Vorbitoare de păsărească, îi caut pe semenii mei!

Eram elevă la școala generală, mă și mir că-mi mai pot aminti întâmplări din era aia (da, am fost colegă de generație cu dinozaurii), atât de mult timp s-a mai scurs de-atunci:) Din păcate, dacă-mi mai amintesc conturul unei povești, cu siguranță detaliile îmi scapă, iar dacă-mi scapă, poate chiar nu contează, da, de data asta chiar nu contează. Nu știu, așadar, cum s-a întâmplat, dar mă pomenesc într-o zi că sunt cunoscătoare de limbă străină, alta decât franceza sau germana. Începutul a fost timid. Întrebată la ora de germană ce înseamnă messer, răspund prompt și mândră de mine, țuchit!:)

Nu vă lăsați induși în eroare! Există părinți, chiar din ograda proprie, care-ar fi putut cataloga acest mod de comunicare, ca fiind unul propriu golanilor, nu-și dădeau ei seama prea bine ce bâiguim noi acolo, dar din tonul nostru se putea înțelege că nu le declaram dragostea și mulțumirea față de programul inuman de intrare în casă, de exemplu. Astfel că, dacă răbufneam la una din regulile de genul de ce să ieși seara din casă, la 10 (deci 10, nu 22, să fie clar!) ce-are?! iată-mă pe mine boscorodind întorcându-mă pe călcâie, ofticată, dar încântată că le trântesc o replică mai puțin protocolară, să zicem, pe care știam că n-o vor înțelege, dar cel puțin mă mai răcoream și eu, așa că o frază de genul Salâ-mă-n ceapi, șpanetule!, deși nu schimba nici o regulă, cel puțin îmi dădea satisfacția că i-am zis și eu vreo două!:))

De fapt, ăsta era marele plus, vorbeam o limbă pe care nu o înțelegeau nici părinții, nici profesorii, ba chiar și unora dintre colegii sau conoștințele noastre mai tinere le era complet necunoscută. Și era distractiv, mă, mai știți? Sau, rumoare în sală, n-ați știut niciodată?:)

S-a scurs un deceniu de când am împlinit 18 ani

 (Gizăăăăsss, mai îmbătrânesc mult???).

Nu mă simțeam și-n mod clar nu eram matură. Nu eram un adult în sensul înțeles astăzi. Mă gândesc că e un pic nedrept să le pui în cârcă unor copii atribuții de om mare. Bine, la mine majoratul nu a adus nici o schimbare din câte îmi doream: aceeași oră de venit în casă, aceeași milogeală sau aceleași minciuni să pot lipsi noaptea de acasă (când, să recunoaștem, la vârsta aia se întâmplă cele mai mișto chestii). Deși au fost niște ani (adolescența) extrem de frumoși și de plini, în care am făcut niște nebunii care acum mă fac să mă-ntreb dacă eram măcar un pic zdravănă la cap, n-am avut niciodată apucături de genul: să fug de acasă, să fac sex în neștire, într-o dezordine emoțională care m-ar inferioriza în primul rând în ochii mei, să umblu beată și drogată weekend de weekend, să fiu o depravată și-o ostentativă, să mă cred o femme fatale și să fug de amorul artei în-nu-știu-ce țară lăsându-mi părinții să se întrebe cu ce au greșit... 

Sunt de acord. Părinții la vârsta aia sunt niște monștri, niște străjeri insensibili și absurzi care nu înțeleg nevoia ta de socializare, de experimentare, de distracție. Am fost în situația asta, fix asta au fost și pentru mine părinții mei, deși, ca să fiu complet sinceră, se găsesc întotdeauna metode să-ți furi puțină libertate, atunci când te duce puțin capul (și nu, minciunile de-atunci n-au omorât pe nimeni:) S-au schimbat așa de mult lucrurile în ăștia 10 ani cât am lipsit eu din adolescență? E la modă să te degradezi psihic și fizic? De ce unii adolescenți o iau rara și alții nu? Nu, eu nu m-aș grăbi să pun totul în cârca părinților și, dacă excludem factorul familial, următorul pe listă e anturajul și iarăși la întrebarea unde le e discernământul, de ce unii îl au în stare perfectă de funcționare și la alții lipsește cu desăvârșire?

