miercuri, 24 noiembrie 2010

Ultimele gânduri din burtă

Mă uit în oglindă și-ncerc să mă obișnuiesc cu gândul că cineva o să îmi spună mamă. 
Sunt la câteva ore distanță de o întâlnire care o să-mi schimbe definitiv viața. 
Oare n-o să mi se oprească inima când o să o văd pentru prima oară? 
Am un ghem mare și cald în coșul pieptului când mă gândesc la ziua de mâine. 
25 noiembrie. O lună până la Crăciun. Sună bine 25. 
Încep să mi se răcească picioarele, revin la temperatura dinainte de sarcină. Cu toate astea, de la burtă în sus ard în flăcări.
Nu pot să nu-mi înfoi sufletul de nerăbdare când mă gândesc că o să scap de burta asta așa greu de manevrat și de usturimile de pe suprafața ei.
Sper să nu plâng (și) mâine.
A trecut repede timpul, foarte repede se duc 9 luni (aproape 9, în cazul nostru).
O să-i văd fața. Cât o fi din mine, cât din el? Sănătoasă să fie, nimic nu-i mai important. 
Maică-mea o să mă vadă în spital, ratează momentul de a-și fi văzut mezina cu burtă, pentru că ea vine vineri, ce ironie, ce noroc! 
O să mă dau cu ojă roșie la picioare, bine, o să mă dea beau-ul.
E ciudat, nu mă văd dincolo de ziua de mâine.
Am picioarele reci și ochii umezi.
See you on the other side.

marți, 23 noiembrie 2010

The day after tomorrow

... the day when 2 becomes 3.

Îmi tremură degetele și lacrimile în colțurile ochilor. Mă dusesem la doctor să aflu dacă ne internăm luni, marți sau miercuri și-n loc de asta aud da, deci nu mâine, poimâine. Sunt blocată. Deci da, Iris, ne vedem jooooi. Oh, my God!

luni, 22 noiembrie 2010

Aș vrea

... să merg cu trenul. Să tot fie vreo 5 ani de când m-am urcat ultima oară-ntr-unul. Da, mă duceam pentru prima oară la mare cu beau-ul. Vacanța asta a rămas în memoria noatră ca fiind una atât de nasoală că ne umflă și râsul amintindu-ne.

Dar acum, mă uitam în gol pe geam (între timp s-a și întunecat) și m-a apucat un dor de ducă, undeva departe, nu undeva anume, vreau să adorm în huruitul ăla (mai huruie trenurile, nu?), vreau (deși nu se mai poate) să fumez o țigară pe hol, la geam, să urmăresc copacii, dealurile și vacile, să răsară și să apună soarele la geamul compartimentului meu, să întind pe măsuța aia mică 2 sendvișuri cu orice și salată verde, să deschid o carte sau un album de poze vechi, să râd de cât de inspirate mi se par rândurile sau cât de aiurite fețele, să mă prefac că dorm când vine controlorul (sau cum îi zice), să cobor într-o gară să-mi iau o revistă și să-mi tremure inima de teama că o să plece trenul fără mine și, dacă tot visez cu ochii deschiși ... cușeta să fie matrimonială.

