marți, 28 mai 2013

This left feels right

Depresiune, depresiuni, s.f.: 1. formă de relief emoțional, intrinsec, 2. stare de mediocritate neasumată, când știi că nu ești câmpie, dar nu știi că nu ești munte.

Nu poți să aparții mai multor lumi. Nu poți să fii și în trecut și în prezent. Oricât de vigilent, de deschis sau de norocos ai fi, mereu există laturi pe care nu le vezi, povești pe care nu le trăiești, oameni pe care nu-i vezi, praguri pe care nu le atingi, scări pe care nu urci, drumuri pe care nu mergi. Cre' că nici nu trebuie să fie așa. Trebuie să-ți găsești drumul tău, să-ți stabilești viteza și direcția, să ai reprezentări corecte, personale, coerente, doza de surpriză ți-o servește oricum "destinul". Nu cred că toți oamenii ajung să-și cunoască maximul potențialului lor, dar cred că mulți dintre cei care conștientizează și-și doresc asta, ajung (pe-)acolo. Nu cred că bunătățurile pe care ni le dorim vin când noi stăm lățiți pe canapea, pocnind din degete. Nu cred că e suficient să ne dorim, să ne placă, să avem nevoie. Roata a început să se învârtă nu pentru că așa a simțit ea nevoia, ci pentru că cineva a crezut că e posibil. După care a pus naibii mâna și-a făcut ceva în sensul ăsta:p
Facem în fiecare zi tot felul de chestii ca să treacă timpul. Fumăm 2, 3, 14 țigări pe zi, ca să ne treacă timpul. Ne uităm la filme ca să treacă timpul. O lălăim în pat până la prânz (so sad, nooot me) ca să treacă timpul. Timpul nu trece, timpul zboară. Timpul e un animal sălbatic înaripat, nu stă la cheremul nostru, nu vine dacă-l chemi, nici dacă ai nevoie de el, nu-l poți îmbuna, atrage sau îmbutelia. Timpul, dacă ar avea cum, s-ar bate cu mâna pe burtă de râs de cât de proști suntem cu lamentările noastre, cu amânările și irosirile noastre, cu trăitul nostru în confortabilul trecut (pentru că îl cunoaștem, dacă nu de altceva), ori în minunatul viitor (care e minunat doar pentru că nu-l trăim încă)! Viața asta între un timp mort și unul nenăscut încă, nu e viață! A permite timpului să treacă aiurea e o formă de atentat asupra propriei persoane și asupra propriei fericiri (care există, este posibilă, dar tu nu-i dai nici o șansă, tu o refuzi). Nu fi prost! Chiar dacă există viață după moarte, viața asta, așa cum e ea acum, cum poate fi acum, cu oamenii din ea, n-o mai găsești niciodată, nimeni n-o să ți-o dea înapoi, prostule! Prostule!

vineri, 24 mai 2013

Și tu poți fi supernanny. Cum să-ți crești bine copilul (2)

 Extrase:
Nevoile copilului
Alimentația sănătoasă. Dacă vrei să afli adevărul despre o familie, aşează-i pe toţi în jurul mesei.
Un copil care consumă hrană nesănătoasă se alege cu tot felul de carenţe (de calciu, fier, vitamine etc.), alergii alimentare, nu are energia necesară (de aceea, cere mereu dulciuri, ca să compenseze necesarul de zahăr în sânge), nu se poate concentra la şcoală şi are rezultate slabe, se îngraşă, iar obezitatea la copii şi adolescenţi, aşa cum au demonstrat studiile efectuate în ţări ca SUA şi Anglia, determină o scădere a activităţii cerebrale, o lenevire şi o "prostire" a creierului.
Nu fierbe legumele până devin foarte moi. Distrugi toţi nutrienţii, toate vitaminele. Lasă-le "al dente", sunt mult mai sănătoase şi dă-le drumul în apă clocotită (altfel, pe măsură ce apa rece se încălzeşte, oxigenul eliberat scoate toţi nutrienţii în apă). Obişnuieşte-ţi copilul să consume cel puţin o dată pe zi (dar zilnic) o legumă/un fruct proaspăt.
La masă se discută, fiecare spune ce a mai făcut peste zi, se glumeşte, se apreciază bucatele, se povesteşte, masa trebuie să fie luată într-o atmosferă caldă, însufleţită, destinsă.
Deprins cu un program de viaţă organizat, copilul știe ce va urma şi e mai cooperant. Ştie că acum e timpul să mănânce, apoi se va juca, pe urmă va face baie, după care ascultă povestea, după care face nani. Când știe ce urmează, copilul nu mai e surprins de anunţul tău şi nici nu ţi se mai împotrivește, ci acceptă mai ușor ceea ce urmează să facă.
Mesele la ore fixe. Când copilul nu mănâncă la ore fixe, organismul lui nu se poate regla. Senzaţia de foame îi vine în mod aleatoriu (atunci când îi scade glicemia) și nu la ore fixe.

