mai tragă sufletul, îmi imaginez).
După ce a împrăștiat minuni maronii pe mobilă, prin cămară și prin tenișii lu' ta-su, acum pare să fi luat în sfârșit calea cea dreaptă a oliței. Cred că faptul că i-am pomenit că numai fetițele maaaaari, ca ea și ca Meme (var-sa de 10 ani, după care e topită) fac la oliță (da, mă, bine, am mințit, normal că Meme nu face la oliță) a ajutat.

Funny one: umbla ta-su într-o zi prin casă în niște boxeri,  o idee mulați, și la un moment dat, Iris întinde mâna spre ei și zice păpușa, păpușa, și dă să apuce :))))

Funny words: manonu (balonul), catog (tractor), petea (pălărie), tigu (sigur), o cac (un cal), Micouă (Mickey Mouse), congo (clovnul), coțongă (căciulă), măm (măr), țac (fluturaș).

Cred că am fost o mamă mai bună pentru bebelușul Iris decât pentru toddlerița Iris. Și dacă până acum tot ce a învățat a învățat singură, de-acum cade în sarcina noastră s-o învățăm diverse (bune, de preferat), să intervenim cumva în dezvoltarea ei, cu jocuri, explicații, exemple personale. Greu, bă, greu!

A, și-n caz că ați ratat marea și grozava veste sau ați auzit ceva, dar nu știți sigur ce să credeți, well, da, e adevărat, Învăț fluturii să zboare e și pe facebook :D Aici. Vă avertizez, e cam plictiseală pe-acolo, dar sper că asta o să se schimbe odată cu apariția voastră :p Deci, da, see you on the other side!

sâmbătă, 18 august 2012

O idee, doi copii

Joaca asta, de inspirație jurcuț-iană, a venit la marele fix. Noroc că au alții idei bune, să mă folosesc și eu de ele, că altfel, iar o lăsam pe Iris să-și facă de cap de una singură și-apoi mă miram inocent că iaaaaar e, frate, dezastru în casa asta!

Așa că, am găsit un carton din ăla în care a fost împachetat un tort (toooooort-bale-bale) și-am împărțit tarlaua (nu că n-ați înțelege din imagine:p) după cum urmează: un mall unde să te duci să cumperi oje sau suzete (nu știu ce caută alea tolănite acolo, probabil niște bețive din altă poveste); o grădină zoologică, unde șeful e ursul și pe care Iris îl ia la plimbare cu mașina aia de piți; o ogradă, unde cocoș e fix un vultur; un domeniu fără nume, unde o face pe împăratul ba piticul cocoțat pe 2 cuburi, ba robotul cu care se mozolește blonda aia, a, și țarcul dinozaurilor (pe cale de dispariție și la noi, c-au mai rămas doar 3).
Ce ne-am distrat, mă, și ce interesată a fost ea! Păcat că la final a simțit nevoia să se pișe peste investiția mea, că sigur ne mai distram și mâine.

vineri, 17 august 2012

Cu cine mi-am petrecut travaliul (2)

Când l-am cunoscut am avut imaginea clară a unui viitor simplu, bun și frumos împreună, îl vedeam efectiv cum crește și merge lin tot înainte, că n-am putut să nu fiu atrasă în povestea asta. 
Până când s-a umplut acest gol  de sex neidentificat în mine, care-a făcut să se ridice, pe rând, toate cortinele în spatele cărora erau ascunse adevăratele motive ale relației noastre, toate fricile mele și toate neîmplinirile pe care nu le-am simțit așa până-n momentul în care mi-am dat seama că se poate și altfel și că nu suntem așa minunați împreună cum ne-am obișnuit să pozăm.
Nu am regrete. Sunt sigură că dacă aș mai fi în fața acestei alegeri, aș râde la ea ca și prima dată.