Strange people or just strange names

Am două persoane care-mi vin în minte când mă gândesc la nume neobișnuite. Nu știu ce au gândit părinții când și-au botezat copiii așa, dacă trebuie să fii nebun sau doar aparte. Pe unul dintre nume nici nu-l mai pomenesc, în semn de considerație față de persoana care-l poartă, dar o să vă spun povestea celuilalt.

Eram la unul din puținele mele locuri de muncă. Zile întregi auzeam: iubireaaaa, vino puțin! (what the fuck, vorbește cu mine nesimțitul ăsta, a uitat că mi-a și fost coleg de facultate?), iubirea, n-auzi??? (my god, ăsta sigur pe mine mă cheamă!), iubirea, adu-mi și mie hârtiile alea! (jesus, ce mă fac?!), iubirea, ai sunat-o pe mama să-i spui că venim? (uaaaat? mama? mama mea?).

Nu, era mama ei, a fetei pe care o chema Iubirea și care era cumnata șefului. Era aproape zilnic în biroul colegei mele, unde învăța ce-i aia contabilitate.

M-am tot întrebat după ce-am descoperit că nu mă alinta pe mine în nici un fel, ce-ar fi fost să mă duc la el într-una din zilele când îl auzeam strigând-o pe Iubirea și să-i spun, așa cum șade bine unei domnișoare care se respectă, idiotule-animalule-perversule, cum îți permiți, nerușinatule? La cum mă știu, i-aș fi dat și vreo două palme, în mod sigur. Timpul a dovedit-o că și le-ar fi meritat oricum.

Ce-ați face

... dacă v-ați trezi c-o pleașcă (legală:) de 2500 de euro?

Second hand, love at first sight

Maică-mea a fost cea care m-a iniţiat. Să tot fie vreo 10 ani de atunci.
Cum să spun, eu dacă sunt aşa specială, evident că îmi plac lucrurile speciale:) Ceea ce înseamnă că tind spre a fi unică:) Asta se reflectă, sau îmi place mie să cred asta, şi în haine. Nu-mi place şi evit să port aceleaşi haine ca prietenele mele (oricât de mult mi-ar plăcea ceva), ca fetele pe care le văd în cluburi sau pe străzi, nici chiar ca vedetele. Evident, alegerile mele nu sunt de fiecare dată reuşite, uneori chiar par dubioase, poate sunt cazuri când nu sunt avantajată de o anumită rochie sau fustă, dar mie hainele îmi dau o stare. Pentru asta le îmbrac. Sunt bluze pe care atunci când le îmbrac mă simt sclipitoare, fuste în care mă simt ca la 17 ani şi toate combinaţiile mele vestimentare, câteodată ciudate pentru ochiu' privitor, mă fac pe mine să mă simt într-un fel şi asta e cel mai important.
Încă de pe vremea liceului practic cu regularitate un sport. Ce să zic, tre' să ai vocaţie pentru asta (slavă Domnului, la mine chiar dă pe-afară!:), tre' să nu-ţi pese de gura lumii, tre' să-ţi placă de tine şi de corpul tău, să nu fii snoabă şi, mai ales, să (vrei să) fii altfel. Eu întruneam condiţiile, aşa că acum, după atâţia ani de experienţă, deja am evoluat, sunt o profesionistă în cutreieratul prin sehaşuri. Sunt 2 la număr cele din oraşul meu, în care mă duc aproape în fiecare luni. Inutil să mai spun că niciodată nu mi s-a întâmplat să văd pe altcineva o haină luată din sehaş. Inutil să mai spun că, cel puţin de câţiva ani, hainele ajung acolo noi, cu etichete, la preţuri derizorii. Inutil să mai spun că sunt de firmă, că sunt aduse din Anglia, Germania sau mai-ştiu-eu ce ţară şi că materialele au o calitate net superioară celui mai tare brand de la noi. Inutil să mai spun că poţi să-ţi iei 2 fuste, o rochie, un bolero, o pereche de balerini, o bluză sport şi încă o rochiţă cu mai puţin de 70 lei. Toate noi.
Părerea mea, de specialist în domeniu, după atâţia ani, e că nu există femeie pe faţa pământului care să nu se simtă atrasă de ideea de a cumpăra haine deosebite, calitative din toate punctele de vedere, la preţuri infime. Voi- profesionişti, începători sau inapţi pentru sportul ăsta? :D