Defecația. Trezitul, culcatul şi mâncatul la ore fixe reglează şi activitatea tubului digestiv.
Ponturi utile:
• Nimic nu are un efect constipant mai puternic decât îngrijorarea legată de tranzitul intestinal! Deci, nu face din asta mare caz. Nu-l presa pe copil cu întrebări: "Ai făcut azi caca?" sau "Aoleu, iar eşti constipat. Ce să mă mai fac cu tine?"), nu-l verifica "ce şi cum a făcut" de parcă ar da teste pentru NASA, nu-i băga în cap că se constipă uşor.
• Oferă-i o dietă bogată în legume şi fructe proaspete.
• Băile calde au un efect laxativ.
• Un interes viu pentru lumea înconjurătoare are, de asemenea, un efect laxativ. La fel şi emoţiile (surpriza, încordarea).
• Nemişcarea leneveşte tractul digestiv. Evită să-l laşi ore întregi la computer şi la televizor. Oferă-i şansa de a se mişca în aer liber cât mai mult.

Somnul.  Un copil crește în timp ce doarme.
Pe măsură ce cresc, copiii nu mai dorm atât de mult, dar ei au nevoie totuși de mai multe ore de somn decât adulţii, în general, între 9-11 ore de somn pe zi.
A-l priva de somn e la fel de rău ca a-l priva de hrană pentru că efectele lipsei de somn sunt dramatice pentru sănătatea și dezvoltarea sa.

Disciplina. Disciplina nu înseamnă că micuţul tău stă smirnă și nu face decât ce-i spui. Am auzit pe mulţi zicând că nu vor un astfel de copil, un robot care nu face decât ce-i spui. Este o mare greșeală să crezi că acesta este rezultatul disciplinei: o anihilare a personalităţii şi obedienţă totală.
Când părinţii nu vorbesc aceeaşi limbă, când nu fac front comun, îşi subminează unul altuia autoritatea şi îngreunează disciplinarea copilului.
Disciplinarea eficientă este atunci când copilul are încredere în ceea ce îi spui și îi arăţi ca părinte. Dar, ca să aibă încredere în tine, tu trebuie să îi arăţi că eşti serios şi sigur de cele ce spui şi să-ţi întăreşti spusele prin exemplul personal, astfel încât copilul să-ţi urmeze îndrumările fără să fie nevoie de coerciţie din partea ta, de ameninţări, de sancţiune. Nu prin pedeapsă devii o autoritate în faţa copilului tău, ci prin cunoaştere şi puterea exemplului, prin înţelegerea lui, prin felul în care îl tratezi, ţi-l apropii şi îi câştigi încrederea şi respectul.
Evită conflictul. Disciplinarea nu trebuie să devină o luptă a voinţelor, nu-ţi pune ambiţia la încercare cu el, altfel, intri pe un teren extrem de alunecos, te angajezi într-o competiţie unde el se poate dovedi mai încăpăţânat decît tine şi are mai multe şanse de a câştiga. Refuză să intri într-o dispută cu el. E o capcană din care nu mai ieşi cu faţa curată şi, când vezi că începi să pierzi, te enervezi şi acţionezi în forţă, dar amândoi ştiţi că tu eşti cel care a pierdut. Încearcă să foloseşti umorul pentru a detensiona situaţia respectivă.

Recompensa. Scopul recompensei este de a stimula copilul să persevereze, de a-l încuraja, de a-l ambiţiona să reuşească să înveţe ceea ce şi-a propus şi nu de a-l răsplăti. Răsplata cea mai bună pentru efortul lui este reuşita, succesul, fericirea şi mulţumirea pe care fapta lui le aduce celor din jur şi lui însuşi. Recompensele materiale sunt total neindicate. De ce? Pentru că generează un tip de motivare materială, egoistă, de proastă calitate. Aprecierea, admirația, încurajarea, apropierea fizica, gesturile tandre sunt recompense pozitive.