Îmi place să plec la drum cu mașina și-n mod clar îmi place să zbor, dar trenul ... are așa un aer nostalgic de vremuri în care nu se putea altfel, de vacanțe la mare sau la munte... și azi îmi trec prin fața ochilor
- imagini cu mine pe la 15 ani fumând prima țigară la Bușteni, era Kim și eram sigură că n-o să mai fumez niciodată, mă iubea un băiat mișto pe care îl iubeau 2 colege, eu nu, și care-mi cumpăra mie gogoși și lor nu, eram atât de inocentă (sau proastă, merge și-așa:) că mi se părea grozăvia de pe lume să beau martini la o masă dintr-un bar, ca oamenii mari.
- imagini cu mine la o vârstă nedefinit de mică, mă ținea în brațe sau de mână maică-mea, mă uitam pe geam, era iarnă, frig și-n apropierea unei gări era o apă înghețată pe care cineva scrijelise (cu patinele?!) un cuvânt care a răsunat în tăcerea de pe hol ca un clopoțel, când am început, încet, pe bâjbâite, să citesc: p... u... l... și un a astupat de mâna maică-mii. Mult timp n-am înțeles de ce nu m-a lăudat nimeni c-am citit un cuvânt întreg.
- imagini cu mine și cei mai ochi verzi (duși pentru prima oară la mare în anul ăla) pe la 18 ani, mergeam la Neptun ca să descopăr că cel pe care îl iubeam de-mi plesneau ochii-n cap, mă înlocuise, la o zi după ce-mi spusese că-i nașpa rău că nu pot merge cu el la banchetul de sfârșit de liceu, cu una mai creață sau mai blondă sau mai la-ndemână, nu mai știu cum a fost exact. Deși a fost un dus și-un venit rapid, ziua aia a fost mai plină decât un concediu întreg și n-am uitat nici acum fețele celor 2 spectatori din gara din Constanța, care se uitau și ne făceau tot felul de semne și invitații, iar noi le-am răspuns cu un sărut improvizat (era mare distanța ca să vadă ei cât de greu ne era să nu râdem cu toți dinții) și ne rugam să plece dracu' trenu' mai repede ca să nu urce ăia peste noi.
- imagini cu mine și altă zăludă cărând 2 genți imense plus 2 rucsacuri pentru 4-5 zile de Costinești:) Asta e încă o vacanță care-mi confirmă faptul că am noroc și întâlnesc oameni frumoși. Sau poate doar așa era atunci, pe la 20 de ani.
- imagini cu mine, beau-ul (asta a fost prima noastră vacanță) și o gașcă, mergeam la Predeal de Crăciun, ne dădeam cu sania și-mi pocnea curu' la fiecare căzătură, beam vin fiert cu mere și portocale la cota nu-știu-care și ne hlizeam la capetele de animale împăiate de pe pereți...

Hai că mă trezesc, cineva trebuie să spele vasele! Looooliiiii? :)

Google, my buddy (2)

Am zis că nu mai fac asta niciodată. M-ați crezut? Oricum, pentru voi o fac, eu m-am amuzat destul. Iată, așadar, minunatele aterizări pe blogul meu, de pe vremea când putea ateriza aici oricine.



Și-o declarație pentru toți sado-masochiștii:  Eu nu învăţ niciodată. Îmi place să muşc! Sunt soi rău.

Fără categorie, da' cu multă sensibilitate: Da-mi mie fata shih-tzu iese de-o ciorba, ghicesti daca ma mai iubeste?, am visat ca am pupat o balena, ce pot sa gatesc din carne de porc pula taiate felii de friptura, cum sa-mi invat copilul s-a scrie (O, nu, please don't! Ce-ai putea să-l înveți tu? Punerea cratimei în mijlocul curului?)

miercuri, 17 noiembrie 2010

Numărăm invers

Cum a fost ultima perioadă? Păi am avut de toate, mai puțin depresiile alea (mult spus depresii, deși știu că atunci când e vorba de exagerat, nimeni nu-i mai priceput ca mine:) care vă plac vouă mult (și mie mai ceva).
A fost o perioadă a contradicțiilor. Cu cât burta se umfla mai tare, cu atât creștea cheful meu de a mă plimba de dimineață până seară. Pentru că nu mă mai satur, într-o zi am luat la rând toate farmaciile din oraș în căutare de anumite produse, de am crezut că o să văd cruci verzi în fața ochilor pentru tot restul vieții. Nici nu mai pomenesc că a doua zi nu mă puteam da jos din pat din cauza durerilor de spate și picioare, că mă scuipați în ochi pentru inconștiență. 
Apoi a venit perioada foarte enervantă în care eu eram în călduri. Beau-ul se învelea noaptea cu pilota până-n gât, io-mi fluturam șuncile prin răcoarea de dincolo de pilotă. Transpiram și-nnebuneam de cald mai ceva ca vara, m-aș fi tăvălit pe gresie în curu' gol numai să scap. Din fericire, am depășit momentul. După, a venit perioada în care eu muream de sete și toată apa Dunării nu părea că mă poate sătura. Încă n-am depășit momentul ăsta.