Studiu de caz (real)

Situaţie: O familie locuia împreună cu cei doi dobermani ai săi într-un apartament dintr-un oraş oarecare. Când au decis să plece pentru două săptămâni într-o vacanţă, cei doi câini au rămas în grija vecinei de vis-a-vis care urma să vină o dată pe zi să le dea de mâncare (ăsta era programul lor de masă) cu care erau familiarizaţi. Cu o zi înainte ca proprietarii să se întoarcă acasă, doi bărbaţi au primit un pont cum că apartamentul de care vorbesc este nelocuit (de câini nu ştiau, se pare), aşa că s-au gândit să dea un buf. Când au intrat în casă şi au închis cu grijă uşa, cei doi dobermani au sărit pe ei. A doua zi, când stăpânul a intrat în casă, sub ochii lui se întindeau următoarele imagini: un bărbat, câcat pe el şi disperat, urcat pe mobila din sufragerie, tremurând din toate încheieturile. Celălalt bărbat era jos, pe covor, sfâşiat, încadrat strategic de cei doi câini, care, nescăpându-l din priviri nici pe cocoţat, din când în când, îl mai şi ronţăiau un pic. Da, mort.

Să ne gândim că aţi fi stăpânii câinilor.

Varianta nr. 1: Aţi fi profund şi definitiv recunoscător câinilor că v-au protejat casa şi bunurile, gândindu-vă cu groază că dacă nu erau ei, nu vă mai rămânea decât varul de pe pereţi şi praful de sub mobilă şi, Doamne fereşte!, bine că nu era nimeni în casă, că cine ştie ce se mai întâmpla! Ulterior, poate vindeţi apartamentul, vă mutaţi cu tot cu câini şi începeţi o nouă viaţă, mulţumiţi că vă puteţi baza pe dragii de ei.
Varianta nr. 2: Cu toată dragostea pentru animalele care v-au protejat casa şi bunurile, nu puteţi să-i mai mângâiaţi, spunându-le alintat Mânca-i-ar mama pe ei de frumoşi şi deştepţi, că n-au lăsat ei hoţii să mă nenorocească!, când botul lor e plin de sânge de om, fie el şi hoţ, şi din colţuri le atârnă bucăţi de piele, urechi, etc. De om. Aşa că hotărâţi, cu greu şi cu durere, să îi daţi altcuiva, undeva la ţară sau la un centru, oricum, nu mai puteţi sta în aceeaşi casă împreună. Din frică, greaţă, pentru că nu puteţi uita sau oricare alte considerente.
Varianta nr. 3: You name it!

Rugăminte: Dacă părerile voastre coincid cu una din variantele 1 sau 2, e simplu. Dacă diferă de acestea, v-aş ruga să mă informaţi şi pe mine, cu singura precizare de a rămâne strict la cazul ăsta concret, care e foarte clar şi concis, fără să divagaţi de la subiect şi fără alte ipoteze, interpretări legale sau presupuneri. E un fel de sondaj, dacă vreţi, şi pentru mine e important să aflu mai multe păreri;)