Ponturi utile:
• Critică-l mai rar, apreciază-l mai des.
• Apreciază-l în public (înţelege cât de mândru eşti în faţa lumii de el şi cât de mult îl iubeşti). Critică-l între patru ochi (ca să nu-l umileşti în public şi să-l răneşti).
• Oricine e sensibil la laudă. Adolescenţii pot să se arate foarte stânjeniţi în asemenea momente, ba chiar să îţi şi spună "mamă, termină cu prostiile!", "tată, nu mai exagera atât!". Fii fără grijă! În sinea lor, sunt extrem de fericiţi.
• Vorbeşte despre copilul tău la persoana a treia în termeni elogioşi. Copiii trag adesea cu urechea la vorba celor mari. Dacă te aud vorbind despre ei în termeni elogioşi, vor fi atât de mândri şi fericiţi şi se vor simţi atât de preţuiţi şi iubiţi, încât nu vor mai avea nevoie de nici o altă recompensă. Adesea, acest truc are şi un efect stimulativ eficient.

Spre deosebire de reproşuri, muştruluiala (discuţie moralizatoare din care copilul trebuie să tragă învăţăminte, altfel paguba şi supărarea, suferinţa şi consecinţele greşelii sale rămân fără rost) este constructivă. Desigur, dacă o faci cu seriozitate şi calm, cu vocea raţiunii, nu tunând şi fulgerând.

Nevoia de respect. Ca orice om, copilul are nevoie să fie tratat cu respect: respect pentru siguranţa și sănătatea lui, pentru orele lui de masă și de somn, pentru joaca, intimitatea, igiena lui, pentru ideile și întrebările sale, pentru integritatea lui fizică și psihică. Desigur, formele cele mai grave de desconsiderare a copilului sunt violenţa fizică şi verbală, când tu însuţi te cobori, de fapt, pe o treaptă subumană şi îl "înveţi" că el însuşi nu are nici o valoare, că nu contează nici ce gândeşte, nici ce simte, nici ce se întâmplă cu el.

Nimic nu preţuieşte copilul mai mult decât iubirea dintre părinţii lui. Nici chiar iubirea lor pentru el însuşi.

miercuri, 22 mai 2013

De doi ani jumate fericirea are chipul ei

Abia mi-o mai amintesc bebeluș. Mi se pare că am fost furată. Sau că sunt o impostoare. De fapt, nu am fost niciodată însărcinată și ea a căzut din vișin, la mine-n inimă. Și-apoi mi-a alunecat în brațe. Nu-mi amintesc aproape nimic din era bebelușească, iar când mă uit la pozele ei de-atunci mi se strânge inima într-un fel care nu e doar pfiu, ce bine c-am scăpat, acum e mare!. E uimire, e ghimpele a tot ce-a fost greu atunci, e frica aia imensă, surdă, pe care n-o cunoști până nu ai copii și e iubire, ceamaiiubire, crudă, rotundă, perfectă.
O să fie o femeie grozavă. Îmi place tare mult de ea (nu pentru că e copilul meu), e deșteaptă, are umor, e curioasă, e frumoasă și dementă cum mi-am dorit să fie, cum m-am simțit și eu cândva.

