marți, 23 decembrie 2014

Decembrie, marti (+urare)

I love decembrie. Si nu-mi vine sa cred ca nu mi-a fost asta atat de clar ca acum.
  • imi place iuresul lui. imi place cum ne ducem toti in toate directiile, umblam nebuni prin magazine si pe strazi ca niste creaturi fara cap deci fara lesa.
  • imi place puterea lui. cum te trezesti tarat in trecut, dat cu capul de peretii amintirilor, invartit de cateva ori pe fata si inca de cateva ori pe dos si trimis inapoi in prezent, daca nu cumva, din vreo greseala nevinovata, nu nimeresti chiar in viitor.
  • imi plac surprizele lui. cum iti vin la usa bucurii impachetate si-n cutia postala felicitari (inter)nationale de la oameni frumosi.
  • imi place plinul lui. cum ai tot chiar si cand dai din el altora.
  • imi place bucuria lui. si bucuria e din nou intreaga, cum era cand erai mic, cand ai copii.
  • imi place bunatatea lui. daca decembrie ar fi un mos ar fi unul bland si sugubat care are mereu povestea potrivita de spus la finalul careia mai afli ceva (bun) despre tine ori despre altii.
  • imi place ca vine cu introspectii, cu rezolutii, cu sperante. decembrie iti spune, daca stai sa te uiti in gura lui, nu doar cum ti-au fost lunile dinaintea lui, dar si cum iti  vor fi cele de dupa el.
Sarbatori fericite, my friends, va multumesc ca ati fost alaturi de mine, va mai astept si la anul! Choose to be happy (mereu), choose to be brave (ca-n viata totul e despre alegeri), asumati, determinati, buni, nu uitati sa imbratisati mai des, sa spuneti ailoviuri si aimisiuri, ca oameni suntem toti, si poate, daca nu aveti alte planuri, ramaneti conectati la mufa bucuriilor tot 2015-ul!:p 

luni, 22 decembrie 2014

Ultimele dume irisesti din 2014

La serbare, dupa ce i-a dat mosul cadoul, vine chitaind de incantare la mine si zice: Sper ca mi-a adus o galeata cu nisip!!! Mosul a dezamagit-o, ce naspet!

Dupa ce a scos din cutie cadoul-surpriza de la o prietena zice bucuroasa: Nu stiam ca vreau o papusa!

Un dialog oarecare la ora mesei:
- Ce-ti place tie iarna, Iris?
- Imi place primavara.

Isi ia o papusa in pat, la somn si ca sa ma aflu-n treaba, o intreb cum o cheama si aflu: Zana pierduta de acasa. No, bine, da' Lili ce-avea?!

Ma vede cand iau spuma de la carnea fierbanda si ma intreaba ce e. Ii spun ca nu e buna, blabla si ea: Aha. Da' spuma de la bere-ti place? Nu mi-a placut tonul ei:))

Si cea mai recenta: Mami, cand o sa  fiu mare o sa fiu sora voastra?

luni, 15 decembrie 2014

Aceasta ar putea fi o reteta misto de ornamente craciunesti homemade, daca nu ar fi reteta unei duminici misto

Pe 5 decembrie, I will never forget the day de fapt, am consultat memoria facebookului pentru asta, dar nu pot sa renunt la drama spunand fatis asta, mi-am luat agenda in care aveam notata noua, revolutionara si grozava reteta de facut ornamente de Craciun albe, sparkle si minunate, am asezat-o pe masa din bucatarie si-am facut, in sunet de trambite si batai de aripi, intocmai:

Se amesteca pe foc, pana ajunge toata chestia de consistenta unui piure (nu va grabiti, ca o disperata pe care o stiu eu, sa mai adaugati amidon pentru ca vi se pare ca e prea lichida compozitia, numarati doar pana la 5 si o sa fie bine), dupa care se rastoarna in ceva vas, se acopera si se lasa la racit (chestie care dureaza foarte putin, nu, nu va puteti uita la un alt episod din Outlander in timpul asta, pentru ca piureul alb se va intari de ciuda):
  • 1 cana de bicarbonat
  • 1/2 cana amidon
  • 3/4 cana apa.
E clar, ce sa nu fie?! Dupa ce intindeti acest omat handmade ca pe o patura pe masa (yeeesss, I'm being sarcastica, nu poetica! :D), chemati copilul (daca nu va era deja lipit de coaste, cu o mana-n castron si una-n gura) si dezlantuiti-va: decupati, taiati, cantati colinde, invartiti-va si nu va enervati cand copilul va strica operele de arta. Ati terminat? Pfiu. Acum, daca as fi o vaca rautacioasa v-as invita sa faceti asa cum spune reteta, adica sa trantiti alea la cuptor pentru 2 ore. In loc de alte cuvinte, va arat o poza care vine in sprijinul teoriei "no bake, no way!":
Plangeti? Dati cu pumnii in masa de nedreptate? Va smulgeti parul din cap de ciuda ca o fiinta inocenta din specie cu voi a patit asa nenorocire? Apreciez, a fost greu, dar am depasit momentul:P
La vreo 2 zile distanta eram deja cu oala pe foc, invartind energic in piureul alb. Copilul n-a mai fost interesat de moment, asa ca m-am desfasurat in voie. Dupa decupare, albicioasele au stat slobode, intru uscare, fiiiiiiiix pana mi-am amintit eu de ele, chestie care da, se poate sa fi durat si o saptamana.
Aseara ne-am insirat prin toata sufrageria (cum sa faceti asta in bucatarie si sa fie totul mult mai usor de curatat? nuuuu, va rog, nu!) cu ornamente, tempera, sclipici, pensule and co. Copilul a sfarsit prin a schimba si distruge 2 randuri de haine, 2 maini si o fata (la baie s-au descoperit urme de tempera yellow ochre in nari si de ivory black in urechi). Si la sfarsit aveam asa:





Clopotelul negru cu o tona de sclipici e facut de gotica Iris, imediat dupa s-a convertit la rosu sclipicios. Reeeeestul, capodoperele, imi apartin, stiu, sunt un geniu, say no more:p 

Dupa acest dezmat si culcat plodila, am impodobit bradul, in principal cu ornamente din lemn mazgalite zdravan de ceea ce se cheama, in termeni populari, fericireacuochialbastri:
 si am purces la stampilarea regulamentara a peretilor:
 si apoi ne-am tatuat ca doi tampiti duri ce suntem:
A fost misto? A fost. Mai facem? Mai facem.

miercuri, 3 decembrie 2014

All I want for Christmas is

  • să mă sune oameni cu care nu am mai vorbit de mult și să-mi spună băi, fată, mi-e dor de tine, mai știi tu când...?
  • să mă simt queen of the world pe bucățica mea de lume
  • să pot trimite toate cadourile pe care le am în minte
  • să mă joc, ca și anul trecut, cu Iris și lopățelele de nisip, în zăpadă
  • să ne îmbrăcăm amântrei (noi + nan-sa) în Christmas colors dresses, să facem poze cu silly faces
  • să mă văz la ochi, de sărbători, cu toate persoanele care îmi sunt dragi
  • să (mă) bucur
  • să râd tare, gâlgâitor, pe înecate, cu lacrimi îm ochi
  • dinner cu easypeasy family cu caprele jucându-se de-a v-ați ascunselea pe sub masă
  • un butoi de nasturi colorați și o căpiță de materiale colorate
  • hăhăieli telefonice cu dragele de departe
  • o vacanță zdravănă în 2015 
  • o mașinărie care să-mi coasă ideile
  • să fim sănătoși și fericiți că suntem, existăm și ne aflăm pe lumea asta.
Voi? Sper că știți că nehotărâților Santa le uită numele :D

miercuri, 19 noiembrie 2014

4 (ochi se tot miră cât ești de frumoasă)

4-ul ăsta care vine spre noi mă nedumerește la fel ca și 3-ul, 2-ul, 1-ul. Poate chiar mai mult, din moment ce-i cel mai mare dintre ei. Te aștept, băi, Patru, am crezut că o să dureze mai mult până să ne întâlnim, dar trebuie că ești nerăbdător și n-ai mai putut îndura. S-o ții sănătoasă, băiete, s-o ții bine!

