luni, 26 mai 2014

Ce vrăji a mai făcut Samantha (asta)

Într-o zi am coborât
în mine
și-acolo am găsit
pe una
ținea un picior sub fund
și stătea aplecată
asupra unor chestii colorate
trăgea de ațe și se-nțepa aiurea cu acul
când m-a văzut
mi-a spus
'ce câcat ai întârziat atât?
avem atâta treabă.

Și treabă am făcut. Nu știu câtă eu, nu știu câtă ea, dar așa întoarsă la mine și adunată-n capul meu nu m-am simțit niciodată. În ultimele 2 săptămâni atâta ce-am tăiat și cusut și lipit de n-am mai știut de mine. Și am trecut cu acul prin buza inferioară (yes, yes). Și mi-am lipit deștele între ele. Și mi-am băgat alt ac, mai mare și mai gros, sub unghia deștului mare. De mai multe ori. Și m-a durut. Și-am înjurat. Dar înăuntru, aceeși tipă de care am pomenit la început, râdea ca o nemernică, bucuroasă că s-a găsit pe sine. Mă fericește, mă repară, mă adună. Să fac lucruri cu mâna mea e terapie curată. Terapia mâinilor ocupate, am mai zis eu.
Am participat la un târg de hendmeiduri weekendul ăsta. Mi-am luat bentițele de ciuf și m-am dus să mă aflu în treabă. Și-am avut norocul să mă vadă exact persoanele la care îmi doream să ajungă chestiile mele. Fete cool, mă. Mare bucurie să vezi că lucrușoarele tale atrag. Nu vă așteptați la magie sau geniu creator sau mai știu eu ce. This is it. Prima mea colecție. Deja-mu :D

PS: Nu, n-o să devină un boutique acest blog, nici nu primesc comenzi. Doar laude, când și când, dacă sunt, dacă nu, merge și-o critică și-un wtf, ai înnebunit?!:))

joi, 22 mai 2014

3 ani jumate

Cum stau acum pe canapea, pe lângă urechea dreaptă îmi trec niște raze de soare care prin monitor îmi ricoșează în ochi. De la ce altceva să fie aburii de pe gene?

Deci sunt mamă, mă, ce chestie!. De 3 ani jumate sunt mamă și uneori încă mi se întâmplă să tresar când sunt întrebată sunteți mama ei?. Păi ăăă, da, sunt, ah, chiar sunt. Că-n urmă cu 3 ani jumate, într-o joi, s-a răsturnat căruța cu fericire în viața mea. Sigur, ca-n toate fericirile importante, întâi au trecut căruțele cu vergeturi și suferințe de tot felul pe la mine, ca să nu uit că sunt vie și că urmează să mi se întâmple o minune, probabil.
Dacă închid ochii, îmi amintesc cu o precizie care-mi dă amețeli cum arăta sala de operații, înțepătura imensului ac de anestezie, cum erau ochelarii asistentei care mă mângâia pe frunte, cum toți oamenii ăia își vedeau de treaba lor, numai eu eram captivă în încremenirea aia, la mila și priceperea lor, abandonată fizic total, cât de dureros de singură m-am simțit atunci, de nici corpul nu-mi mai aparținea, cât de frică mi-era, pentru tot ce trăiam, pentru tot ce nu știam, dar mai ales pentru tot ce urma să am, din burtă în grijă, for the rest of my life, lacrimile din urechi, evacuarea irisului (oare ce făcea înainte de asta?, oare știa ce se petrece?, oare i-a fost frică?), orăcăitul, lipirea de obrazul meu și sudarea pentru totdeauna, unde o duc?, oare e bine?, când o mai văd?, unde mă duc?, ce mai urmează?, terapie intensivă, vizita beau-lui, bocitul la unison, frigul, tremurul și deja a doua zi.

Pentru mulți oameni ziua de 25 noiembrie 2010 a fost o zi ca oricare alta. Pentru mine, cum nu va mai fi alta.

