miercuri, 26 ianuarie 2011

Câte zile de miercuri mai sunt până la vară?*

Spatele meu de durere dătător se cere dus la mare, întins pe nisipul fierbinte, uns cu alifii alungătoare de surplus de raze ultraviolete și furnici, lăsat la rumenit, ademenit cu briza mării și aruncat fără milă în valurile înspumate. Ca să nu se plictisească singurel, hai să-l trimitem cu tot restul corpului, nu de alta, dar cum și ce rost ar avea să bei cocktailuri dacă n-ai gură să le înghiți, stomac în care să se ducă și cap la care să urce?

Nu știu cum o să supraviețuiesc încă unei luni de iarnă, dar dacă o să supraviețuiesc, jur că o să-mi rup picioarele împingând căruțul pe toate străzile din oraș odată cu venirea primăverii, că o să-mi cumpăr flori din piață pe care o să i le dau Irisoiului să le rupă miroasă, o să mâncăm prin parcuri și-o să-l rugăm pe singurul bărbat din viața noastră să vină să ne culeagă când om cădea frânte la zeci de kilometri distanță de casă. Amin!

*nu una, nu?

vineri, 21 ianuarie 2011

Călătoresc fără bilet

Plec. De azi, în fiecare săptămână sau de câte ori m-o plesni cheful, o să fiu într-un loc frumos. Voi faceți cum vreți, dar ar fi mai bine să veniți cu mine. Nu am eu suficienți bani, dar în imaginația mea am toată baza. Cine știe, poate o să câștig la loto într-o zi și-atunci o să plec pe bune acolo unde acum doar cu gândul pot.

Începem, fără să urmăm vreo ordine, cu Scoția. La ce poze am văzut, țara asta e frumoasă cap-coadă de te piși pe tine. Ce plaje, ce castele, ce peisaje, totul pare desăvârșit acolo!  Deși mi-am propus să numesc un singur loc (localitate), așa cum o să fac în episoadele următoare, când vine vorba de Scoția chiar nu mă pot hotărî: vreau să văd Edinburgh-ul, ba nu, plajele, ba nu, minunile lor naturale, castelul ăla, nu, celălalt, să merg la farul ăla Neist Point, nu, hai la Lismore... cam așa  e în mintea mea acum (și-ar fi și mai și dacă ar trebui să aleg pe bune o locație scoțioasă) . Ca să ne înțelegem, Scoția, dacă mă auzi, să știi că  te iubesc sincer și vreau să mă adopți! :)

miercuri, 19 ianuarie 2011

După aproape 2 luni de "grădinărit"...