Have you noticed a new sound in the house — an annoying, grating sound coming from your child's mouth?, mă întreabă babycenter. Aaa, nuuu, cum annoying?!, music to my ears not.
Figuri la mâncare, ocazie cu care mi-am auzit neauzita: îți doresc să treci și tu prin asta ca să vezi cum e să nu mănânce copilul. Really? Numai mie îmi sună nașpa asta?
E o englezoaică cu sânge latin, cântă cântecele în engleză, eu îi spun I love you și ea-mi răspunde ai ioviu tu!, iar uneori, în parc, aud cînd urcă scările uno, dos, tes
Într-o zi, la culcare, mă amenință că-mi spune povestea cu Pinochio. Bâiguie ea ce bâiguie, iar când o întrerup s-o întreb cum îl cheamă pe tatăl lui, răspunsul ei mă face să râd cu precipitații: Bongiovi. Așa să-i rămâie numele, Bongiovi is the new Gepeto:))
Iris meets popcornul românesc, de ceaun, no oil, no salt, no nothing, big hit!
Îi plac fustele. Atât de mult încât atunci când le prinde și le pune pe toate, straturi.
Se tatuează cu carioci sau își face unghiile cu acuarele.
Are 20 de dinți și măsele, 15 kg(+), dar asta de mult timp, se menține, cum ar veni:p, are în vocabular cuvinte ca lucitor și improvizăm, dar nu și literele l și r, numără corect până la 7 în engleză, dar în română după o ordine doar de ea știută, iar de curând ne răspunde sigud, sigu di da (sigur, sigur că da) la orice întrebare/cerere.
De 2 zile trăim era pișăcioasă a renunțării la pampersul de somn (de la prânz, am zis că-ncepem cu ăsta). De ce, de ce, de ce n-am renunțat de tot anul trecut?!
Se bucură de orice ieșire din afara rutinei ei zilnice, iar sâmbăta asta a plecat pentru prima oară de acasă singură, adică fără unul din noi, cu nașa ei, la un restaurant, a stat cuminte în mașină, iar acolo nu a plâns, deși știu că a fost too much pentru ea să meargă undeva unde nu cunoștea pe nimeni, fără mă-sa. Bine, după ce a ajuns m-a sunat să-mi spună am ajuns a pitețee, veau acasă :p. Draga de ea, cum am trecut amândouă prin asta, cu inima ghem încâlcit!

- Te simți bine, mă, mami, ești bine?, o întreb după o noapte în care făcuse febră.
- Nu, nu sunt bine... (pauză de-o secundă în care am apucat să mă întreb dacă o să-mi spună c-o doare capul sau burta)... sunt pefectă.

- Te culci?
- Nu pea ched.

- Te culci sau nu?
- Sau da.
Uneori am impresia că face mișto de noi cu replicile ei, sunt mult prea tari :D

Să fim sănătoși, că multă fericire o să ne mai curgă prin vene!

marți, 21 mai 2013

12 din 50

1. Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet, G.G. Marquez. Îmi place Marquez.
2. Bătrânul care citea romane de dragoste, Luis Sepulveda
3. M-am hotărât să devin prost, Martin Page. Nu-mi amintesc ce-i cu ea:)))
4. Povestea târfelor mele triste, G.G. Marquez. Numai titlul de ea, dar ce să fac, îmi place Marquez.
5. Dama de pică, A.S. Puskin
6. Rușinea, Salman Rushdie. Eh, da, asta e altceva. Până să ajung la jumătatea ei, mi-am dorit să mi se șteargă subit din kindle sau să se întâmple ceva, orice, să scap de cititul ei. Bine că n-am abandonat-o pentru că dup-aia a început să mă prindă. E o carte interesantă.
7. Hoții de frumusețe, Pascal Bruckner. Era să-mi placă, dar apoi, la un moment dat, Pascal a scăpat frâiele poveștii și s-a dus aiurea-n miriște.
8. Toamna patriarhului, G.G. Marquez. Mi-o fi plăcând mie Marquez, dar asta m-a enervat teribil.
9. Narcis și Gură de Aur, Hermann Hesse. Asta și no. 10 m-au lăsat într-o baltă de tristețe dubioasă.
10. Un veac de singurătate, G.G. Marquez. Dacă sunteți în căutare de-o recomandare, asta-i a mea.
11. Donna Alba, Gib Mihăiescu.
12. Lolita, Vladimir Nabokov. Îmi pare rău că am insistat s-o citesc, nu-i văd rostul în listele cu must read, n-am putut să mă detașez de poveste ca să gust stilul nabokovian.

Sunt într-o stare enervantă, greu de satisfăcut literar, croncăn ca o cioară negativistă despre fiecare carte pe care-o citesc, aștept să fiu dată pe spate și mă trezesc mereu indiferentă. Nu știu dacă să iau o pauză sau dacă să-mi aleg mai cu grijă cărțile, dar după cât sunt de bufnită, mai bine pun kindle-ul în cui și mă concentrez pe bucurii mai... lumești (și prin lumesc nu vreau să spun veneric:)).

joi, 16 mai 2013

Și tu poți fi supernanny. Cum să-ți crești bine copilul (1)