What a funny life! Acum spui da în fața ofițerului de stare civilă, iar dup-aia te gândești la divorț înainte de aniversarea a 5 ani de căsătorie.
Te gândești că se poate și altfel, că poate mai există iubire și pentru tine pe fața pământului. Te gândești că poate nu ești așa bătrână la 34 de ani. Te gândești să-l părăsești. Te gândești că încă mai poți fi fericită și că nu trebuie să te privezi de fericire. Că mai există buze care să te sărute cu sete și om care să te iubească de toți pereții.
S-a terminat de tot? Așa? Sau se termină după ce faci o încercare, două, trei? Trebuie să lupți, să-ncerci să păstrezi o relație? Ești cu atât mai mult datoare să încerci dacă ești căsătorită? Sau dacă ce trebuie sa vină de la sine și nu vine, înseamnă că-i de rău, că nu mai vin deloc? Dacă binele și fericirea vin cu efort mai sunt reale, durabile și cum mai trebuie?
Nu știi cum ați ajuns aici. Viața pur și simplu ți-a luat-o înainte.
Totul se întâmplă foarte repede. Te urci într-un  roller coaster și când te dai jos viața ta nu mai e, viata ta și-a băgat picioarele și s-a dus.
Frustrările stau la coadă ca să se instaleze comod în interiorul tău. Unele chiar au venit de foarte departe, ducându-se vestea printre ele, cum că ai fi o gazdă excelentă. La început încerci să le râzi în față, poate le-o fi rușine și-or pleca. Apoi te simți generoasă și le dai o șansă, să le asculți, iar acum ... acum ele îți sunt ție gazde.

-Hai, încă o jumătate de oră, te rog, hai să mai dormim juma de oră, ce mai contează 30 de minute când ai tot timpul ăsta neînceput numai al tău, tu nici măcar nu te-ai născut de-adevăratelea?!...
Nici un răspuns care să pară afirmativ. Făt-foit, deși sunt sigură că nici făt-frumos nu i-ar fi nepotrivit, îmi dă senzația că s-ar fi urcat în capul  meu unde a găsit o ușă greoaie pe care o scărțâie și o bușeșete de toți pereții. De când a împlinit 22 de săptămâni și-a luat lumea-n cap.

joi, 9 august 2012

Avem degeaba peron pe partea dreapta, nu se coboară, se merge înainte!

Cum se face că ajungi la 30 de ani și-n loc să ai  mintea curată, în loc să vezi ordine de jur-împrejurul vieții tale, în loc de liniște (dacă nu de alt fel, măcar mentală), ai haos în creieri, și când credeai că ai trecut cu brio de vârsta depresiilor adevărate și a angoaselor nesuferite, descoperi cu groază că te-au pândit atâția ani niște frustrări, niște tristeți și niște neîmpliniri atât de mari, că seara, în pat, îți bâzâie ca niște țânțari, în suflet și-n urechi?! Nu-i nașpa? Păi așa ne-a fost vorba?
Te întorci pe toate părțile, te culci noaptea mai târziu doar ca să mai desprinzi o coajă de pe o rană mai veche, te uiți înăuntru și descoperi, nu numai că încă doare, ci că, deși nu știi cum s-o faci să se închidă, știi sigur că doar tu poți face asta. Îți vine și să râzi. Ești ridicol de deprimată și când nu-ți vine să plângi isteric, îți vine să râzi de împuțiciunea asta de situație. Tu, aici? Come, on, really? Yes, really. Acum ce faci? Domnu' psiholog, m-am deprimat, m-am deprimat, știu că e păcat, dar mi s-a-ntâmplat! Râzi, că dacă încă râzi, mai ai o șansă!
Faci liste. Îi pui frumos unul sub altul pe toți cei care reprezintă pentru tine surse de tristețe, dezamăgire, supărare. Tre să accepți din start că nu, nu e vina lor. Ei trimit spre tine unde care-ți tulbură linul, dar nu, n-au nici o vină. E vorba despre tine, despre ce lași tu undele alea să facă, despre cât și de ce permiți să tulbure, despre cât de importanți sunt pentru tine, despre împăcarea de a trăi cu ei așa cum sunt (dacă n-ai opțiunea de a trăi bine-merci fără ei), fără să ți-i imaginezi schimbați, modificați, îmbunătățiți. Oamenii sunt, între altele, oglinda comportamentului nostru.
Așa, ți-ai aliniat soldații depresii. Now shoot! Ă, wait, asta parcă-i din alt film:p
Acceptă-i, mă! Acceptă că și ei sunt oameni, că și ei au nemulțumirile și dezamăgirile lor, că tu, la rându-ți, nu ești mereu bună, minunată, calmă, săritoare, înțelegătoare, comunicativă, răbdătoare. A, ești așa? Then shoot!:p