Marile bucurii ale sufletului meu de mamă sunt de-o simplitate care greu poate fi ghicită. Cum e aia când sun cu 2 minute înainte să apar pe strada noastră ca ei să se adune de pe unde sunt și din orice-ar face și ta-su s-o ridice la geam și ei împreună să-mi facă din mână când ajung în fața blocului, sufletul meu schelălăie de bucurie ca un câine la care s-a întors stăpânul. Cum a fost aia când am dus-o la prima oră de balet și cum mi s-au înmuiat genunchii de emoții și cum am privit-o iar prin ceața caldă și sălcie cum pășește pe vârfuri, în plie-uri și crăcăne-uri, curioasă și sigură pe ea, într-o lume care e doar a ei. Cum a fost aia când a spus prima oară pe r și cum mă gâdilă în coșul pieptului când o aud rârâindu-se. Cum i-am cântat et si tu n'existais pas și-am învârtit-o în brațe, 106 centimetri de floare rară. Cum stăm îmbrățișate dimineața, incomplet trezite, lipite și siropoase- te iubesc-eu-maaaai-muuuult, sufletul meu de copil care nu a auzit niciodată asta de la părinții lui plânge de bucurie dar asta nu e despre Iris, să nu confundăm:p

E mare, băi, ce ne facem?!, îi spun uneori lu' ta-su. Pe el nu-l sperie viteza cu care crește fetița lui mea, pe mine mă amețește. For real. Știți senzația aia de amețeală din interior, din stomac? O simt mereu când văd că i-au rămas colanții mici, când o văd în afara țarcului familial, vorbind cu copiii, inventând jocuri, alergând cu ei (a, mami, tu stai aici, da?, îmi mai spune, încă, din când în când), când e la grădiniță și nu e cu mine (și-o să fie din ce în ce mai puțin timp cu mine).

Ieri îmi dădea toată lumea peste cap cu greutatea celor 3400 de grame, azi îmi spune că il iubește pe Andrei Ghilea de la grădiniță (ocazie să-l aud pe ta-su cu "dar tu știi cine sunt părinții lui Andrei ăsta și ce-i cu el???"). Inocenților!, ne-ar spune ea, dar se mulțumește doar să râdă.

Cine-i bucuria lu' mami?
Eu sunt.
Și iubirea lu' mami?
Eu sunt.
Și fericirea lu' mami?
Eu sunt.
Îi spun mantra asta de când s-a născut, dinainte de a-mi putea răspunde cumva, de pe vremea când nici nu visam cum e să te strângă de gât cu amândouă mâinile, chiar și înăclăite bine de iaurt, o fetiță, cea mai a ta dintre toate fetițele din lume.

Peste 6 zile o să fac uz de toate cunoștințele mele într-ale matematicii, o să mă concentrez și-o să număr, încet, uimită și recunoscătoare, până la 4. Fetița mea de 4 ani (care-și măsoară în fiecare dimineață mâinile să vadă dacă și cât a mai crescut peste noapte), cunoscută acum și sub numele de Păduchele-de-canapea (din cauza migrării nocturne din patul ei în al nostru), ești minunată din orice unghi te-aș privi! 

Eu sunt Iris Florea, tu ești Mami Florea. True.

marți, 18 noiembrie 2014

Superiubirea (3)

Superiubirea nu e prima iubire, nu e ultima iubire, cea mai iubirea. E iubirea pe care ți-o amintești, în ciuda a toate, mereu. Care merge cu tine oriunde, care nu te lasă, care nu moare, care nu cere, care nu dă din picioare când nu-i convine ceva, care rămâne să trăiască și fără cel care a născut-o în tine, care se întinde ca o membrană protectoare peste inima ta, să nu se autospargă cu bătăile ei, să nu se împrăștie și, mai ales, să nu fugă. Există inimi care se sperie de singurătate și fug din piept.

Ziua aia. Mi-o amintesc mai bine ca pe ieri. După ce am scăpat țigara din mână a început să râdă. Ce câcat râzi așa?, protestez eu, dar simt că-mi înflorește un zâmbet cretin pe moacă și un fluid cald îmi inundă organele, se scurge în tălpi și urcă-n valuri spre creieri, colorându-mi obrajii, chestie oribilă, demascatoare, pe care o detest. Râde și mai tare. E frumos de-ți tremură genunchii, mă gândesc să îl descriu prietenei mele. Îmi scot altă țigară din pachet și cât îmi bag ochii în rucsac, el se așează lângă mine pe bancă. Încep să tremur și nu-mi dau seama dacă e o chestie internă sau absolut vizibilă.