Obloane trase

Mă învăţasem să fac aceleaşi lucruri când mă trezeam. Aveam un mic ritual egoist, pe care îl păstram cu sfinţenie doar pentru mine. În fiecare dimineaţă, fără să deschid prea bine ochii, bâjbâiam să deschid calculatorul, apoi blogul şi de-acolo începeam să hoinăresc, să mă furişez în viaţa unor persoane pe care, nu numai că nu le cunoşteam, dar nici nu cred că aş fi ajuns vreodată să le cunosc personal. Şi râdeam cu ele, tresăream, îmi puneam semne de întrebare, mă minunam de cât de deştepţi sunt oamenii ăştia şi cât bine îmi fac mie că îmi permit să îmi plimb ochii peste rândurile lor. Unele atât de sensibile, ca o poezie. Altele acide, bine închegate. Unele de un umor atât de rar întâlnit în viaţa reală. În altele mă regăseam atât de înfiptă acolo că mă întrebam dacă nu cumva eu am scris textul ăla. Am călătorit cu ei. Am fost în oraşele lor. M-am dus cu ei în vacanţe. M-am jucat cu animalele lor. Le-am dorit viaţă lungă în blogosferă şi mai multe degete să scrie. Pentru mine. În gând. Acum vreo două-trei săptămâni am remarcat că unele dintre persoanele care îmi umpleau mie dimineţile, au tras obloanele şi se pregătesc să închidă for good prăvăliile. What's wrong with you, guys??? Eu cui rămân??? De ochii mei nu vă e milă?

Nu v-am spus niciodată de ce mi-am făcut eu blog. Acum e momentul potrivit;) Descoperisem blogul lui Tudor Chirilă şi mi se părea foarte tare ce scria el acolo şi voiam să comentez, să îi scriu rânduri ridicole legate de muzica lui, ca o adolescentă tâmpită, de un mare concert care m-a zguduit din toate încheieturile în urmă cu mulţi ani:) Şi nu puteam pentru că nu aveam cont. De priceput nu mă pricepeam nici cât negru sub unghie. Dar am luat-o cătinel şi pac!, mi-am trântit blog. Nu cred că mă gândeam atunci că o să şi scriu, scopul imediat era ăla de a-i scrie lui Tudor:))

Au trecut lunile, descopeream alte bloguri şi atâţia oameni care au atâtea de zis şi le zic bine. Şi am început să mă orientez şi mai mult către mine, să-mi aduc aminte că am avut şi eu momentele mele de glorie, că îmi plăcea să scriu, mai degrabă decât să vorbesc, într-o anumită perioadă din viaţa mea şi, mare lucru, că nu eram chiar o ciudată pentru că îmi plăcea să citesc, aşa cum am fost numită în liceu, de vecinii mei:)). Începutul a fost haotic, ridicol chiar, dar nu am şters nimic. Mă tot întrebam dacă să mă autocenzurez, dacă să-mi impun nişte limite, dacă să fiu amuzantă sau gravă, dacă să public doar tentative literare, fie ele poezii sau poveşti ori întâmplări reale, trecute sau prezente. Şi cât mă întrebam eu toate astea, deja începusem să scriu, chiar de atâtea ori, multe aberaţii. Acum, dacă privesc în urmă, îmi dau seama că am o adevărată comoară aici, că sunt momente pe care le-aş fi uitat dacă nu le înregistram aici, sunt poveşti care nu ştiu de unde au ieşit, care înseamnă atât de mult pentru mine şi nişte poezii care şi pe mine m-au cutremurat, pe care niciodată, altfel, nu le-aş fi scris. Dacă a fost un câştig pentru mine? O, da! Şi încă ce câştig!

Săptămâna trecută mă întrebam, fără legătură cu reducerea la tăcere la care s-au condamnat atâţia autori de bloguri, dacă mai am ceva de zis şi în ce măsură mă interesează interacţiunea, dacă nu cumva am ajuns să scriu mai mult pentru ceilalţi decât pentru mine, dacă nu s-a întâmplat, cu toate măsurile mele, să nu mai scriu eu, ci, complet aiurea, doar un alt blogger între atâţia alţii. Începuse să-mi fie dor de mine. Poate că s-a sesizat asta sau poate că nu. Poate voi ajunge să scriu mai rar. Poate voi încerca să elimin presiunea asta pe care o simt atârnată deasupra capului meu. Nu, nu e absurd ce zic. Am vrut şi să-l închid sau să fac o pauză, ceva. Sau să-l fac privat, deşi nu ştiu cum:). Poate de asta îi şi înţeleg pe cei care au decis că nu mai vor să zică nimic. Uneori aveam impresia că vărs prea mult din mine, că mă vând şi mă expun într-o piaţă publică, că nu-mi mai aparţin.