Aș fi vrut să fiu perfectă, să nu greșesc niciodată, nimic, în ceea ce o privește, să le știu pe toate, să le fac pe toate, să nu țip niciodată, să nu-mi pierd niciodată răbdarea, să am mereu cheful ei de joacă și să inventez mereu alte și alte jocuri care s-o încânte, să dansez de câte ori are ea chef cât are ea chef, să nu-i refuz nici o tâmpenie colorată pe care și-o dorește, ca să nu-i aud niciodată înțelegătoarele-i vorbe bine, când o să ai bani, mami, da?, aș fi vrut să nu fiu obosită niciodată, să gândesc rapid și la 3.37 și la 5.13 și la orice ore din zi sau din noapte, să știu de fiecare dată care e tratamentul care o va însănătoși instant, aș fi vrut să stea în puterea mea să nu tușească niciodată, să nu cadă niciodată, să nu fie lovită niciodată de vreun copil. Dar astea sunt gânduri răzlețe, fără greutate, știu că fac și eu ce pot, nu mă plafonez (în meseria asta de mamă), caut să fiu cu urechile și mintea deschise la toate alea, dar mai ales la ea și accept că ea nu-mi aparține așa cum îmi aparține laptopul, e copilul meu, almeualmeu, dar nu o jucărie, nu o marionetă, nu un vis, nu un ideal. În deplinele facultăți mentale, cu toată sinceritatea zic că aș vrea să nu am nici un control asupra ei, să n-o modelez în nici un fel, să nu-i transmit nici una dintre prejudecățile sau fricile mele, ci să îi ofer mediul propice pentru a se dezvolta, să putem vorbi oricând despre orice, să aibă încredere în mine, nu (doar) pentru că sunt mama ei, ci pentru că merit asta. Dar ce spun, trebuie că toți ne dorim asta.

Draga mea,
pocitania mea perfectă,
noi, noi doi, mamă și tată, suntem vrăjiți,
și cine ne-ar vedea la orele 23, n-ar putea să spună altceva: tac-tu te ia din pat, caldă și semiadormită cum ești, te așează pe oliță pentru pișul nocturn, și-n alea câteva secunde ne uităm ca boii unul la altul, ești de-o drăgălășenie cum n-am po-me-nit, mă, n-am pomenit, așa că, deși tac-tu s-ar descurca perfect și singur, nu pot, nu pot să ratez acest moment. Știu că o să vină o vreme când o să mă urăști profund pentru faptul că am povestit în spațiul online despre cum te pișai tu la 11 noaptea, dar aia e, fată, iubirea de mamă e dementă, ilogică și cameleonică, dar dacă te iubește mă-ta e ca și cum te-ar iubi toată lumea, pentru că de aici, din iubirea asta, sper eu să-ți iei conturul și să ajungi echipată corespunzător în lumea adolescenților (de care mi-e cam groază acum, recunosc) și-apoi în cea a adulților. Cred în tine, cum cred în gropița ta din bărbie, în cercurile pe care le face părul tău când dormi, în albastrul-minune al ochilor tăi, în țopăitul tău, în râsul tău gâlgâit. Cred că o să fii o femeie minunată, draga mea, căci în asta se transformă fetițele minunate.

E o fetiță-arici. Nu știu dacă se putea altfel:) E sociabilă și-i place să se joace cu copiii, le caută compania, dar să nu se apropie prea mult de ea, brusc, că-și zburlește țepii. E haioasă, are un simț al umorului dement (mănânci mâncare de șosete, mami, da?, da?, veeeei?, și râde de leșină). E iubitoare, o meduză pupăcioasă, dar dacă ai țipat la ea pentru că tocmai a făcut o prostie cât casa, adio, nu mai eți iubita mea (ceea ce mi se pare corect:p), iar de când am auzit asta prima oară, guess cine se gândește de 2 ori înainte să mai țipe?:p Inventează instant nume pentru caricaturile pe care le desenează (și chiar sună mișto) și diverse denumiri, mă ajută să aleg, are păreri și gusturi bune și-n general, când mă uit la ea, în casă sau afară, mi se pare că... sclipește:p Părinții ăștia sunt niște creaturi foarte, foarte, foarte norocoase, n'est-ce pas?

