vineri, 31 august 2012

Dear Lord

 That's my inspiration (thx to Ana), lovely letter (vă rog, citiți și faceți exercițiul ăsta).

Să-i spui să fie bună și să n-aibă orgoliul de a întoarce spatele oamenilor care vor să-și ceară iertare.
Să nu-și tatueze pe spate tribale și dragoni închipuiți de alții și să-și aducă aminte că mama ei i-a fiert apa în care a spălat-o (și i-a răcit-o cu apă plată până când a fost botezată).
Să nu lase nici o educatoare și nici un profesor să-i înfrâneze imaginația, să deseneze dacă-i vine să deseneze, să cânte dacă vrea să cânte și să danseze dacă vrea să danseze.
Să fii cu ea când se urcă prima oară pe bicicletă și să nu-i bagi în cap ideea că motocicletele sunt cool.
Să-i aduci aminte că mama ei a plâns când a născut-o, mai ales atunci când viața o să i se pară nedreaptă.
Să n-o lași să urce decât munții pe care poate să-i urce.
Să fii cu ea când trece strada, când o să meargă în cluburi, când o să înoate în piscine, mări sau oceane, când o să meargă la facultate sau la serviciu, când o să zboare cu avionul sau o să sară cu parașuta, când o să mănânce mâncare chinezească și-o să folosească toaletele publice, când o să se tundă prima oară (și, te rog, nu-i bagă prostii în cap, să creadă că permanentul e cool), când o să se epileze prima oară, când o să doarmă în altă parte decât în patul ei de-acasă, când o să meargă în parcuri de distracții sau la karaoke, când o să se certe cu prietena ei cea mai bună, și, când o să plece de lângă noi, adu-i aminte c-am stat nopți întregi uitându-ne la ea cum doarme, ascultându-i respirația și foirile.
Să n-o pierzi din ochi, mai ales când o să se simtă singură, și spune-i că mama ei nu s-a mai simțit niciodată singură din ziua când obrazul ăla mic și cald l-a atins pentru prima oară pe al ei.
Să-i spui să aibă răbdare, să aibă vise, să aibă încredere și să-și creeze propria disciplină.
Să nu uite niciodată să se joace (and, Lord, yes, break the Internet forever), să aibă impulsul de-a o suna pe mama când are de dat o veste bună sau, of, una proastă.
Să nu uite niciodată că pentru noi e cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai amuzantă, cea mai minunată creatură de pe fața pământului, dar că nu toți oamenii o vor vedea așa.
Să aibă curajul să încerce neîncercatul, să facă nefăcutul, să viseze nevisatul, dar să aibă înțelepciunea de a-și recunoaște limitele.
Ferește-o de droguri, junk food, prieteni falși, câini comunitari, tunsori cu chică, boli incurabile, bluze din lycra, căpușe, pantofi care rod, șefi analfabeți sau afemeiați, iar de restul învaț-o să se ferească singură.
Dacă o să i se pară vreodată că are nasul mare, spune-i tu, te rog, că mama ei zicea că are nările ca două inimi.
Spune-i tu, că pe tine o să te creadă, că broccoli-ul e bun, topless-ul e bad, plăcinta cu mere de la Mc nu înseamnă că mănâncă fructe, moș Crăciun înseamnă că cineva (nu spuneeeem cineeee) se bucură să-i facă daruri, hiene nu sunt doar în Africa și că mama niciodată n-o s-o sfătuiască altfel decât cu inima.
Iar dacă într-o zi o să întâlnească pe cineva de viță nobilă, să-i amintești că nu avea nici 2 ani când răspundea că ea-i prințesa Bobi (da, o văd zâmbind deja).

marți, 28 august 2012

Asta nu e o poezie, asta e nevoia mea de rupere

sunt ca un animal ținut în captivitate
prea mult timp
care
acum
nu mai e nici sălbatic,
dar nici domestic.

măcar dezleagă-mă!

vineri, 24 august 2012

1y9m: Isi, față-n față cu lumea

O cheamă Isi și are două ani.
Îi spun că o iubesc (tot de mult) mereu și mă încăpățânez să scriu lunar despre ea, pentru că vreau ca, în cazul în care eu n-o să mai fiu (deloc sau așa cum sunt acum :p), iubirea asta să fie prima ei siguranță, prima constantă.

Cosleep-uim, mai nou. Feels good. Cred că o să împachetăm pătuțul (și-așa n-avem suficient spațiu) și-o să dormim așa, cur în cur, până o să transformăm dormitorul în camera ei, chestie care o să dureze, că ne-ar cam trebui niște (mulți) bani ca să pun în practică tot ce-am adunat în foldere.