miercuri, 8 august 2012

Norocul de a fi mamă

Am avut noroc. Iris nu a avut colici. Sau dacă a avut, a păstrat secretul. Iris nu a fost un bebeluș plângăcios. Iris dormea bine ziua și dormea și noaptea. Până au intervenit diverse și s-a mai golănit, but still. Pe Iris am știut că o cheamă Iris dinainte să-l cunosc pe tatăl ei, care să ne dea, întâi mie și-apoi ei, numele Florea. N-a trebuit să mă culc cu dezgustătorul Bon Jovi, duaaamne, ce usurare!, ca sa mă asigur că Iris are ochii albaștri :p. Iris e cârlionțată, deșteaptă și bună. Și, cel mai important, Iris a fost și e un copil sănătos.

So, da, am avut noroc, responsabilul cu orânduirea tuturor lucrurilor ne-a dat până ne-a umplut. Pentru că asta e faza cu copiii. Dacă ești sărac, un copil te face să te simți împăratul lumii. Dacă ești bogat, un copil vine moț deasupra tuturor, să completeze întregul. Dacă te simți singur, un copil vine să umple golul.  Dacă ești fericit, un copil vine să-ți arate că n-ai cunoscut fericirea până la el :p

Acestea fiind lămurite, o să vă spun un secret: copiii nu cresc oricum. Știu că asta ați auzit, că asta vă spune mama, bunica, vecina și-n general orice persoană de sex feminin. Nu, nu, copiii nu cresc oricum. Copiii cresc nu doar cu lapte, ci cu efort, cu renunțări, cu griji, cu nopți nedormite, și mai ales, cu multă dragoste. Nu trebuie să vă faceți griji, dragostea e acolo din momentul în care i-ați simțit prima fluturare din mână, în burtă, de când i-ați văzut prima oară ochii, de când v-ați lipit prima oară obrazul de obrazul lor, și crește, crește, crește odată cu el. Nu faceți copii pentru că ei cresc oricum, nu faceți copii așteptându-vă ca bunica să vă ia greul și locul atunci când nu mai puteți, nu faceți copii bazându-vă pe un ajutor care poate să vină sau nu, faceți copii pentru că bucuria de a fi mamă e o bucurie despre care nici măcar nu se poate povesti, atât de mare, de rotundă și de plină e!

marți, 24 iulie 2012

1y8m: daga și mimica


Inventează jocuri, scheme și prosteli. Exemple:
- stăm amândouă lățite pe canapea, când deodată mă ia de gât, își bagă capul în fața mea și-mi spune dagadaga. De la acest prim episod, spre maxima topire a sufletelor noastre de părinți, ne spune dagî în cele mai nepotrivite momente, uneori când o jumulesc împotriva voinței ei, îmi spune dagî ca și cum mi-ar spune hai, dragă, termină cu prostiile, ce naiba?!:) E-atâta dragoste în mititica asta că-mi vine să mi-o cos de coaste! Asta până-n secunda următoare cînd face vreo prostie și-mi trece :D
- când mănâncă trebuie să avem neaparat 2 lingurițe. Eu cu a mea îi dau să halească, ea cu a ei o umple pe-a mea, dăm noroc cu ele, le ciocnim în aer.
- la somn (și ferească dumnezeu să aibă o zi mai interesantă, că nu mai tace!) înșiră tot ce a făcut ziua, pe cine a văzut, unde a fost, întreabă de oamenii pe care-i știe, de animale, ce fac (fac nani, normaaaal!).
- în parc (și pe stradă) nimic nu e mai cool decât pietrele. Sigur, pietricelele au farmecul lor, dar adevăratele comori sunt pietrele mari:)) Le adună, le pune pe leagăne, le aruncă, mă pune să le culeg iar, țipă când se duc alți copii acolo unde și-a depozitat pietele.

