joi, 20 martie 2014

Aduna-m-aș

De pe la sfârșitul lui noiembrie pâââână-n era noastră am tot fost bolnavă: răceală, monștri în gât, tuse de toate felurile, muci de toate texturile și culorile, rinosinuzită pe fond alergic, gripă, viroză și iar răceală, monștri în gât, tuse, muci, cu nestematele agoniei mele, febră 39.1 și frisoane, desigur. Nu m-a solicitat nimeni pentru asta, dar daaaaacă ar fi făcut-o, cantitatea de muci pe care aș fi putut-o vinde în tot acest timp, ar fi ajuns de-o față de masă pentru tot pământul. Cum de ce să vrea cineva să cumpere mucii mei? Dar ce-au, ai mei nu-s buni? Nu știu, ar fi putut să-și facă brățări împletite din ei. Sau salopete. Sau umbrele, ce știu eu. Nu, nu, acum e prea târziu, vă rog nu vă mai îmbulziți c-o faceți degeaba, la non-stopul ăsta e închis, de azi întru vecie sper, că prea am pătimit, ptiu, ptiu.

Într-o zi, una din astea banale, de nu știi dacă e marți sau miercuri, pentru că de fapt nu contează dacă e marți sau miercuri pentru că nu e vineri sau sâmbătă (da, mă, și pentru oamenii care nu muncesc contează zilele de vineri și de sâmbătă, problem?), m-am gândit că nu mai vreau să fiu bolnavă și bolnavă n-am mai fost. Mi-am ridicat osemintele, m-am cocoțat pe pervazuri, am spălat geamurile, hmm, deci nu era înnorat mereu, am aspirat, am una, am alta, apoi mi-am făcut versiunea mea preferată de salată orientală, cu mult baby spinach și roșii uscate, am cărat castronul dreptunghiular pe pervazul din camera unde-mi petrec absenteismul muncitoresc, și dă-i și bagă, bebelușul de la etajul 3 din blocul paralel cu al nostru, stătea și el pe pervaz, lingea, sigur că lingea, geamul, soarele îmi băga deștele-n ochi, îmi intra prin nări și se ducea la vale, umplând mațele de bucuria faptului de-a fi prezent în viața ta, așa cum e ea.

- Ridică-te și umblă!, am auzit o voce și-aș fi putut să jur c-a mea era.
- Stai să mă satur. Și săturată am fost.

Apoi, după ce m-am bălăcit în paharul cu apă și tinctură de levănțică, dornică să-mi mângâi pe creștet  calmul lăuntric, dar nu atât de dornică, păcatele mele, că nașpa mai e la gust, mă-mbrac și plec. Dar un' să pleci când poți să pleci oriunde, mai puțin în locurile unde nu poți ajunge din cauză că ești ținut de-o scamă financiară? Ei da, după soare, după nori, cu nerușinarea omului care se plimbă ca un motan vagabond în toiul zilei. Ce rușine! Să vezi tu parcurile, să vezi tu mugurii, să-ți vezi converșii cum se târâie pe stradă și nu te grăbești nicăieri, nu te așteaptă nimeni și nimic, iar dacă închizi ochii te vezi în plantațiile de salcâmi din satul bunicii, apuci șopârlele de coadă și coada la tine rămâne, culegi toporași și te dai la vale, rostogolindu-te, atunci nu mă gândeam la balegile care ar putea fi prin iarbă, la căpușe și alte insecte, pare-se că atunci nici mie nu-mi păsa de ele, nici lor de mine.

A fost o zi bună. Nu toate zilele pe care le petrec singură sunt zile pe care le petrec cu mine.