Începutul a fost ok, exprimare lină, simplă, nelemnoasă, multe exemple și pilde, considerații de bun-simt, etc.
Apoi, la un moment dat, m-am simțit împinsă un pic pe panta “adventismului”, a cuvioșeniei pe care nu o am în sânge și nici nu mi-o doresc:
un părinte care nu e atent cu ținuta sa în fața copilului își demolează singur piedestalul, nu te afișa îmbrăcat sumar sau în pijamale în fata copilului, o să se uite cu dezgust la tine și-n nici un caz nu te lăsa surprins dezbrăcat sau în plin avânt sexual, a nu se manifesta sentimentele, fie ele pozitive sau negative, prea zgomotos, trebuie să fii demn, curat, corect, sigur pe tine, purtare exemplară, totul trebuie făcut cu demnitate și măsură.
Oare pentru că pe-astea le face fiecare după cum simte, și, scrise, par prea mult sau altceva? Sigur că nu cred că există părinte pe fața pământului care să facă un scop din a fi surprins în plin elan sexual, să fim serioși, dar să nu te afișezi în pijamale în fața lui, să ai ținuta aia perfectă de exponat de muzeu, mi se pare too much, nu sar în costum apretat cu juma de oră înainte să se trezească ea, sper să mă ierte pentru indecență și insensibilitate.

Citind cărți de genul ăsta caut, inițial fără voie, greșeli în educația și formarea mea, caut să văd, în funcție de cum sunt azi, ce copil am fost. Nu e o bucurie să descopăr că nu am fost un copil încurajat, responsabilizat, cu care s-a vorbit, căruia i s-a explicat, care să fi fost plăcut pentru ceea ce e, ci unul care nu era ce trebuia (eram a doua fată, încă o fată, nu un băiat cum și-a dorit taică-miu și cred că nici maică-mea nu a fost prea fericită să se descopere din nou însărcinată, la nici 3 luni de când născuse prima oară). Cine știe ce aș fi putut deveni, ce om aș fi fost azi, dacă m-aș fi bucurat, ca și copil, de un pachet all inclusive?!
Nu mi s-au dat răspunderi, deci iată-mă azi un adult care are probleme cu luatul deciziilor. Nu m-am simțit iubită necondiționat, deci mă tem că nu merit, cu adevărat, să fiu iubită, în schimb, am putut să devin o nesuferită, o acritură. Nu mi-au insuflat încredere în mine, deci iată-mă fugind de răspundere, amânând. Nu m-au încurajat deloc, niciodată, așa că uite ce departe (n-)am ajuns! Nu-mi amintesc să mă fi simțit, în ochii lor, importantă, apreciată, investită cu încredere, nu mi s-a dat ocazia să mă afirm, să-mi găsesc un rol și un statut în familie, așa că nu mi-am găsit niciodată locul în familie. E al naibii de simplu!

Urmează câteva extrase din carte, e o carte bună, să știți, iar Irina Petrea, departe de imaginea pe care i-a pus-o în cârcă televiziunea, e un om coerent, foarte bine pregătit.
Bucuria lui cea mai mare este să-i dai atenţie. Nici n-ai idee în câte moduri înţelege el să îi acorzi atenţie! Indiferent cum o faci însă, aceasta se traduce pentru el într-un singur fel: atenţie = iubire.
Primul pas spre a-l înţelege mai bine pe micuţul tău este să ţii minte cât de mare eşti tu (si toate ale tale) pentru el, cât de tunător ţi-e glasul şi cât de sus ţi-e capul, faţa, cât de mari ţi-s mâinile, cât de lungi picioarele, cât de puternic ești, cu câtă ușurinţă le ridici pe toate. Copilul te admiră şi vrea să fie ca tine, să poată face tot ce faci tu. Însă nu poate.
Reproşurile repetate îl fac pe copil să se simtă prost, îl umilesc şi îi distrug încrederea în sine. Când copilul face o criză, nu e cazul să faci şi tu una.
Copilul are voie să facă orice câtă vreme:

  • nu-şi face rău lui
  • nu face rău celorlalţi 
  • nu face rău lucrurilor.
Libertatea copilului este deplină între aceste trei limite menite să-l protejeze pe el, pe ceilalţi și creaţia (la modul general) de distrugere. O dată ce ţii minte aceste trei lucruri și-l înveţi și pe el, viaţa se simplifică incredibil de mult. Orice faptă și acţiune a copilului poate fi "cernută" prin această "sită" și, dacă nu "agaţă" nici unul dintre cele trei precepte, atunci nu e dăunător pentru nimeni și nimic.