Nu vrea să înțeleagă noțiunile de nu sunt jucăriile tale, nu poți să le iei acasă, sunt ale copilului, dă-i-le înapoi, etc.
Se bagă în sufletul fetelor mai mari din parc, vrea să stea unde stau ele, să se joace cum se joacă ele, și nu pare să remarce că ele fug de ea :p
Ne uităm aiurea pe Pinterest și când răsar pe ecran 2 papagali ea zice papaaa și eu aplaud că s-a prins că-s papagali, dar când adaugă două, mă-ntorc și mă uit șocată la ea. Două sunt și ochii și cățeii din fața blocului.
O să vi se pară îngrozitor, vă asigur că și mie mi s-a părut la fel, dar Iris într-o zi a trântit un no. 2 p.e. m.ob.i.l.ă.
Are niște bufneli care mă scot din minți. Țipă/plânge aiurea. Și nimic nu funcționează mai bine ca ignore-ul.
De la mine și sila mea de a mai răspunde la toate tâmpeniile ei și-a tras un îhîîî amuzant și în sfârșit a apărut da-ul în vocabularul ei, tare mi-a mai lipsit!
Îi place să deseneze și să lipească plastilină peste tot, peste tot.
Închide ușa cu burta.
E o forțoasă, cară chestii grele sau voluminoase ca un salahor căruia îi place ce face.
Întâi am fost mama. Apoi mami. Mimica. Ca-ntr-un final s-ajung brusc mămicu.
E sigur. După ce am crezut că mi se pare, că nu văd bine, m-am lămurit: are (dintotdeauna) un fir de păr alb (sau foarte deschis la culoare, față de celelalte).
Căldurile astea oribile au umplut-o de bubițe enervante și orice am încercat a fost degeaba, numai răcoarea a rezolvat problema.
Îi place să danseze, iar acum cere companie pe ringul de dans, așa că nu scăpăm până nu ne prostim lângă ea. Nu, nu ești obosit, nu te doare spatele, n-ai febră musculară, nu ți-e foame, nu ți-e sete, nu vrei altceva decât să dansezi.
Prima ei frază conține următoarele cuvinte: mami nu țeței țopin (unde cuvintele ciudate înseamnă cercei și shopping :p).
Am plecat într-o dimineață de-acasă, mână-n mână, și cred c-au fost cele mai calme și mai drăguțe 2 ore de când e toddleriță. Ea a avut răbdare cu mine să mă uit prin magazine, eu am avut răbdare cu ea să se urce pe toate rampele care-i răsăreau în cale, mergeam și trăncăneam ca țațele, cu vântul în plete, ne mai uitam una la alta, ne mai pupam, o luam în brațe când obosea, dar nu pentru mult timp, și-atunci profitam și-i spuneam ești frumoasî tari, fă, fatî, fă, și mă-ta te iubește tot-tot-tot, iar ea râdea la mine ca o maimuță beată.
C-o săptămână înainte să împlinească 1y8m am fost avansată de la daga la bita :D

Și tot atunci, a venit peste noi, tăvălug, prima criză, cu ea trăindu-și în toată splendoarea prima adolescență, manifestată,
- pe de o parte, cu greva foamei: hai că refuz io tot ce-mi dai tu de mâncare, să vedem ce-o să iasă!
Ce să iasă? Nervi din partea mea și-un sictir prevăzut cu repetate nu-pați-nu-pați-nu-paaațiiiii, din partea ei. Din fericire, a durat 4 zile. Dar 4 zile de niu-niu-niu echivalează cu 4 ani, mai ales când te trezești aruncat în asta, pe nepusă masă, de un copil care mânca și pietre, iar acum nu mai vrea nici lapte. Au avut succes fisticul, porumbul fiert și mămăliga.
- iar pe de altă parte, cu un puternic (și enervant) atașament față de suzetă, de mine sau de ta-su, asezonat cu o behăială apatică și-o nemulțumire generalizată.

Spaima lunii: într-o zi, când îi pregăteam cada să se bălăcească, am găsit-o pe pervaz, cu plasa deschisă și-ntr-un echilibru care mi-a înghețat sângele, inima și mintea.
Funny story: într-o zi, beau-ul a încălzit ciorbă pentru noi în oala în care cu o zi în urmă fică-sa făcuse ciorbă de șosete și plastilină. Neatenția lui l-a costat scump. Plastilina i s-a lipit de cerul gurii :D
Funny words: țuboi (sâmburi), țapțap (cearșaf- nu, n-o să scriu niciodată cearceaf:p), țopin, națăn (dansăm), pîh (păr), mîsa (brânză).