Acum, liniștită cu decizia mea în legătură cu nașterea, aștept să treacă timpul, să scap de dureri (ca să dau de altele, dar măcar schimbăm registrul), să nu mai obosesc după primul pas, să nu mai simt greutatea burții mele imense și, desigur, să văd dacă moaca domnișoarei Iris coincide cu cea din vise. Că tot pomenesc de ea, copchila asta parcă nu doarme deloc. Azi-noapte sigur n-a dormit, era prea ocupată cu rostogolitul pe toate părțile, nici măcar mâna lu' ta-su nu mai avea efect. Sugar, calm down, mai avem 6 zile și scăpăm de zodia scorpionului și de ziua de naștere a unei persoane cu care n-ai vrea s-o împarți pe a ta (nu de alta, dar meriți una doar a ta:). Apoi, eu sigur voi fi acolo să te întâmpin, ca să mă recunoști, eu o să fiu aia amețită, întinsă pe masa aia, care râde ca proasta și tremură când te ia în brațe pentru prima oară.

marți, 16 noiembrie 2010

Judecător (și judecat)

Când am citit postarea asta, m-am gândit, așa cum am și comentat, că toți suntem judecători și mă tem că nu-i așa simplu să nu mai fim. Nu știu dacă ne naștem cu abilitatea asta sau dacă începem să o deprindem de la (cine altcineva, dacă nu) proprii părinți. Nu sunt ei primii care ne judecă, pe noi sau pe prietenii noștri? Poate fi numită judecata părinților ca fiind altceva? Poate. Dar e același lucru cu ceea ce vom ajunge să facem mai târziu. Deși Dreaming Jewel descrie situații care nu pot decât să mă dezguste (dar care îți oferă cel puțin posibilitatea să închizi tv-ul, radio-ul, fereastra, orice sursă poluantă), eu m-am orientat către ceea ce e mai aproape de noi, mai intim, și nu știu de ce mă văd oscilând între a crede că e mai potrivit/mai ușor/mai la îndemână/mai permis să faci asta cu apropiații tăi sau, dimpotrivă, complet aiurea să-ți judeci aproapele ăsta. 
Așa cum cred că există persoane scârboase, demente cărora le place să scurme în morminte, să spurce, să anuleze dumnezei, să arunce cu otravă și rahat în alții, la fel cred că există și persoane care cer (și merită) să fie judecate, de asta spun că uneori am senzația că împart vina de a judeca fix cu victima judecății mele. Prietenele mele sunt un bun exemplu în acest sens. Meritau să fie judecate, la fel cum meritau să le trântesc ciocănelul sentinței fix în moalele capului. Dar ar fi trebuit să nu-mi bat capul cu așa ceva, să nu încerc să explic cuiva care nu înțelege elementarul, să nu încerc să schimb ceva ce (după toate criteriile) se-arăta greșit, să nu impun valori și principii care nu aveau terenul propice să prindă rădăcini, nu era treaba mea, nu eram în misiune, chiar și cerute sfaturile mele ajungeau să iasă pe cur dupa ce intrau (cu greu) pe-o ureche. Câteodată pierderea judecătorului e mai mare decât a victimei, pentru că, de vreme ce victima nu înțelege ce i se impută, rămâne greutatea de a fi înțeles o situație doar în cârca judecătorului. Și, în final, cum e, îi judecăm cu predilecție pe cei care sunt altfel decât noi sau pe cei care ne seamănă?