A lăsa copilul să facă ORICE este o greşeală gravă. El devine răsfăţat, nerespectuos, lăudăros, agresiv, distrugător şi indisciplinat.
A nu-i permite copilului să facă NIMIC este la fel de grav, numai că efectele sunt altele: devine timid, dezinteresat, tracasat, frustrat, temător, neîndemânatic, nesigur pe el.

Ponturi utile:

• Când copilul se simte pedepsit pe nedrept, de ciudă, mai strică ceva, face ceva rău. Mai ales bătaia, umilinţa îl pot determina să se răzbune. Copiii se răzbună adesea pe cei care îi bat ori îi bruschează ori le vorbesc urât, chiar cu riscul de a fi din nou bătuţi atunci când sunt descoperiţi. Abia aşa se pot "înrăi.

• Ajută-1 să înţeleagă că tot el are cel mai mult de pierdut atunci când distruge ceva sau răneşte pe cineva, că orice lucru rău, orice faptă rea, aduce cu sine ceva la fel de rău (ori chiar mai rău).

• Nu-l eticheta cu apelativul "răule". Va face în aşa fel încât să-şi merite eticheta şi chiar va ajunge să creadă că nu e bun, că e în stare doar de fapte rele. Nu el este rău, ci fapta lui poate fi rea sau bună, atenţie deci la formulări.

• Nu te grăbi să înlocuieşti ceva ce a stricat în mod voit, de nervi, din răzbunare şi chiar din neglijenţă. Lasă-1 să-i simtă lipsa. Va învăţa să preţuiască mai mult ceea ce are. Nu îi trece cu vederea greşelile dându-i libertate absolută şi propunându-ţi să "întorci foaia" când va mai creşte. Cum crezi că ai să te impui în faţa lui la 15 ani dacă nu poţi s-o faci când el nu are decât 5? Te amăgeşti singur.
Refuzul de a-ţi disciplina copilul înseamnă să-l condamni să devină un adult cu probleme, poate chiar un inadaptat, un ins în afara legii.

Copiii vin pe lume cu "hard-ul" curat. Noi, părinţii şi educatorii lui, suntem cei care îi "instalăm" majoritatea "programelor" şi, neîndoios, pe cele de bază. Dacă noi nu ştim ce "programe" să "instalăm" şi cum să le "rulăm", dacă nu ştim cum să "întreţinem" şi să lucrăm cu acest "computer" de performanţă nebănuită, îl "defectăm" încă de la început şi niciodată nu va mai "funcţiona" la parametrii săi reali.


Ponturi utile:

• Lucrurile cele mai complicate pot avea răpunsuri simple; când nu înţelegi purtarea copilului tău, pune-te chiar pe tine în fruntea listei de "suspecţi" şi analizează-te cu atenţie.

• Dacă tot nu înţelegi unde e buba, întreabă-1 pe el ce-i place şi ce-i displace la tine. Poţi avea parte de adevărate revelaţii.

Tendinţa copilului este de a copia mai ușor năravurile unui părinte decât obiceiurile bune ale celuilalt și, între cei doi, el va alege să-l copieze mai mult pe cel care este personalitatea dominantă în familie.

Educarea copilului nu trebuie să se transforme într-o confruntare a voinţelor, într-o ciocnire a caracterelor. Dacă eu, ca adult, permit lucrurilor să ia o astfel de turnură, atunci nu am mai multă minte decât copilul din faţa mea.

Educaţia copilului începe cu noi. Noi trebuie să ne corectăm defectele, să scăpăm de obiceiurile nesănătoase sau proaste, altfel, cum să cerem copiilor ceea ce noi înşine, oameni în toată firea, nu putem realiza?

Prima lecţie de demnitate pe care o dai copilului tău este să ai cuvânt în faţa lui. E o lecţie obligatorie, pentru că nimic nu erodează mai repede autoritatea unui părinte decât promisiunile neîndeplinite şi ameninţările deșarte, pe care i le face copilului pe negândite, uneori doar ca să scape de gura lui ori ca să-l "cuminţească" pe moment. Treptat, toate vorbele tale aruncate în vânt îl fac pe copil să își piardă încrederea în tine și,cu timpul, îţi va fi tot mai greu să te faci ascultat, crezut și respectat de el.

Copiii care au răspunderi în casă se simt importanţi, luaţi in seamă. Micile îndatoriri le satisfac nevoia de identitate şi ii ajută să capete deprinderi, abilităţi şi cunoştinţe utile, să poarte responsabilităţi şi să înveţe să ia decizii, să fie siguri şi încrezători în ei. Sunt fericiţi.