Am citit asta. E important pentru mine să notez aici aceste 15 things you should give up to be happy:
  1. Give up your need to always be right.
  2. Give up your need for control.
  3. Give up on blame.
  4. Give up your self-defeating self-talk.
  5. Give up your limiting beliefs.
  6. Give up complaining.
  7. Give up the luxury of criticism.
  8. Give up your need to impress others.
  9. Give up your resistance to change.
  10. Give up labels.
  11. Give up on your fears.
  12. Give up your excuses.
  13. Give up the past.
  14. Give up attachment (love and attachment have nothing to do with one another,  attachment comes from a place of fear).
  15. Give up living your life to other people's expectations.
De fapt, de ce ne atârnăm toate pietrele astea de gât? Vă dați seama cum am fi fără? Eu vreau să (mă) aflu.

luni, 17 martie 2014

Mama Gica


- Ia uiti ci baftî, mi-am găsît șî io un loc în trenul ista!
Îh, da ci sî vezi, mai e cineva în el, dea, dea, eh, asta-i acu, bini măcar că cel puțin dorm...

Mama Gica din Ghindeni năvălește în compartiment târșâindu-și plasele de ușa compartimentului. Dintr-una se rostogolesc înspre picioarele bărbatului două ghemuri de lână, unul verde, unul negru. Se apleacă să le ridice și-n timpul ăsta gâfâie cu respirație usturoiată. Îi ies niște fire de păr de sub batic, din cauza efortului, și ca să le pedepsească pentru nerușinare își vâră 2 degete în gură și le unge punitiv până acestea fug de scârbă înapoi sub batic. N-aș zice că are mai mult de 65 de ani, dar se prea poate să mă înșel, viața la țară îmbătrânește mai repede trăsăturile.

- E-haa, tineretul ăsta, ia uiti, capu neacoperit, ochii mâzgâliți, las că vă știu io pe de-alde voi. Băietu ăsta n-o avea nici o vină, săracu, da te tuns tot putea să-și tundă floaca ceea. Păi ci, așa si umblî prin lumi? Păi ci, așa aratî bărbații? Ci sî mai, nu l-o lăsa ea, pare înhiptă, nu supusî cum tre sî fii o fimei.

Pe geam noaptea se întinde ca o pisică înainte să adoarmă. Pentru mama Gica bancheta e mai comodă decât patul de acasă. Își trage papornițele mai aproape de picioare, își caută locul, se foiește, cască o dată și-nchide ochii doar ca să-i deschidă imediat dup-aia. Haina bărbatului, după voința sa proprie probabil, a luat-o la vale nepăsătoare. Mama Gica își pune mâna la gură: 
- Tiliiii, mânca-o-ar mama pi ea, fata asta frumoasî-i gravidî! A să fie un copchil tari ochios, ia uiti ci părinți diosibiți ari!

joi, 6 martie 2014

Azi fetiță, mâine femeie. Repeat:)

Mă uit la ea cum își dă părul din ochi, lăsând așa, un pic, capul pe spate. Mă uit cum se uită la mine când mă machiez, cum îi înflorește zâmbetul ăla confuz în colțul gurii. Mă uit cum se rujează cu căpșuna. Mă uit la ea cum stă atârnată de gâtul lu' ta-su, cum dansează ținându-l de mâini și cum i se cațără în spate. Mă uit la ea când doarme, cu măcar o bucățică din corpul ei lipită de mine. Mă uit cum mi se așează în brațe ca într-un fotoliu făcut după chipul și asemănarea ei. Mă uit cum le vorbește păpușilor, focii și elefantului, ca o educatoare înțeleaptă, câtă grijă are de ele și de copiii ei imaginari (v-am zis de ziua aia când a venit ta-su de la muncă și s-a așezat pe canapeaua pe care el o vedea perfect liberă și ea a început să țipe și să plângă că s-a așezat pe copiii ei iar eu râdeam ca o scroafă, nu?:D).
Mă uit la ea și mintea-mi aleargă printre ani și-o văd elevă, o văd trântindu-mi ușa în nas, o văd alegându-și singură tunsoarea, o văd comentând și supărându-se pe mine că nu înțeleg ce vrea să spună, o văd vorbind la telefon cu prietenii și râzând gâlgâitor ca acum, o văd îmbujorată, ascunzându-se în camera ei să vorbească în șoaptă cu vreun băiat, o văd plecând și venind și mă văd trăgând-o de mână spre mine, stai, fată, să te țin o secundă în brațe/hai, mamă, termină!.