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Eu știu

Știi cum e să te doară oase-tendoane-piele, să te usture ochii, să te târâi în pat, să găsești nu poziția perfectă, nu există în ultima perioadă a sarcinii, ci măcar pe cea care să te-ajute s-adormi un pic și când în final te cufunzi în stare onirică  să-ți dai seama 
1. că te trezești pentru că ai amorțit și trebuie să-ți schimbi poziția, ceea ce înseamnă că o iei de la capăt cu durerile de oase-tendoane-piele, usturimile de ochi și chinul chinului de-a mai găsi ÎNCĂ o poziție de care să nu fugă somnul (și asta DOAR de câteva ori pe noapte)
2. că te-ai înșelat dacă ai avut impresia că odată cu tine se culcă și creierul tău. E ciudat, dar în momentele în care trebuie să mă întorc de pe o parte pe alta și mă trezesc invariabil de fiecare dată, mă minunez de zumzetul din creierul meu, de gălăgia pe care o fac gândurile mele, neostenite și agitate ca un grup de liceeni în așteptarea trenului care îi duce la mare. Orice-aș face eu, ele sunt acolo, învârt rotițele, bagă în foc, numără zile, își pocnesc degetele, se ling pe bot și dau din picioare,
zi, știi?

joi, 11 noiembrie 2010

Rugați-vă să NU îmi crească aripi!:)

Am ales eu sau m-a ales ea pe mine? M-am întrebat ieri asta. Azi n-o mai fac. Azi las toate gândurile să se sedimenteze. Cumva, ce mi-a sunat inițial ca o sentință, mi-a devenit spuma de liniște de care aveam atâta nevoie. Am hotărât, așa rămâne, facem cezariană. Cel mai devreme pe 29 noiembrie. Cel mai târziu pe 5 decembrie. 

De ce n-am putut să aleg nașterea normală?
-      Sunt, deși poate părea dubios, pudică; zona dintre picioarele mele vreau să rămână a mea. Și a apropiaților mei (glumesc, mă cred amuzantă azi). Ideea de pelerinaj la vaginul meu îmi surâdea la fel de tare ca o clismă făcută cu tinctură de ardei iuți.
-      Nu puteam să mă imaginez acolo, în sala de travaliu, schelălăindu-mă cu orele, iar dacă nu puteam face asta ca un exercițiu de imaginație, era clar că nu aveam ce căuta în situația asta.
-      Am certitudinea (nu știu de unde) că psihic și fizic nu sunt genul de femeie care să nască normal.
-      Faptul că nu aveam o reprezentare clară a ceea ce urma să se întâmple și că totul ar fi fost nou și pentru prima oară pentru mine (indiferent câte povești și câte încurajări aș fi primit) mă bloca și mă speria mai tare decât durerile în sine (și da, zic asta, pentru că n-am nici o idee despre ce înseamnă durerile facerii).
-      Lipsa controlului, lipsa siguranței, incertitudinea (nu știi când începe, când se termină), posibilitatea de a se interveni cu forceps sau vacuum sau chiar posibilitatea de a se ajunge la operație după ore de chin, necunoscuții care-ar mișuna pe lângă mine făcându-mă să mă simt ca o vacă la abator, epiziotomia și multe altele au fost toate motive care au dus la decizia asta, dar nici unul n-a fost mai presus de credința mea că pur și simplu, eu nu sunt femeia aia care să nască normal. Mi-ar fi plăcut să fiu (eh, plăcut e mult spus), dar adevărul e că nu-s. Asta-i. 

Sigur că cezariana vine și ea cu pachetul ei de avantaje și dezavantaje. Eu le-am analizat, am discutat (în parte) și cu doctorița, mă oripilează unele aspecte, mă sperie actele premergătoare operației, anestezia, durerile de după și ... cam tot ce presupune operația de cezariană, mai ales că până la venerabila-mi vârstă nu am mai trecut prin nici o operație sau zile de spitalizare. Dar sunt împăcată cu ideea. Feels so good.

Și Iris are 3200 grame. O purcică:) 

A, și cică am slăbit. 2 kg. Weird:) 