Copiii, din nevoia de identitate, din nevoia de a se afirma într-un fel sau într-altul în cadrul grupului, sunt foarte dornici să primească "etichete" şi se bucură chiar şi de cele care nu le fac cinste. În mintea lor îşi spun că şi aşa e mai bine decât nimic. Atenţie deci! Vor face tot ce le stă în putere ca să-şi merite "renumele".
Etichetarea copilului e o greșeală frecventă. Condamnă fapta, nu copilul!
Ori de câte ori îţi laşi copilul "de capul lui", cum se spune, fără să vorbeşti cu el, fără să te joci, fără să-l pui să-ţi povestească ce a făcut pentru că ai altă treabă, eşti obosit sau fără chef, mai laşi să moară nişte neuroni din zestrea lui genetică.
Nu știu exact în ce secol o să se întâmple asta, dar to be continued. Mie îmi sunt utile informațiile astea, iar dacă se mai găsește măcar o persoană care să creadă la fel, înseamnă că nu am amânat degeaba ieșirea în parc, tocmai acum când ne așteaptă niște melci afară:p 

miercuri, 15 mai 2013

Mi-ar plăcea să vorbesc limba celor care știu să gătească

Îi invidiez pe cei care o fac cu ușurința cu care eu rezolv integrale complexe seara, când nu pot să adorm. Ok, just kidding. Dar eu. Totuși.
Nu le am cu gătitul. Nu-mi grăiesc condimentele limbi dulci, motivaționale, nu aud chemarea aragazului, iar uneori o ignor chiar și pe cea a stomacului. Nu știu ce înseamnă numerele de la butonul cuptorului, nu știu ce înseamnă "făină cât cuprinde" sau "făină în ploaie". Nu știu ce buruieni merg în ce mâncăruri, dacă oreganul merge cu pește sau cu ce naiba, n-am cumpărat niciodată busuioc proaspăt, sparanghel, andive sau bețe de țelină. Nu înțeleg cum se poate găti altfel decât punând "din ochi", atât știu, atât practic. Mă minunez când îmi iese o prăjitură de parcă tocmai am făcut o magie. Nu pricep de ce trebuie musai să respecți o rețetă și mă supăr pe mâncarea aia că n-a ieșit ca-n poză. Salivez la mâncăruri sofisticate, dar îmi șterg rapid balele, pentru că nu mă văd troncănind prin bucătărie o zi întreagă pentru un moț de mâncare de culoare indecisă și gust dubios. Sunt, carevasăzică, aproape varză, dar în curs de-a-mi depăși conservatorismul gastronomic. Și pentru asta, tot irisului îi sunt, în primul rând, datoare. Ea, cu diversificarea ei, m-a făcut să descopăr alimente noi și, mai târziu, grație acestei minunate, reacțiile care se pot produce între ele, dacă lași naibii prejudecățile și stilul de-a găti al femeilor din altă generație.

Nu m-aștept să aveți și voi revelații, dar eu aproape c-am plâns de bucurie (ok, not really, dar îmi trebuia o notă dramatică aici:D) când am  făcut prima oară:
- humus. știu, știu, am mai zis, dar doamne, ar trebui să fie ilegal să nu mănânci humus.
- pâinea de casă. neagră, albă, cu sau fără semințe, pândită pe geamul cuptorului, frecându-mi palmele de nerăbdare și cu uimirea că, iată, iar mi-a ieșit.
- pui la cuptor cu lămâie și cimbru. n-am crezut că astea 3 fac treabă așa bună împreună, dar la prima îmbucătură și la primul contact cu zeama aia aromată, am crezut că leșin de plăcere (m-am abținut numai la gândul îngrozitor că la trezire n-aș mai fi găsit nici un gram:p).
- checuri aperitiv. cu toate legumele din dotare, cu ciuperci și mărar sau doar cu spanac și brânză de capră. mult bun!
- tort de mere. cum pana mea să fie așa bună o chestie așa simplă, cu banalele mere?! mă întrebam eu lingându-mi deștele incontrolabil.
- chiftele din făină de năut, la cuptor. ca să nu mai zic că o să mor cu bale buchet în colțul gurii dacă nu fac clătitele astea, mai ales că vin la pachet cu promisiunea de fericire:D
- risotto cu ciuperci, menit să-l aducă pe calea cea dreaptă pe hulitorul orezului, mr. beau.
- chiftele din cartofi sau dovlecei.
- french fries la cuptor. foarte, foarte buni!
- și, desigur, preaminunatul, preadeliciosul, preafermecătorul meu ciiizzzcheeeic, vedeta mesei pascale:)