marți, 6 mai 2014

Atacurile la persoana mamei

Mamele sunt atacate. Nu, nu de niște creaturi malefice care se hrănesc la ceas târziu din noapte cu nervi de mamă la proțap, ci chiar de propriile mame, de familia lor extinsă și, de fapt, de orice altă ființă cu care contrastează în vreun fel, dar, desigur, cum altfel, mai ales în ceea ce privește creșterea progeniturilor. 
Dacă încerci să îl hrănești sănătos, mai că nu-ți iei o pungă de pufuleți peste ochi pentru tâmpenia asta- cum adică sănătos, ce, al meu nu mănâncă sănătos, zise mama care-i îndesa o acadea copilului de 1 an care zicea că nu veaaaa, nu paaaațeee, ei nu-ți place, linge, că n-am dat degeaba banii pe ea. Dacă funcționați bine-merci după un program de când lumea și pământul (vostru), de odihnă, mese, etc, mai că nu ți se spune-n față cât de proastă ești- păi ce, tu te iei după copil sau copilul tre să se ia după tine?
Pe bune? Nu vă mai săturați? Vă validati în vreun fel alegerile personale criticându-le pe-ale celorlalți sau ce? Trebuie să urmăm toți un tipar, unul singur, ca să fie bine copilul, altfel nu se poate? Îmi spui că ce, tu ai mâncat de toate, toată viața, și n-ai nimic, deși ai gradul 1 de obezitate, probleme cardiace și dinți care-ți fug speriați din gură și vrei să te cred sau cum? Poate ne consideri o familie suspectă pentru faptul că ne împărțim sarcinile și nu considerăm, în ceea ce-o privește pe Iris, că aia e treaba de mamă și ailaltă de tată, poate ți se pare nedemn de un bărbat să-și culce copilul- și ce, crezi că-mi pasă?  Pe bune? Pe bune, poftim:

Mai mare rușinea, e datoria ta de mamă să ștergi copilul la fund, nu a tatălui. Uite că nu. Dar de ce e treaba cuiva ce se întâmplă în familia noastră, care pe care șterge la cur? De ce-mi dai lecții? De ce te privește pe tine?

Îți bați joc de copil cu mâncarea asta a ta. Jur, copilul ăsta al meu nu mănâncă lături, pe bune că nu!

O să vezi tu când o să crească mai mare, o să te scuipe-n ochi cu apucăturile tale cu tot. Nu știu cum pana mea fac de contrastez în halul ăsta cu lumea înconjurătoare, de ce vor toți să mă schimbe.

Na, vezi, te-ai câcat atâta pe tine s-o hrănești sănătos și tot răcește?! Na, să mă satur, c-am crezut că o sigilez ermetic de să fugă virusurile și bacteriile schelălăind numai când aud numele ei, ce țacă mi-am luat!

O înveți dependentă de tine. Iubind-o? Iubind-o fățiș? Îmbrățisând-o cu nerușinare în mijlocul parcului? Spunându-i cuvinte frumoase? Încurajând-o? Ținând cont de părerea ei?

Uneori îmi vine să-mi iau copilul ăsta chinuit și să fluturăm batista despărțirii tuturor neamurilor și cunoscuților care nu se mai satură să ne dădăcească, să ne educe, să ne aducă pe calea cea dreaptă. Atâta m-am săturat de răutatea asta (pentru că e răutate în tonul lor), de sfaturile lor cretine (ce dacă nu vrea să doarmă la grădiniță, tu las-o acolo, ce, face ce vrea ea?), de grija lor pentru ce mănâncă Iris și autosufieciența că ei știu mai bine, la naiba, întotdeauna știu ei mai bine (ce-are dacă mânâncă un ou fiert de nu știu cine acum 2 zile și plimbat în traistă 2 zile din sat în sat, se minunează bunică-mea?), de atacurile lor. N-am auzit, în ăștia 3 ani jumate soon, bravo, fă, te-ai descurcat cum te-ai descurcat, ai un copil sănătos, asta e tot ce contează sau orice alte cuvinte normale, domoale. M-am săturat să fiu boscorodită, m-am săturat de nț, nț, nț, m-am săturat de privirile lor care spun aah, ce-aș mai salva eu copilul din ghearele tale, zgripțuroaico, cum i-aș mai cumpăra eu și gogoși și înghețate și detoatedetoate, păi ce, alea de le faci tu nu îs dulciuri. Ce să mai zic, it's not easy being weird:p