Later edit: Fantaaaastic, maică-mea (anunțată telefonic, că m-a mâncat în cur) nu e de acord cu cezariana! Auzi, tu nu faci ce vrei aici, ia mai gândește-te că n-ai să faci asta, o să fii handicapată toată viața după, îi strici horoscopul copilului (?), bla bla bla. Ei na, hai să ne întoarcem la momentul când eu aveam 14 ani și tu-mi interziceai să mă duc la ziua vecinului de la parter, vrei? Hai, că e același lucru, tu decizi, tu știi mai bine, cumva ai făcut să fie vorba (iar) despre tine, despre curul tău, despre copilul tău. Bă, e extraordinară femeia asta, auzi, nu faci tu cezariană că vrei tu, ca și cum o anunțam că plec la mare cu banii din alocație ... da' câtă nesimțire pe mine să-i nesocotesc ordinele și cum am crezut eu că decizia asta e numai și numai a mea. Cum de-am îndrăznit să n-o convoc la ceas de seară la marea sfătuială și cum mi-am permis să cred că eu pentru mine știu cel mai bine și ce-o fi fost în capul meu de m-am așteptat la sprijin din partea ei (sau măcar să-și țină părerile pentru ea, că mie-mi ajung gândurile mele)?!

luni, 8 noiembrie 2010

Întrebare-ntrebătoare

E firesc să mă gândesc la moarte de cel puțin 200 de ori pe zi? Așa se întâmplă oricui în perioade din astea?
Pentru că mie mi se pare că o să mor. De când a murit unchiul meu mi se pare extrem de ușor și de posibil să mi se întâmple și mie. Mai ales acum când mă așteaptă un așa mare moment cum e nașterea. Nu cred că el, săracul, s-a trezit în ziua aia și a avut marea revelație că o să moară. De fapt, sunt sigură că s-a prins târziu, când era deja pe altă lume, că nu s-a mai trezit din anestezie în lumea pe care-o cunoștea. 
Pentru că totuși eu cred în semne, le caut. Dacă e un semn că Loli vrea cu orice preț să stea numai la mine în brațe? Dacă toate visele astea înseamnă ceva? Dacă toate pregătirile mele și faptul că le vreau pe toate cumpărate, spălate, aranjate reprezintă tot un semn? Mai mult, mă macină o chestie (și chiar mă amuză): cu ce m-or îmbrăca ăștia când oi muri?:) Și, dacă mor și nu știu că mor? Dacă mor și nu apuc să văd pe cine vreau să văd? Dacă mor și nu apuc să zic ce am de zis? Nu-s tâmpită că mă gândesc la toate astea? Dar de ce am gândurile astea?

vineri, 5 noiembrie 2010

Me. Help. Now.

Nu pot să încep altfel decât prin a mărturisi că eu o iubeam cu adevărat. Îmi plăcea să o mângâi, să o miros. Mă mândream cu ea. Mi se părea nu doar frumoasă, ci deosebită de-a dreptu'. Credeam că n-o s-o pierd niciodată, că suntem făcute să rămânem împreună o viață. Asta până când a căzut victima dezgustătoarelor vergeturi. S-a împotrivit, s-a zbătut, dar a fost învinsă.

Ce mă fac acum? Țin să precizez că m-aș masa și cu găinaț de pasăre măiastră, deci orice (orice!) a funcționat la voi, o să fie numai bun de încercat și pe pielea mea. Oh, pielea mea...

Revelația de la ora 2

Mă trezesc, îmi târâi fizicul impresionant până în camera în care ar trebui să mă mut, la cât de des calc pe-acolo și realizez că motivul trezirii mele la 2 ore după ce m-am culcat (definitiv până dimineață, credeam eu) nu e ăsta. Ce să fie, ce să fie? A, da. Aveam mâncărimi de toate felurile în toate locurile. În special pe burtă. Băi, și mă mânca, nu glumă! What to do, what to do? Îmi aduc aminte că undeva prin sufragerie am rătăcită o sticluță cu ulei de migdale. Îmi târâi picioarele înspre (fără efect, nu s-a trezit nimeni să mă întrebe ce am:), o iau, o storc bine de ultimele picături, mi le înșir pe burtă într-un soi de masaj și cu ochii semi-cârpiți descopăr că burta mea e ... în colțuri. Se pare că prețioasa chiriașă stătea cumva perpendiculară sau oi fi prins-o în plin act de întindere, habar n-am. Mă gândeam ce să fac. Ok, e 2 in ză morning, nu mi-e somn, nu m-aș uita la tv și n-aș deschide nici laptopul. Dacă o trezeam pe Loli, nu mai scăpam de ea, dacă îl trezeam pe beau ... well, nu m-ar fi ajutat în nici un fel. Așa că mă întorc în pat. Mă uit pe geam- nici o mișcare, părea că nici câinii nu mai latră la 2 dimineața. Mă întorc de 2 ori pe stânga și de 3 ori pe dreapta, mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete și-ntr-un final îmi dau seama că nu sunt eu de vină, ci moș Ene care fugise de la datorie. L-am înjurat, l-am blestemat, l-am invocat și până la urmă am reușit să adorm. Nu știu dacă mi-a luat o oră, două sau doar câteva minute, cert e că azi mă simt mahmură.