... aș putea să declar că floare ca a mea nu are nimenea :)) A, și următoarele:
- m-a ucis lipsa somnului și acum doar bântui pe-aici. știu că dorm, dar nu știu când.
- zilele sunt în mare parte toate la fel, astfel că nu-mi amintesc dacă am vorbit la telefon cu cineva azi sau sâmbăta trecută.
- când ies cu ea la plimbare mă rog să nu înceapă să plângă că n-aș ști ce să-i fac afară în mijlocul lumii.
- da, dacă aș fi sinceră până la capăt, aș spune că intru oarecum în panică când plânge.
- mi s-a întâmplat să o uit în dreptul unor rafturi în supermarket sau la coadă la covrigi, după ce am luat covrigii:)
- după un  timp, îți pierzi și cumpătul. cine nu recunoaște, minte.
- n-are nici 2 luni și e schimbată așa tare că uneori mi-e dor de cum era când avea doar câteva zile/săptămâni, așa că mă uit la pozele pe care i le-am făcut atunci:)
- desigur, Iris e cea mai frumoasă creatură de pe fața pământului. chiar și cu bubițele/iritațiile/petele din ultima vreme (normale, spune dr., eu aș vrea totuși o soluție)
- râde cu gura bărcuță și mă urmărește cu privirea când mă foiesc prin fața ei. încep să cred că știe cine-i mă-sa:)
- bineînțeles, a reușit și mi-a borât în ochi și-n gură într-o noapte. nu mi-a fost scârbă (cum vă e vouă citind asta:), m-a bufnit râsul.
- doarme pe burta mea câte 2 ore jumate iar durerile, foamea, nevoile fiziologice sau poziția incomodă nu mă fac să mă descotorosesc de ea înainte să vrea ea să se trezească.
- am ieșit prima oară cu ea la o plimbare adevărată când avea 24 de zile. m-am întors după 3 ore. bunică-mea a zis că-s tâmpită și că-mi bat joc de ea. ea? a dormit tot timpul.
- pentru că nimeni nu se îngrămădește să recunoască asta o să zic eu că uneori (mai des sau mai rar, după cum îți e norocul și copilul) îți vine să bușești, trântești și să fugi în pijamale de-acasă și să revii când o trece copilul de la niște luni la niște ani.
- nimeni nu știe mai bine ca tine ce și cum să-i facă copilului. poate nu-i mereu valabil, dar orice mamă crede asta.
- viața mea nu mai e la fel, da' cui îi mai pasă? ce trebuie să revină la norml, o să revină. ce trebuie să se îmbunătățească, o să se îmbunătățească. încet. o să învăț să am răbdare. și când n-o să mai am- o să am blog:)
- (o să spun) după naștere (deși nu consider că am născut. repet, pe Iris a născut-o doctorița. am decența să nu mă cac pe mine că știu ce-i aia o naștere. deși am avut durerile și chinurile mele) m-am crezut pe rând nemuritoare, invincibilă, legumă, specială, supra-naturală. acum descopăr că tot om sunt, am voie să mă simt depășită, să mă doară, să mor de oboseală, să-mi fie dor de ceva, orice, fără să mă simt vinovată, ca și cum dacă îmi doresc ceva din trecut, aș anula prezentul și implicit pe Iris. toate merg împreună și toate merg separat.
- jubilez de fiecare dată când descopăr o nouă metodă de a o calma pe creatura minunată și isterică uneori.
- de pe 14 am renunțat la alăptat, până nu renunța el la mine de tot. într-o săptămână de la introducerea laptelui praf, ca supliment, a luat în greutate aproape 700 de grame (a depășit și ea 4 kg), așa cum trebuia să se întâmple de la început, nu cu întârziere. Iris e bine și-așa sunt și eu.
- muuult timp puneam toate hainele din dulap pe ea când ieșeam afară. nici acum nu știu bine când să mă opresc:)
- câteodată, văzând și știind cât de repede o să crească mă apucă frica că ar putea să mi se facă atât de dor de toate astea încât... you know...
- cel mai tare și cel mai tare mi-e frică să nu fac ceva greșit în ceea ce o privește.
- o cam iubesc. cam maxim, așa.

vineri, 14 ianuarie 2011

Din fundul sufletului

Cum fac să nu mă lepăd de mine, femeia?, se întreabă acea parte din mine care nu e nici mamă și nici soție. 
Eu mie nu-mi mai aparțin, nu mă recunosc nici în oglindă, nici în descrieri, nici în amintiri. Care am fost eu cea adevărată? Atâtea fețe și nici una a mea. Mă dor toate nespusele adunate în ultimele luni, tot ce rămâne nespus s-a așternut ca o mâzgă peste drumul pe care trebuia să vină liniștea la mine. O liniște personală, nu comună, nu familială, conjugală sau profesională... nu-și găsește drumul spre mine. Poate să strălucească tot în jurul meu, în mine nu s-a aprins încă lumina. În mine, cea care nu e nici mamă și nici soție. De aia mi-e dor.

vineri, 7 ianuarie 2011

Cum m-am făcut eu om mare

Iris made me.
Acum trebuie să le știu pe toate, și să le știu bine. Să le decid pe toate în ceea ce o privește, și să o fac bine. Nu mai există n-am chef, hai că o fac mâine, hai că poate trece, lasă că nu mă doare așa tare, parcă nu-mi mai pasă, nu mai vreau. Pentru ea trebuie să fiu informată, pentru ea trebuie să fiu doctor, partener de joacă, psiholog, bonă, menajeră, bucătăreasă (soon). Cum, gizăs craist, o să reușesc??? Ok, îmi place să mă joc și-aș sta cu orele să o fac să râdă, n-am nici o problemă cu spălatul, schimbatul, hrănitul. Dar ce mă fac când are nevoie de un doctor? Cum deja s-a întâmplat:(
Pe scurt, domnișoara s-a gândit că e momentul potrivit să arate că ține la silueta ei. Atât de tare că în 6 săptămâni a luat 410 grame în greutate. Extrem de puțin. Atât de puțin încât pediatrul ne-a recomandat suplimentarea cu lapte praf. Ceea ce de ieri și facem. Problema e că după 3 mese normale, următoarele 2 au fost date afară, una dintre ele chiar în cascade, cum numai în filme am văzut. Nu știu dacă e o problemă de adaptare, de cantitate sau de amestecare (și alăptat și lapte praf). Și-aș vrea, pentru ea, să-mi mai crească un creier în care să fie stocate toate informațiile care să mă facă să fiu cel mai bun pediatru, ca să nu mai am nevoie de oamenii ăștia numiți doctori care-mi spun ba una, ba alta, mereu altceva.

