luni, 19 iunie 2017

Cu cine mi-am petrecut depresia (2)


Poate ar fi trebuit sa incep cu asta. Oh, whale (yes, whale!), se poate si acum.

Inainte, stiam despre depresie cat stie orice persoana care nu a ajuns acolo. Ca o persoana deprimata e complet trista, doarme mult sau putin, mananca mult sau putin, nu gaseste nici o bucurie in nimic, are ganduri suicidale, prefera sa stea singura, plange mult, des si inexplicabil.

Dupa prima intalnire cu psi, cand mi-a spus ca traiesc o forma de depresie, am belit ochii pan' la ceafa si-am zis no way, ce-ai, esti prost?! Eram efectiv consternata. Mi se parea ca am nimerit la un tampit care nu stie nimic. Dup-aia am pus cap la cap niste chestii si am inteles. 

Dar sa va spun cum eram eu la prima intalnire: eram un burete emotional complet imbibat care dadea pe dinafara; eram rupta de mine si traiam cu daruire dureri care nu erau ale mele; ultimele 18 luni au fost grele, am empatizat si somatizat pana n-am mai putut cu durerile unor apropiati si chiar, daca puteti crede asta, cu durerile unor oameni pe care nu ii cunosteam personal. Sufeream ca mamaia nu mai e. Sufeream ca traiam niste flashuri din copilarie si intelegeam ca ai mei au fost si-au ramas la distante afective probabil imposibil de redus in this life. Eram prinsa in aceasta capcana emotionala, reactionam puternic, cu furii sau cu lacrimi si-n general imi cazuse toata nefericirea lumii in cap, si gandeam despre asta ca e realism, nu pesimism. Peste toate, o spaima nebuna; cu cat era mai irationala, cu atat era mai puternica.
Dar. Nu preferam sa stau singura. Nu eram lipsita de bucurii. Glumeam si-mi vedeam de viata, parca, asa, paralel cu celelalte stari. Nu aveam si nu am avut niciodata ganduri suicidale. Nu plangeam zilumina. Nu mi se parea ca viata nu mai are sens si nimic bun de oferit. Eram, cum a spus psi, conectata preponderent cu sfera mea emotionala si ca pe cea rationala incepuse sa se puna praful. Reactionam disproportionat la evenimente care nu ma priveau. Vorbeam cu mandrie, bucurie si multa empatie despre persoanele din viata mea, dar nu si despre mine.

You care too much. Structura ta psihica asa e. Nu e ceva rau, it's just who you are.

Gandindu-ma apoi, am vazut in trecut elemente clare din constructia mea, mi-am vazut reactiile, comportamentele, starile si preocuparile si, ce sa vezi,  am ajuns la  aceeasi concluzie: it's just who I am. 

Poti sa accepti cine esti cu adevarat? M-am intrebat si eu. Raspunsul data viitoare.

miercuri, 14 iunie 2017

Cu cine mi-am petrecut depresia (1)


Ar vrea sa-si spuna sa nu-i fie frica. Dar e blocata. Mintea e blocata intr-un vartej care a luat-o pe sus in toiul noptii si-a dus-o pe fundul fiintei sale, intr-o bezna vecina cu nebunia. 
- am innebunit?
E un intuneric lipicios care-i intra pe sub piele si-i pune iarna la picioare. Deodata, sloi. Un tremur gongoric ii imprastie ratiunea pe campii. Flori negre, cu tepi cresc din ea. Ca niste trandafiri veniti din iad. In cosul pieptului se zbat niste spaime debusolate, ca niste pasari oarbe. Nu stiu nici ele unde se afla si de ce. Macar ele nu vad intunericul.
- aprinde lumina!
- cine-a vorbit?
Nimic. Nu se mai aude nimic.
- am innebunit!
Dar daca tot sunt aici, as putea incerca
 sa
ma
ridic.

Depresie functionala, they said. Stiam asta despre mine? Nu. Nu. Nu. Refuzam sa stiu. Refuzam sa ma uit la mine. Aveam niste semne de intrebare care-mi filau asa, din cand in cand. Surprindeam uneori in oglinda imagini cu o femeie imbatranita, suferinda. Nu vedeam ca sunt eu. Cum sa fiu eu? Asta nu mi se poate intampla mie. Eu sunt puternica. Eu am resurse. Eu stiu. Eu cunosc. Eu pot.

N-am mai putut. Intotdeauna poti pana nu mai poti. 

E ca si cum s-a produs o explozie. Aschii din mine au sarit cat colo. Eu goala in mijlocul lor. Goala. Nu mai am nimic. Sunt goala in mijlocul unei explozii consumate si, de parca nu ar fi de ajuns, incepe o furtuna.
- i'm here with you!
- cine-a vorbit?

Nu e nimeni aici. Sunt singura.

Intotdeauna esti singur pana nu mai esti.

Incerc sa ma recompun. Ma uit in jur si nu recunosc nimic ca fiind al meu. Toate par gunoaie. Furtuna s-a oprit, dar poate a luat cu ea ce era mai bun. 
- mai cauta!
- ce pula mea se tot aude?

Eram atat de intepenita in frica mea incat nu-mi puteam dori decat sa fie totul ca inainte. E o nenorocire si o binecuvantare totodata ca acest lucru nu mai e posibil. Spuneam pt altii ca orice crestere doare, dar cand m-a durut pe mine,
ah,
cand m-a durut
pe mine,

a fost ca si cand am murit si tot eu trebuia sa ma plang

o singuratate taioasa
a naibii
de taioasa.

Cand s-a facut dimineata, am fost surprinsa ca-s inca aici. Ca toate sunt aici. Ca nimic nu se schimbase. Doar eu.
- cine esti tu?
- da cine pula mea esti tu?

Intotdeauna esti tu, pana afli ca niciodata n-ai stiut cine esti.


***