marți, 2 noiembrie 2010

Luna a opta, un coșmar

Sunt slăbită emoțional. Sper ca la sfârșitul celor 9 luni să mă regăsesc pe mine. Nu că aș fi fost perfectă, dar mă obișnuisem cu mine, cu ceea ce învățasem despre mine timp de 28 de ani.
După 2 luni (a șasea și a șaptea) în care m-am lăfăit în energie și în bine, m-am trezit în luna a opta ca într-un coșmar pus pe repeat. 
Visez mult, prea mult, tot. Pentru cât de prost dorm asta e o mare mirare. 
Adorm greu, mă trezesc de fiecare dată când mă întorc de pe o parte pe alta, nu că aș vrea asta, dar îmi amorțesc oasele, carnea și ochii în cap. 
Mă dor oasele bazinului, burta parcă stă să pocnească, a, nu, stați, deja a pocnit, cu toate uleiurile și unturile și câcaturile, pielea a simțit nevoia să pocnească, s-o ia dracu! 
Cred că și când respir mă mai îngraș oleacă, acum vreo 2 săptămâni aveam 75 de kg, acum am sigur o tonă. 
Poate din cauză că m-am mințit pe mine, am fost pedepsită și mi-a crescut nasul (care, fie vorba-ntre noi, nu era chiar mititel).
M-au dezamăgit toți oamenii din viața mea. Și sper să uit asta.
Cel mai tare mă enervează oamenii care raportează totul la ei. Și mă deprimă cei cu care nu am punți de comunicare.
O să vină maică-mea și-aș vrea să nu.
Mi s-au ascuțit simțurile: îi aud pe toți vecinii din bloc cum se pișă, cum cad frunzele, cum se scarpină câinele de la 2 sau cum se întorc tocurile de la 3 sâmbătă noaptea din club; de mirosuri nici nu mai pomenesc. Iar glandele lacrimale funcționează ca artezienele vara, le detest, aș vrea să le amputez.
Am mâinile umflate, mărite și dimineața mă trezesc cu dureri de degete, ori dorm cu zgaibele încleștate ori nu știu ce naiba.
Mi-e cald și în casă și afară. Iar dacă mi-e cald, mi-e rău. Păcat că din cauza durerilor de spate-șold nu pot merge prea mult pe jos.
Psihic, sunt o handicapată, o instabilă.
Îmi doresc să se termine odată, dar nu mai devreme de 23 noiembrie (mă scuzați, nu vreau să fie scorpion:), so help me God!