marți, 4 ianuarie 2011

Ce-am avut și ce-am pierdut

Somnul.
Mi-e greu să-mi adun gândurile, nici nu-mi aduc aminte cum mă cheamă. Mi-e atât de somn că nu-mi dau seama dacă acum sunt trează sau dorm. S-ar putea să-mi pierd mințile în curând. Dacă s-o dovedi a fi așa, eu le declar de pe acum nule, să scap de-o grijă. Și sunt în starea asta doar din cauza meselor ei, o dată la 2-3-4-5 ore ea trebuie să mănânce, cu altceva nu mă chinuie, nici de colici nu sunt sigură că a avut. Somnul ăsta fragmentat mă face să fiu o turbăciune și să-mi doresc cu disperare să fug în munți și să hibernez tot restul anului.

Alăptarea
Operația pare mângâiere prin comparație. Nu există ceva mai oribil pe scara durerilor suportate în întreaga mea viață decât durerile din timpul alăptării. Ca să mă fac înțeleasă, e ca și cum o gură, cu lame în loc de dinți, îți toacă mărunt, de mai multe ori pe zi, sfârcurile. Te săgetează durerea, îți trece din sâni în creieri, rănile par că n-or să se vindece în veci și de fiecare dată când vine ora mesei (de fiecare dată prea repede, prea des) îți vine să urli (și urli), să înjuri (și înjuri), să te duci dracu (și nu te duci) numai să scapi. Nu știam lucrurile astea. Și mi se pare nedrept, la naiba!, ca după 9 luni de sarcină, după o operație și niște zile în iadul spitalicesc, să mai treci și prin așa ceva. Păi în loc să-ți tragi sufletul în sfârșit și să te bucuri de copchilul tău, ajungi să-ți blestemi zilele... Și nu, dacă ți se spune că toate astea sunt doar la început, să nu crezi. Iată-mă după 40 de zile prinsă între 2 idei: să renunț la alăptat sau să renunț la alăptat.

New-me.
Asta înseamnă că old-me m-a părăsit. Old-me avea pielea fină, fermă și mișto. Old-me nu știa să plângă, nu mânca prăjituri și nu cântărea 2 tone. Old-me avea nervi, dar se stingeau imediat într-un râs, nu într-un plâns ca acum. New-me are nevoie de reparații capitale. New-me a ieșit șifonată din sarcină. New-me are nevoie să fie clonată.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

O, an frumos!

Bine-ai venit!
La 12 noaptea mă uitam pe geam la artificiile-pocnitorile aruncate de vecini și mă speriam de atâtea bubuituri. Eu. Iris n-avea nici o treabă, dormea îngerește. A fost primul revelion cuminte, liniștit, fără muzici, dansuri, beții. Abia așteptam să plece cei 3 prieteni care și-au petrecut cu noi ultimele ore din 2010 ca să mă strecor în pat lângă ghemotocul meu cald și frumos. Mă emoționează copchilul ăsta de nu mai știu ce-i cu mine, și-mi tot vine s-o strâng tare-tare, s-o pup mult-mult, s-o alint tot-tot. Nu mai știu superlative să i le atribui și oricât aș drăgăli-o parcă nu-i de-ajuns, ea merită mai mult, mai bun, tot. Da, în caz că nu s-a înțeles din prima, mi-e dragă de mor:) Așa că, eu vă doresc din suflet ca în 2011 să găsiți acel ceva care să vă facă să vă simțiți cum mă simt eu când îmi zâmbește Irisuca!

O să fie un an frumos, am citit eu asta de dimineață în pampersul domnișoarei, trust me!