Chiar s-a făcut mare. Nu mai are biberon de câteva luni, acum și apa vrea s-o bea din cană/pahar. Mănâncă binișor singură. Stă cu pampers doar la somn. Suzeta a mai rămas, și ține cu dinții de ea (la propriu) de parcă ar ști că bebelușia, odată încheiată, e dusă de tot. Și mersul ei alergat, cu mâinile în aer, parcă mai amintesc de perioada când abia învăța să meargă. Nu pot să nu oftez când mă gândesc la toate astea, la cum a trecut timpul și cât de repede am ajuns la ceea ce părea la miiilllioooons miiiiles aaaway.

Isi e (și) enervantă. Nu că ar fi început acum. Nu că în celelalte luni (de după 1 an, mai ales) ar fi fost numai și numai delicioasă, de dimineață până seară. Dar acum e, pe alocuri, atât de enervantă, că-mi vine să plec și să mă mai întorc să verific dac-a intrat la facultate. Pentru că da, sunt conștientă că toate crizele de acum sunt un mic-mic-miiiiiiiiic exemplu din ce urmează. Și na, mă aștept, prostește, să știu cum se gestionează toate astea (deși trebuie învățate, așa cum învață și ea tot, pentru că, surpriză, nu ne naștem părinți, ci devenim), și pentru că nu știu, mă enervez aiurea (și că mă enervez).
Îs toată o mirare că, cum-necum, fuga-fuga, am copil suficient de mare încât să-mi pun problema grădiniței. Ce chestie! :p

Pe lista transformărilor care m-au uimit (nu, nu le pomenesc pe cele din categoria cum ajungem din cârpe spălător, în doar câțiva pași simpli) avem așa:
- mă bucur pentru fiecare rochie, pereche de sandale, jucărie sau carte pe care o cumpăr pentru ea, cum nu m-am bucurat niciodată pentru nici o poșetă, pereche de blugi sau rochie cumpărate pentru mine. Efectiv mor de încântare :D
- dacă v-ați propus să vă sinucideți nedormind suficient, să știți că nu, nu se moare din asta.
- am remarcat într-o zi că n-am dischete demachiante în casă. și că nici nu am idee cât costă (sau cum se folosesc). așa mult m-am mai machiat lunile astea.
- știu că sunt aproape de momentul în care trebuie să mă întorc la viața de femeie-adult-încadrat în câmpul muncii. dar cum se face să nu te simți o abandonatoare nenorocită, cuuuuum?

L-a învățat pe acum și-l folosește cu precădere în propoziții de genul mami pine unt acum. Da, să trăiți!
E fascinată. Când ajunge în parc și vede fetele mai mari (4, 5, 6 ani) aleargă într-un suflet la ele, stă în gura lor, râde la joaca lor, se întinde să le țină de mână. Și ele fug ca proastele de ea!
Într-o zi, a făcut primul ei compliment unei fetițe: mos ochiț (frumoasă rochiță). Am fost așa mândră de ea :p
A descoperit cum stă treaba cu învârtitul.
Nu pedalează.
Nu-i mai plac ouăle fierte, fie ele de găină sau prepeliță. Nu mă mir prea tare, nici nouă nu ne plac.
Înainte să facă o prostie, se uită la mine și-mi spune paaaaa, maaamiiiii! Să plec, să nu mă uit, să o las în pace, că știe ea ce face. Ăhî!
Se dă singură în toboganul mare, circular. Unde e inima mea pitită când urcă singură atâtea scări și cum stă la înățimea aia și se strâmbă la mine ca și cum ce-ai, mă, îs mare, nu pățesc nimic?!, nu mai știu. Dar o las, trebuie s-o las.
E o mareeee bordurăreasă. Merge ce merge, hop, pe-o bordură (să-și mai tragă sufletul, îmi imaginez).
După ce a împrăștiat minuni maronii pe mobilă, prin cămară și prin tenișii lu' ta-su, acum pare să fi luat în sfârșit calea cea dreaptă a oliței. Cred că faptul că i-am pomenit că numai fetițele maaaaari, ca ea și ca Meme (var-sa de 10 ani, după care e topită) fac la oliță (da, mă, bine, am mințit, normal că Meme nu face la oliță) a ajutat.

Funny one: umbla ta-su într-o zi prin casă în niște boxeri,  o idee mulați, și la un moment dat, Iris întinde mâna spre ei și zice păpușa, păpușa, și dă să apuce :))))

Funny words: manonu (balonul), catog (tractor), petea (pălărie), tigu (sigur), o cac (un cal), Micouă (Mickey Mouse), congo (clovnul), coțongă (căciulă), măm (măr), țac (fluturaș).

Cred că am fost o mamă mai bună pentru bebelușul Iris decât pentru toddlerița Iris. Și dacă până acum tot ce a învățat a învățat singură, de-acum cade în sarcina noastră s-o învățăm diverse (bune, de preferat), să intervenim cumva în dezvoltarea ei, cu jocuri, explicații, exemple personale. Greu, bă, greu!