Numai făcând exercițiile astea de imaginație și mă cuprinde un dor și-o sfârșeală care nu trec decât apelând la puterea mea de adult și atunci o iau în brațe, o strâng prea tare și-o pup pe ceafă, pentru că încă e mică, încă pot face asta. De câte ori îmi pierd răbdarea, mostly din cauza îndărătniciei ei (dar funny thing, oare de unde o avea-o?!:p), mă lovește în creieri și-n plex greutatea realității că e atât, dar atât de puțin timp fetiță și atât, dar atât de mult timp, femeie.
Poți să cuprinzi cu mintea această realitate? O vezi pe fetița ta punându-și chiloții tăi la gât, alergând împleticit, lipită de coastele tale, stâlcind cuvinte și fugind de străini, dar poți să o vezi femeie? Conștientizezi asta? Nu că-i greu?:p

La mulți ani, actuale și viitoare femei, să fie bună viața cu voi și să aveți inspirația sau norocul sau ce-o fi, de-a vă găsi, la intersecția dintre ce vor alții să fiți și ce credeți voi c-ar trebui să fiți, pe voi, pe cele care sunteți cu adevărat! Eu, de exemplu, m-am găsit în spatele unui breton. Bine, a fost nevoie de 2 încercări, dar acum, uitând-mă la mine, la cât de caraghios arăt, îmi dau seama că, cel puțin în momentul ăsta, asta sunt, fix așa. Iar aseară, în timp ce-mi aruncam încă o privire în oglindă și râdeam ca proasta de mine, m-a izbit: am tunsoarea pe care o aveam la 3 ani, sigur nu întâmplător am ajuns aici:p

sâmbătă, 1 martie 2014

Interviul

- Gânduri vâscoase, dor lipicios, oui, je ne regrette rien, dar totusi, parcă da, deși nu știu ce aș sterge, ce aș ocoli, ce aș amâna. N-am avut curaj, doar nebunie. Eram nebună după el. 

Fac ochii mari și tac. M-așteptam să ne prezentăm una alteia, nu știu, politețuri, vreme, din astea. Dar ea vorbea, complet absorbită de sine. Mă simțeam ciudat și dacă nu mi-ar fi făcut semnul ăla ușor din degete să mă așez pe canapea, aș fi luat-o pe vârfuri, înapoi spre ușă.

- Iubeam nebunia asta. Îi făcusem culcuș moale și mă îngrijeam de ea pentru că știam că așa animal de companie nu voi mai găsi vreodată. Nu era nici greu să ai grijă de ea, din când în când se cerea hrănită și-atunci trebuia lăsat orice altceva deoparte. Uneori un tatuaj mic era suficient, alteori era nevoie de mai mult. Așa, într-un an, am plătit 2 tipi din cartier să-l răpească de pe stradă și să mi-l aducă legat la ochi în livada de meri de la marginea orașului. Ce zi! Noaptea plouase, erau mărgăritare de apă împrăștiate prin iarbă, mirosea cum miros copacii ieșiți de sub duș. Adusesem cu mine un borcan de măsline verzi, Martini și struguri. Aveam o rochie roșie cu buline albe și pantofi verzi. Când a coborât din mașină, legat la ochi cum era, s-a pus pe râs, și cum râdea el trebuie că n-a mai râs nimeni niciodată și și-a întins mâinile spre aerul dintre noi până mi-a atins umărul și-apoi m-a luat în brațe și m-a învârtit, părea că n-o să cad vreodată... Nu știu dacă pot numi altfel decât minunată ziua aia, nimic n-a lipsit, nimic n-a fost prea mult sau prea puțin, dar vrei să-ți spun ceva? Trecuseră câteva luni de când murise când am realizat că n-am mai mâncat mere, niciodată, nu pot nici măcar să stau într-o încăpere în care sunt, în vreo fructieră, mere.