Până aseară când am înţeles că nu eu aparţin blogului, ci el îmi aparţine mie.

Aleea Faimoşilor

Mă gândesc de ceva vreme la asta. Dacă s-a mai gândit cineva înainte, soarta!, înseamnă că sunt mai puţin genială decât mă consider, dar n-o să mor dintr-atâta concluzie. Eu zic că avem cu ce. Zic că dacă mi-aş fi urmat ponirile adolescentine şi aş fi ajuns să joc şi pe altă scenă decât cea a proprie-mi vieţi, mi-ar fi plăcut să merit să fiu acolo. Că e vorba de actori sau de cântăreţi, nu contează. Deşi nici când eram mică şi proastă nu am avut fixaţii idolatrizante împinse în tabăra absurdului pentru vreo dragă figură publică, recunosc că am un nume în minte care ar sta numa' bine acolo.
Şi pentru că eu sunt alfa, începutul, curiozitatea şi visul, declar că mi-ar crăpa inima-n chept de încântare şi că m-aş duce zilnic să lustruiesc (pam-pam!) steaua lui Cristi Minculescu:) dac-ar fi să existe şi la noi un fel de Walk of fame, mai pricăjit şi mai de la ţară, că na!, aşa ne stă nouă bine:) Şi nu consider că ar trebui să ofer şi explicaţii pentru alegerea mea. Nici voi nu sunteţi obligaţi. Doar să-mi spuneţi ce nume aţi vedea strălucind pe Aleea Faimoşilor, da? Bineeeeee;)

________________________________________________
Aseară i-am visat pe Bonjovişti. Iar se gândesc la mine? Ce nebuni sunt!:))

24,3 + TVA:)

Peste fix o săptămână beau-ul meu adorat face stimabila vârstă de tărti years, ceea ce, tradus in limbaj chirilic, pentru mine înseamnă dureri de cap şi nelipsite procese de conştiinţă. Da, de conştiinţă. Că o să umblu ca o muscă fără cap prin toate magazinele şi, evident, o să găsesc ceva interesant şi pentru minunata şi speciala fiinţă care vă scrie acum.

De asta am nevoie de ajutor! Pentru că voi sunteţi nişte fiinţe diosebiti şi o să-mi spuneţi cum să fac să îmi amintesc că e ziua lui, nu a mea şi, mai ales, să-mi daţi nişte idei de cadouri. Care idei să fie cu efect WOU! Vă spun de pe-acum, dacă o să vă folosesc ideile şi o să-i placă, o să-mi însuşesc meritele;) Dacă o să-mi dea cu cadoul de cap, blestemele mele vă vor urmări toată viaţa:))

Deci mă bazez pe voi, da? Bineeeeeeee:)

_______________________________
A, şi citesc Aşteptând-o pe Sara şi-mi place:)

Later: Am senzaţia că am fost cam ambiguă în cererea mea. Am zis ce vreau. Am zis de ce vreau. Am zis şi pentru cine vreau. N-am zis cum vreau. Ei bine, caut ceva funny, dar nu (prea) copilăros. Sau ceva cool, dar nu gadget. Parcă aş vrea un ceas. Sau un tricou personalizat, da' e frig ca dracu' la noi în casă şi mi se pare nepotrivit:) El ştiu că parcă vrea un parfum. Unul anume. Da' mie nu-mi place să iau ceva ce a trecut el pe listă;;). Aş fi vrut să-şi bage nasu' printre rândurile astea şi niste băieţi care să-mi spună ce cadouri i-au dat pe spate la un moment dat. Dacă-mi retrag blestemele e mai bine?:))

Lipsa stil

Laura Vargalui imi spune ca nu am stil.
Rugata sa defineasca stilul, a spus, printre altele, intr-un interviu, ca o persoana cu stil nu va folosi niciodata apelative ca "fata" sau "iubita".