luni, 1 noiembrie 2010

20/20

1. Ești într-o situație unde drepturile individului nu există. Trebuie să alegi între Umilință și Bătaie. Tu ce alegi și de ce?
Nu-mi surâde ideea de a primi șuturi în coaste și pumni în gură, dar dacă sunt într-o astfel de situație, sigur e pentru o cauză nobilă deosebită, iar eroii nu pot fi umiliți.
2. 3+4= 5 este posibil?
Sunt pesimistă, cred că nu.
3.Dacă cineva mâine îți pune pe masă 1 milion de euro și îți spune să omori pe cel mai bun prieten/a, ai face-o?
Banii n-au fost niciodată o motivație pentru mine. Reacția mea la o astfel de propunere ar fi să râd în hohote.
4. Spui întotdeauna adevărul?
Nu întotdeauna, dar suficient de des cât să incomodeze.
5. Ești la un pas să îți realizezi cel mai mare vis al tău. Pentru a reuși trebuie să faci un compromis pe care în mod normal nu l-ai face. De reținut e că de nu faci acel compromis s-a zis cu visul tău pentru totdeauna. Ce faci?
Nu, aș zice că nu aș face. În plus, nici nu cred în definitiv la modul ăsta, așa că, dacă s-a ivit o ocazie să-mi îndeplinesc visul în urma unui compromis, o să se ivească și ocazia de a o face fără el.
6. Ai înșelat, furat vreodată?
Eu zic (și știu) că n-am înșelat, dar cine știe ce părere au cei care-au trecut prin viața mea?!
7. Ce părere ai despre zicala: Creează-i unui om DORINȚA și se va fute pe ele principii, vise, etc?
Măcar să se fută protejat cine o face.
8.Ți s-a făcut vreodată o observație negativă în pat? Dacă da, care a fost aceasta?
Da, maică-mea mi-a spus că ar prefera să doarmă pe cărbuni încinși decât cu mine în același pat. Se pare că o pocneam prin somn :D
9. Ești în situația de a decide într-o situație fără ieșire. Trebuie să ordoni moartea a unui milion de oameni pentru a salva alți 5 miliarde. Dacă nu-i sacrifici pe cei 1 milion, atunci vor muri toți. Care e decizia ta?
Nici una. N-aș putea să hotărăsc eu nimic în situația asta .
10. Ce aplicație/formulă matematică ne poate da răspunsul =123456789?
Da. Să răspundă cel căruia îi pasă.
11. Pentru ce sumă ți-ai închiria timp de o săptămână partenera/ul?
Ca să-l închiriez, ar trebui să fie un bun care să-mi aparțină.
12. Dacă nu ai avea ce mânca, ai da în cap cuiva?
Nu-s motivată. În plus, îmi rămân suficiente resurse după naștere ca să mă descurc binișor o perioadă:)
13. Când ai făcut ultima oară sex și cu cine?
Da. Nici măcar nu știu la ce se referă întrebarea asta:)
14. Îți prinzi partenerul în pat cu o altă persoană, în timp ce fac sex. Cum ai reacționa?
Nu știu, sunt complet imprevizibilă, dar s-ar putea să fie o faptă prevăzută de legea penală:)
15. Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi care ar fi primele 7 lucruri pe care le-ai face? 
 Aș schimba modalitatea de a aduce pe lume copii. Și încă 6 lucruri la care nu mă pot gândi acum:)
16. Dai bani la cerșetori?
Câteodată.
17. Mâine e sfârșitul lumii. Ai 24 de ore la dipoziție. Ce ai face în aceste 24 de ore?
Nu, n-are cum să fie mâine. Eu nu mi-am cunoscut încă fata:)
18. Ești într-o celulă de 2/2 cu încă un partener de 10 ani. În tot acest timp ai fost supus/a la cele mai groaznice chinuri posibile. Într-o zi ți se oferă posibilitatea de a scăpa de toate acestea. Trebuie doar să-i oferi cele mai groaznice chinuri colegului de celulă timp de 2 ani. Ce alegi? Să te chinuie în continuare sau să-l chinui tu pe colegul de celulă?
Dacă sunt deja de 10 ani închisă, e clar că fapta pentru care am ajuns acolo nu e chiar una de admirat, ba poate chiar o crimă. Ceea ce mă califică pentru alte fapte de genul ăsta. Iar după 10 ani de chinuri groaznice, nici om nu cred că te mai poți numi.
19. Într-o zi te sună cineva și îți spune că știe cel mai groaznic secret al tău. Dacă nu-i dai ce și cât vrea, va spune tuturor. Dacă s-ar afla, acel secret ar distruge tot ce ai clădit, ai pierde totul. Ce vei face în continuare?
N-aș putea trăi sub șantaj. În plus, n-am secrete care să mă facă să pierd totul.
20. O părere personală obiectivă despre autorul care ți-a trimis leapșa. Minim 50 de caractere.
Nu știu cine e autorul, dar Oana e one hell of a women :D

Pentru că ar trebui să o dau mai departe la 8 persoane, iar cititorii mei sunt restrânși la număr în acest moment, îi las pe ei să decidă dacă au chef de-o leapșă sau nu. Pam-pam.