*poze pe facebook, blogger nu mă mai lasă să le încarc:)

joi, 2 mai 2013

Back to work, pe autostrada 31

Hold your horses! Ai 31 de ani și n-ai mai muncit din epoca de piatră. Ai încercat diverse variante, apoi ai pus și tu o cărămidă, pardon, o floare, la natalitatea țării, ai făcut-o mare, și-acum încotro? Răspunsul scurt ar fi nicăieri. Dar pentru că eu sunt totuși o mamă, deci o atoatefăcătoare, iată-mă zgâriind la poarta locurilor de muncă. Nasoală poartă. Învechită, scârțâitoare, ruginită, în spatele căreia nu pare să fie nimic. 

În ziua în care am depus primul cv, mi s-a ridicat părul măciucă de frică. Daaaaaaacă, doamne ferește, mă sună cineva mââââââine, ce mă fac, cu cine las copilu', a, nu, nu, nu, nu las nici un copil, nu plec nicăieri. Și n-am plecat. Pentru că, ce să vezi, nu m-a chemat nici dracu' la interviu (între noi fie vorba, cv-ul ăla nici n-a fost vizualizat, dar ce emoții pe mine la gândul că plec la muncă:p).

Faza e că odată ce devii mamă (leg de asta schimbarea, dar sunt sigură că nu tre să faci un copil ca să ajungi la concluzia că un job de rahat se lasă în urmă și se face tot posibilul pentru a-l găsi pe fratele lui cel bun), te transformi și pe latura profesională. Nu-ți mai arde să te întorci în biroul ăla, lângă colegii ăia, nu mai vrei să te folosești de studiile pe care le ai, la nivel de carieră, vrei un job nou și bun cu tine, să aibă legătură cu frumosul, cu binele, cu normalul, care să nu-ți înghită seri, nervi și weekend-uri. Să nu credeți că înțeleg prin job bun număratul bondarilor din Vama Veche dintr-un hamac (deși...) sau nu știu ce post de conducere aducător de bani, case, mașini, vacanțe și no stress. Poți să fii librar și să fii fericit. Poți să muncești, nu știu, într-un magazin de haine, o grădiniță sau agenție de turism, ori să împletești cuvinte pe față și pe dos care să-nsemne ceva și asta să nu-ți taie zâmbetul dintre urechi.

Într-un fel, ca să fim sinceri, ești înapoiată, încetinită mental, 1 an, 2, nu ai făcut altceva decât să crești mare un boț de 3400 grame, nu ai urmărit știri care să aibă legătură cu altă realitate decât cea bebelușească, poate, cel mult accidental, neuronii își fac sinapsele cu oarecare dificultate, nu mai știi forma corectă a cuvintelor, nu mai ai cămăși sau păr de prins în coc, pierzi șirul ideilor, obișnuită să fii întreruptă mereu, din orice,  uiți constant în ce zi ești, te-ntrebi dacă și ce ai mai avea de oferit unor posibili angajatori, dacă mai poți fi tu cea de dinainte sau dacă mai ai vreo șansă să fii cea care ți-ai dorit mereu să fii.
Dar în alt fel, dacă s-o mai găsi cineva dispus să afle toate astea, ești mai bine pregătită ca oricând: ai voință, ai rezistență, ești multitasking, ești motivată, gândești și simți mai cu foc, știi ce-nseamnă să lucrezi la un proiect mic pe care grija, atenția, implicarea, informarea să-l facă mare, ți-ai verificat și îmbunătățit atenția distributivă, imaginația, creativitatea, ai învățat rapid tot ce era de știut într-un domeniu despre care nu știai nimic, poate nu știi ce zi e, dar măcar te trezești devreme, ești dedicată, ești mai matură, triezi la secundă lucrurile stringente de cele care mai pot aștepta, ești vie și-ai da orice să ai ocazia să-ți folosești și emisfera stângă a creierului, pe care o simți pulsând de nerăbdare. Entuziasmul, my friends, face rotițele să se învârtă!