Îmi spune că m-a văzut acum câteva zile pe holurile facultății, înconjurată de un grup de colegi, că râdeam de tremurau ferestrele și că de atunci sunetul râsului meu nu i-a mai dispărut din minte. Mă uit cu neîncredere la el, eu știu că atunci când râd arăt ca o iapă care nechează, dar el e acum serios cum e Dunărea în ceață. Mă gândesc că o să termin țigara și o să plec, momentul e prea ciudat pentru mine, dar el se ridică deodată și pleacă fără să zică nimic. Rămân perplexă și țigara îmi cade dintre degete pentru a doua oară.
Mă uit în direcția în care a plecat el, gol. Gol apăsător și-n stomac. Îmi bag pachetul de țigări în rucsac, îl închid, mă ridic buimacă, hotărâtă să mă duc nicăieri, fac câțiva pași până ceva mă atinge pe umăr. Când mă întorc văd o siluetă masculină care are în loc de cap o găleată (găleată!) roșie plină de stă să pocnească cu crizanteme albe și verzi.

Stă să plouă din ochii mei, dar Vita mă strigă și mă scoate din aria cu precipitații: hai odată, te caută cineva!

joi, 13 noiembrie 2014

7 lecții (întru seninătate)

Free your mind and your ass will follow.

Ce lecții mi-am predat în ultima vreme, de ce am nevoie de ele, de ce sunt nașpa când sunt nașpa și cum aș putea să nu mai fiu, de ce le-am învățat așa târziu, de ce e greu și de ce le trimit sub preșul minții mele pentru ca, cu prima ocazie (care vine, mereu vine), să-mi dau IAR seama care le e utilitatea și câtă nevoie am să mi le însușesc și de ce mă grăbesc acum să le scriu ca să nu le uit:

1. Love yourself (fo' real).
Nu știu câți dintre voi râd sau pufnesc pe nări în fața acestei afirmații și a altora de gen. Dar stop for a minute și întreabă-te dacă te iubești. Cum, crezi că da? Uită-te în oglindă și spune-ți asta cu voce tare. E cam... într-un fel, nu?
Eu mie îmi aparțin cum nimeni și nimic pe lumea asta nu-mi aparține. Ar fi chiar nașpa ca tocmai eu să nu mă iubesc, nu?:p Mă iubesc, na. Mă iubesc necondiționat, cum tre să fie orice iubire, și mă iubesc de tot, până la capăt, de ce n-aș face-o?!
Eu sunt gândurile mele. Eu sunt zâmbetele mele. Eu sunt visele mele. Eu sunt amintirile, speranțele, bucuriile. Și mă iubesc. Eu sunt faptele mele. Eu sunt vorbele mele. Eu sunt țipetele mele. Eu sunt încordările, spumele, nervii, grijile, fricile. Și mă iubesc și așa. Crazy shit:p

2. Stop being un complainer și o drama queen.
Gata, I'm too old for this shit saysnordramaqueenever:)).

3. Dacă nu poți spune ceva bun cuiva, just shut up, scurtează convorbirea, orice, numa să ieși.
E foarte posibil ca, uneori, persoana căreia i te adresezi, poate și involuntar, să nu fie lovită de ele, dar tu, chiar tu, să suferi de pe urma unor vorbe aruncate aiurea, cel mai probabil din propriul coș de gunoi intern, lasă-le, ducă-se sau repară.

4. Nu poți sa ierți? Nu poți să mergi mai departe.
Ni s-au întâmplat, ni se întâmplă și crudul adevăr e că ni se vor mai întâmpla încă, chestii care ne vor răni, supăra, nedreptăți, vom întâlni oameni care ne vor face să ne simțim nașpa, care nu ne vor aprecia, care, șoc și groază, nu ne vor iubi, eh, ce să facem, ne împăcăm cu ideea și aia e.
Am înțeles cum vine aia să ierți pe cineva care te-a rănit și e atât de greu s-o faci doar pentru că e atât de bine când reușești, imagine that.