A, și-n caz că ați ratat marea și grozava veste sau ați auzit ceva, dar nu știți sigur ce să credeți, well, da, e adevărat, Învăț fluturii să zboare e și pe facebook :D Aici. Vă avertizez, e cam plictiseală pe-acolo, dar sper că asta o să se schimbe odată cu apariția voastră :p Deci, da, see you on the other side!

sâmbătă, 18 august 2012

O idee, doi copii

Joaca asta, de inspirație jurcuț-iană, a venit la marele fix. Noroc că au alții idei bune, să mă folosesc și eu de ele, că altfel, iar o lăsam pe Iris să-și facă de cap de una singură și-apoi mă miram inocent că iaaaaar e, frate, dezastru în casa asta!

Așa că, am găsit un carton din ăla în care a fost împachetat un tort (toooooort-bale-bale) și-am împărțit tarlaua (nu că n-ați înțelege din imagine:p) după cum urmează: un mall unde să te duci să cumperi oje sau suzete (nu știu ce caută alea tolănite acolo, probabil niște bețive din altă poveste); o grădină zoologică, unde șeful e ursul și pe care Iris îl ia la plimbare cu mașina aia de piți; o ogradă, unde cocoș e fix un vultur; un domeniu fără nume, unde o face pe împăratul ba piticul cocoțat pe 2 cuburi, ba robotul cu care se mozolește blonda aia, a, și țarcul dinozaurilor (pe cale de dispariție și la noi, c-au mai rămas doar 3).
Ce ne-am distrat, mă, și ce interesată a fost ea! Păcat că la final a simțit nevoia să se pișe peste investiția mea, că sigur ne mai distram și mâine.

vineri, 17 august 2012

Cu cine mi-am petrecut travaliul (2)

Când l-am cunoscut am avut imaginea clară a unui viitor simplu, bun și frumos împreună, îl vedeam efectiv cum crește și merge lin tot înainte, că n-am putut să nu fiu atrasă în povestea asta. 
Până când s-a umplut acest gol  de sex neidentificat în mine, care-a făcut să se ridice, pe rând, toate cortinele în spatele cărora erau ascunse adevăratele motive ale relației noastre, toate fricile mele și toate neîmplinirile pe care nu le-am simțit așa până-n momentul în care mi-am dat seama că se poate și altfel și că nu suntem așa minunați împreună cum ne-am obișnuit să pozăm.
Nu am regrete. Sunt sigură că dacă aș mai fi în fața acestei alegeri, aș râde la ea ca și prima dată.

What a funny life! Acum spui da în fața ofițerului de stare civilă, iar dup-aia te gândești la divorț înainte de aniversarea a 5 ani de căsătorie.
Te gândești că se poate și altfel, că poate mai există iubire și pentru tine pe fața pământului. Te gândești că poate nu ești așa bătrână la 34 de ani. Te gândești să-l părăsești. Te gândești că încă mai poți fi fericită și că nu trebuie să te privezi de fericire. Că mai există buze care să te sărute cu sete și om care să te iubească de toți pereții.
S-a terminat de tot? Așa? Sau se termină după ce faci o încercare, două, trei? Trebuie să lupți, să-ncerci să păstrezi o relație? Ești cu atât mai mult datoare să încerci dacă ești căsătorită? Sau dacă ce trebuie sa vină de la sine și nu vine, înseamnă că-i de rău, că nu mai vin deloc? Dacă binele și fericirea vin cu efort mai sunt reale, durabile și cum mai trebuie?
Nu știi cum ați ajuns aici. Viața pur și simplu ți-a luat-o înainte.
Totul se întâmplă foarte repede. Te urci într-un  roller coaster și când te dai jos viața ta nu mai e, viata ta și-a băgat picioarele și s-a dus.
Frustrările stau la coadă ca să se instaleze comod în interiorul tău. Unele chiar au venit de foarte departe, ducându-se vestea printre ele, cum că ai fi o gazdă excelentă. La început încerci să le râzi în față, poate le-o fi rușine și-or pleca. Apoi te simți generoasă și le dai o șansă, să le asculți, iar acum ... acum ele îți sunt ție gazde.

-Hai, încă o jumătate de oră, te rog, hai să mai dormim juma de oră, ce mai contează 30 de minute când ai tot timpul ăsta neînceput numai al tău, tu nici măcar nu te-ai născut de-adevăratelea?!...
Nici un răspuns care să pară afirmativ. Făt-foit, deși sunt sigură că nici făt-frumos nu i-ar fi nepotrivit, îmi dă senzația că s-ar fi urcat în capul  meu unde a găsit o ușă greoaie pe care o scărțâie și o bușeșete de toți pereții. De când a împlinit 22 de săptămâni și-a luat lumea-n cap.

joi, 9 august 2012

Avem degeaba peron pe partea dreapta, nu se coboară, se merge înainte!