Pai, fata, eu acum ce sa fac? Sa ma dau de ceasu' mortii?
Sa o implor sa ma invete si pe mine cum sa am stil? Da' daca nu vrea?
Fata, nu stiu cum sa zic, da' mie-mi suna a declaratie de razboi.
Adica daca zic fata, draguta, papusa, fetita, ce-are?! Care-i problema?
Fata, tu acum faci cum vrei, da' eu n-o cred si gata! :)

______________________

Voi ce apelative fara stil folositi?

Too hot in here, sir!

E o perioada numa' buna sa imi doresc sa ma rad in cap.
Numa' buna sa consum zeci de metri cubi de apa. Rece.
Numa' buna sa imi vina sa-mi jupoi pielea de pe mine.
Numa' buna sa visez cu ochii impaienjeniti la un iglu.

Si, colac peste pupaza, am primit cadou si o mica raceala de la prietenii mei Ventilatorul si Aerul Conditionat. Nu, din pacate, nu e raceala aia care iti da frisoane.

Voi? Cum rezistati?

Cu umor

Imi plac oamenii cu simtul umorului.
Oamenii care isi stiu defectele si le asuma si au doza aia de umor care ii face adorabili, chiar si cand is incapatanati ca un catar, gelosi, zgarciti, rautaciosi, cinici, suparaciosi, posesivi... Doza aia de umor indulceste si atrage. Evident, nu ma refer la defectele astea ... in forma lor patologica.

I-ati intalnit si voi pe oamenii astia?

Banc

Doi lupi se hotarasc sa fure oi.
Ciocanitoarea ii aude planuind si-i paraste ciobanului care se pune la panda.
Seara ajung lupii la stana si vor sa intre pe o gaura din gard.
Intra primul lup si ciobanul ii trage o bata peste bot. Asta se intoarce catre celalalt spunindu-i:
- Intra tu primul ca pe mine ma bufneste rasul!

Asta e bancul care m-a facut celebra in cercul meu de prieteni pentru faptul ca nu puteam sa il zic pana la capat ca incepeam sa rad inainte sa auda finalul:)) Si acum, la vreun an de la prima auditie, inca mai rad cand imi amintesc.

Stiati ca?!

Larvele mustelor au fost folosite pentru a trata ranile soldatilor din razboaie.

Ochii isi patreaza aceeasi marime de la nastere.

Barbatii au de sase ori mai multe sanse sa fie loviti de fulger decit femeile (hi hi. Exista dreptate divina:).

Daca pui boabe de struguri in cuptorul de microunde, acestea vor exploda. La asta as mai adauga eu ca daca ceara epilatoare ia foc pe aragaz, nu e o idee buna sa o stingi cu apa:)

Este imposibil sa stranuti cu ochii deschisi . Si sa adormi pe bicicleta magnetica.

Furnicile nu dorm.

Steaua de mare nu are creier. Am gasit o forma de alint pt. blondele/brunetele/roscatele cu aer de intelectuale si de prime-doamne care apar ca mustele la ... caca-maca.

Asa deci, cica august si septembrie sunt lunile in care activitatea sexuala atinge cel mai inalt nivel... hmm, ramane de vazut, doar cat mai e!?!!:)

Nemernicul, cica un barbat a ajuns la orgasm de 16 ori intr-o ora. Ce-o fi facut de a meritat asta?!

Daca tipi timp de 8 ani, 7 luni si 6 zile o sa produci suficienta energie pt a fierbe o cana de cafea. Sau mai bine te ridici dracu' din pat si trantesti o cana la microunde cu un 3 in 1.

Nisipul umed cantareste mai putin decat nisipul uscat.

Si dor de mare.