5. Nu mai aștepta să se întâmple lucruri.
Ori le faci să se întâmple, ori le lași naibii.

6. Dăruiește. 
Asta nu mai are nevoie de nici o adăugire, dar o să spun, totuși, că de unde dai, crește.

7. Tu ești faptele tale.
Eu sunt ceea ce fac, faptele mele mă descriu, mă recomandă. Eu nu sunt totalitatea faptelor mele, la fel cum nu sunt nici totalitatea gândurilor mele, dar ceea ce fac mă reprezintă în lume.

Mâinile sunt făcute să se miște, mintea să zbârnâie, picioarele să meargă, simplu de tot. Dacă mâinile și picioarele stau, nici mintea nu merge cum trebuie, simplu, simplu de tot, dar fucking brilliant în același timp. Să ai o pasiune, să te ții de ea, iar ea să ajungă să se autosusțină, nu e minunat?:p Așa ar trebui să trăim toți, mă:p

Ca un PS: Mi se pare că am descoperit cheia întregii lumi de când m-am mutat pe plantația cu fetru, zburd ca o gazelă prin lanurile cu nasturi colorați, adulmec vântul cald de silicon topit, mă-ntind pe spate cu mâinile sub cap pe covor de ațe și mă gândesc că nu mă gândesc la nimic, că sunt senină și adunată-n capul meu, hai și voi, copii!

miercuri, 5 noiembrie 2014

Superiubirea (2)

Când nu uită să apară, mă ajută, la atelier, o fată. E ciudată, acră și bufnită, dar mi-e dragă cum numai amintirea propriei imagini din liceu îmi mai e. Dacă nu i-aș vedea converșii murdari ițindu-se de sub masa masivă cu rol de birou/planșă de colorat/cort/pernă, ba chiar și pat pentru Vica (eu îi spun Vita) când plouă și-i din cale-afară de deprimată, n-aș ști că e aici pentru că nu face aproape nimic. De ce ar face? Are 16 ani.

Când sunt într-o stare ca cea de azi, bruiată, vorbesc puțin spre deloc, cui îi mai arde de vorbit când creierul turuie-turuie-turuie?! Încep să împrăștii tot de prin cutii și sertare, mă uit insistent la borcanul cu nasturi pe care îi cumpăr ca să îi folosesc și sfârșesc prin a nu fi capabilă s-o fac, încep să tai și nu mai cos, încep să mâzgâlesc și nu prind forma și-apoi mă liniștesc și încep să-mi desenez cu degetele cercuri  concentrice pe frunte și de sub ea se trezesc la viață amintirile.

Vin în valuri. Albastre, cenușii sau doar înspumate se lovesc de malul căprui al ochilor mei. 

- Ești un bou!, și râd cum râd oamenii care nu știu că sunt fericiți.
- Ești un fursec!, și râde cum râd oamenii când sunt fericiți.

Sunt mai degrabă fricoasă decât curajoasă, dar uneori dorința mea de a face un lucru este mult mai mare decât frica și-atunci mă arunc berbecește înainte, cu chiloții fluturând de spaimă, dar cu inima umflată de zel, cu ochii semiînchiși, nările încordate, dinții strânși și buzele întredeschise într-o grimasă care nu păcălește pe nimeni că e zâmbet. Fttttttt, gata, a trecut, am aterizat?! Unde, cât de grav e, nu e, e bine, sigur? Mă ridic, mă scutur, am fața de suricată nedumerită, știu perfect mecla asta și-ncep să număr pagubele. Sunt mereu. Dacă sunt prea multe, îmi pierd concentrarea și mă fac că nu există. Dacă sunt prea puține, ceva e suspect.