Cum se face că ajungi la 30 de ani și-n loc să ai  mintea curată, în loc să vezi ordine de jur-împrejurul vieții tale, în loc de liniște (dacă nu de alt fel, măcar mentală), ai haos în creieri, și când credeai că ai trecut cu brio de vârsta depresiilor adevărate și a angoaselor nesuferite, descoperi cu groază că te-au pândit atâția ani niște frustrări, niște tristeți și niște neîmpliniri atât de mari, că seara, în pat, îți bâzâie ca niște țânțari, în suflet și-n urechi?! Nu-i nașpa? Păi așa ne-a fost vorba?
Te întorci pe toate părțile, te culci noaptea mai târziu doar ca să mai desprinzi o coajă de pe o rană mai veche, te uiți înăuntru și descoperi, nu numai că încă doare, ci că, deși nu știi cum s-o faci să se închidă, știi sigur că doar tu poți face asta. Îți vine și să râzi. Ești ridicol de deprimată și când nu-ți vine să plângi isteric, îți vine să râzi de împuțiciunea asta de situație. Tu, aici? Come, on, really? Yes, really. Acum ce faci? Domnu' psiholog, m-am deprimat, m-am deprimat, știu că e păcat, dar mi s-a-ntâmplat! Râzi, că dacă încă râzi, mai ai o șansă!
Faci liste. Îi pui frumos unul sub altul pe toți cei care reprezintă pentru tine surse de tristețe, dezamăgire, supărare. Tre să accepți din start că nu, nu e vina lor. Ei trimit spre tine unde care-ți tulbură linul, dar nu, n-au nici o vină. E vorba despre tine, despre ce lași tu undele alea să facă, despre cât și de ce permiți să tulbure, despre cât de importanți sunt pentru tine, despre împăcarea de a trăi cu ei așa cum sunt (dacă n-ai opțiunea de a trăi bine-merci fără ei), fără să ți-i imaginezi schimbați, modificați, îmbunătățiți. Oamenii sunt, între altele, oglinda comportamentului nostru.
Așa, ți-ai aliniat soldații depresii. Now shoot! Ă, wait, asta parcă-i din alt film:p
Acceptă-i, mă! Acceptă că și ei sunt oameni, că și ei au nemulțumirile și dezamăgirile lor, că tu, la rându-ți, nu ești mereu bună, minunată, calmă, săritoare, înțelegătoare, comunicativă, răbdătoare. A, ești așa? Then shoot!:p

miercuri, 8 august 2012

Norocul de a fi mamă

Am avut noroc. Iris nu a avut colici. Sau dacă a avut, a păstrat secretul. Iris nu a fost un bebeluș plângăcios. Iris dormea bine ziua și dormea și noaptea. Până au intervenit diverse și s-a mai golănit, but still. Pe Iris am știut că o cheamă Iris dinainte să-l cunosc pe tatăl ei, care să ne dea, întâi mie și-apoi ei, numele Florea. N-a trebuit să mă culc cu dezgustătorul Bon Jovi, duaaamne, ce usurare!, ca sa mă asigur că Iris are ochii albaștri :p. Iris e cârlionțată, deșteaptă și bună. Și, cel mai important, Iris a fost și e un copil sănătos.

So, da, am avut noroc, responsabilul cu orânduirea tuturor lucrurilor ne-a dat până ne-a umplut. Pentru că asta e faza cu copiii. Dacă ești sărac, un copil te face să te simți împăratul lumii. Dacă ești bogat, un copil vine moț deasupra tuturor, să completeze întregul. Dacă te simți singur, un copil vine să umple golul.  Dacă ești fericit, un copil vine să-ți arate că n-ai cunoscut fericirea până la el :p

Acestea fiind lămurite, o să vă spun un secret: copiii nu cresc oricum. Știu că asta ați auzit, că asta vă spune mama, bunica, vecina și-n general orice persoană de sex feminin. Nu, nu, copiii nu cresc oricum. Copiii cresc nu doar cu lapte, ci cu efort, cu renunțări, cu griji, cu nopți nedormite, și mai ales, cu multă dragoste. Nu trebuie să vă faceți griji, dragostea e acolo din momentul în care i-ați simțit prima fluturare din mână, în burtă, de când i-ați văzut prima oară ochii, de când v-ați lipit prima oară obrazul de obrazul lor, și crește, crește, crește odată cu el. Nu faceți copii pentru că ei cresc oricum, nu faceți copii așteptându-vă ca bunica să vă ia greul și locul atunci când nu mai puteți, nu faceți copii bazându-vă pe un ajutor care poate să vină sau nu, faceți copii pentru că bucuria de a fi mamă e o bucurie despre care nici măcar nu se poate povesti, atât de mare, de rotundă și de plină e!