Respiră rar, zgomotos și-n timp ce mă întreb de câte ore o avea nevoie ca să termine cu evocarea trecutului, mă pomenesc zgâriată pe dinăuntru, o rană mică, invizibilă poate, dar perceptibilă sigur. Când îmi întorc fața spre fereastră văd că plouă.

- Eram nebuni, amândoi eram și de aici toate decurgeau într-un firesc cel puțin dubios pentru alții, dar absolut normal pentru noi... Nu toți oamenii au parte de dragoste. Dragostea nu e o curvă pe care să o plătești și ea sa vină, zglobie și nerăbdătoare să te ia în brațe, ci-i mai degrabă o nălucă mofturoasă în care trebuie să crezi ca să existe.

Se întoarce spre mine și privirea ei mă face să mă foiesc pe canapea, dar din fericire pentru mine, continuă. 

- Nu ne gândeam la viitor, nu aveam timp. Azi nici atât. Pentru mine viitorul e doar amintirea continuă a faptului că el nu mai e.

Asta era neobișnuit. Vorbeai cu ea și, dacă nu i-ai fi știut vârsta și n-ai fi văzut-o, ai fi crezut că erați de-o seamă. Nu avea voce de femeie bătrână, nici limbaj, poate că nici îmbrăcăminte. Purta o rochie verde închis care-i dădea un aer de principesă, iar în piept avea o aplicație sau poate o broșă în formă de inimă cârpită.

Se uita în gol de câteva minute. Încercam să-mi imaginez viața pe care a trăit-o această femeie de aproape 70 de ani. Fusese, după cum o arătau cele câteva fotografii înșirate pe măsuța de cafea, nu atât o femeie frumoasă cât una care transmitea frumusețe pentru că era atât de originală și de interesantă, nu știu, parcă se încăpățâna să rămână tânără și specială, în ciuda anilor pe care-i aduna nepăsătoare.

Vorbea întoarsă spre sine și spre trecut, eu eram doar un spectator, singurul în ultimii ani pe care l-a aceptat pentru că, atunci când mi-am prezentat telefonic intenția de a o intervieva, m-a întrebat ce vreau să știu despre ea și eu i-am răspuns: strâng material pentru o carte care se va chema "Iubirea, ce-o mai fi și asta?!" ... și ea a râs, surprinsă de curiozitățile mele care nu aveau nici o legătură cu bogata-i viață petrecută în slujba umanității și a carității, iubită și apreciată pentru curajul, puterea și empatia cu care a făcut să se schimbe situații care păreau de neschimbat până la ea.


- Aș vrea să vă întreb ceva și-mi pare rău dacă par insensibilă, dar totuși, nu înțeleg. Se uită la mine și înțeleg că știe exact care e întrebarea mea și spun, dezorientată și rușinată de îndrăzneala mea: ați fost cu el, cât, 5 ani, și fără el, vreo 40 de ani, puteați să nu fiți singură atâta timp, de ce ați ales așa?

M-aștept să dea o greutate de filosof morocănos răspunsului, dar ea, senină și cumva amuzată de ce urma să spună, adaugă: nu mi s-a părut firesc, el, pe lumea cealaltă, nu cred că mergea la agățat, eu de ce aș fi făcut-o? În plus, un om singur este un om fără amintiri. Eu am avut companie. Sigur, 5 ani par o clipă pe lângă o viață trăită cu cel pe care-l iubești, dar câți pot spune că au trăit așa iubirea?!

Eram studentă în anul 2 și aveam, după cum ar spune bunică-mea, mintea în cur. Azi mi se pare un noroc, poate nemeritat, că am avut ocazia s-o întâlnesc pe femeia asta uluitoare. "Iubirea, ce-o mai fi și asta?!" n-a văzut lumina tiparului. În toamna aceluiași an am dat nas în nas cu iubirea, pe stradă. Avea părul cârlionțat și scăpase din mână, când ne-am ciocnit, un măr abia mușcat.