Așa a fost ziua aia. Aia. Cea mai lipsită de sens zi, o zi rătăcită de celelalte, o zi pe care nu știu cum s-o numesc altfel decât Ziua 1, adică ziua care l-a adus pe unu' pentru că una eram deja.
Ma spălasem pe cap. Nu mai aveam timp de pierdut aiurea cu uscarea părului așa că mi-am strecurat toate cele 47 de kg într-o rochie neagră cu picățele albe luată cu ceva timp în urmă dintr-un magazin cu haine pentru copii, mi-am băgat picioarele în bocancii cei mai frumoși pe care i-am avut vreodată și-am ieșit din casă, roșcată și zăludă. Trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă într-un parc, dar când am ajuns, nu era nici dracu'. Vântul cald de toamnă dezorientată îmi sălbăticise și mai tare coama, îmi amintesc că atunci când m-am zărit în geamul unei mașini, m-am gândit că acest cap al meu părea el singur o întreagă ființă, cutezătoare și arogantă, iar corpul meu, slujitorii ei spășiți.
M-am așezat pe o bancă și-am început să cotrobăi în rucsac după pachetul de Kent. Îmi aprind o țigară, trag fumul în piept, închid ochii și expir zgomotos. Când am deschis ochii în verdele ochilor lui, am scăpat țigara din mână.

marți, 28 octombrie 2014

That time of the year

... când e toamnă în calendare, iarnă afară și vară în suflet(ul meu).
... când bucuriile s-au strâns toate într-un buchet și au venit să-mi bată la ușă. Well hello, intrați și hai să țopăim ca proastele!
... când îmi dau seama că sunt one lucky bitch și asta mă emoționează de zici că sunt la prima "emoționare":p
... când scot din nou, ca și anul trecut, mormanul de jurnale, cu gândul să le arunc și sfârșesc prin a răsfoi unul, numai uuuuuuun pic și-apoi stau toată ziua cu ochii în ele, după care le pun, zburlită și cu nasul umed, înapoi la locul lor.
... când întâlnesc oameni frumoși și asta mă bucură până la bâlbâială.
... când un băiat cu care n-am mai vorbit de ani de zile îmi scrie "am auzit azi la radio pe cineva râzând. Un râs frumos care semăna cu al cuiva la fel de frumos. Semăna cu al tău.", iar mie asta mi se pare incredibil de frumos.
... când pierd un lucru dar soarta e bună cu mine și-mi trimite 3 în loc. Tolstoi is dead, long live my beautiful ipad (thank you again, zână!)!
... când e ziua beau-lui și-mi dau seama că numai unul ca el e pe lume și ce bine că l-am întâlnit eu.
... când urmează weekendul meu la București cu sâmbăta aia din an care aduce la un loc câteva zeci de femei mișto. Nici nu pot spune cât de așteptat și de drag îmi este mie acest eveniment:p
... când eu merg, tu mergi, el/ea merge, ei/ele merg, voi mergeâi, noi mergem LA VOT! :D
... când se apropie ziua irisului și intru în fibrilațiile specifice momentului- cum 4, când s-au adunat atâția ani?!
... când gerul aduce cu el mirosul de Crăciun, ah, ah, ah!

O să ne revenim (eu și blogul) la un normal mai asumat (și la diacritice) cât de curând done!. See ya!

joi, 25 septembrie 2014

Ce mai zice Iris, ce mai simte mă-sa

3 ani și 10 luni. Azi.
Mă întreb dacă ea știe ce a făcut din mine, dacă știe în ce hal mi-a modificat structura sufletului. O spuneam și când era bebeluș, o spun și acum: eu nu am făcut nimic pentru ea, dar ea pentru mine a făcut totul și încă ceva în plus. Nu știu ce-o să mă fac când o să-i rămână mici de tot brațele mele, când n-o să mai încapă, cocoloșită, caldă și perfectă în fotoliul ei, când n-o să mai stea s-o pup pe ceafă și să-i miros coama încâlcită. Probabil voi citi iar și iar tâmpeniile pe care mi le-a zis în anii în care eram totul pentru ea, ce bine că am blog un' să le-adun (știu că pe unele le știți de pe facebook, dar ele trebuie să stea și aici, împreună).

Ca să rup lanțul de zăhărele, începem cu:
Te doare spatele sau ești dobitoacă?, zise fiica către mamă clipind angelic. Și mama, profund atinsă, a izbucnit în râs cu tot cu ta-su.

Continuăm cu o întrebare care m-a lăsat perplexă: Mami, bebelușii se fac în puță? What??? Say whaaat? De unde a venit asta și decedecedeceeeeee numai eu mă aleg cu întrebările astea?! (Din fericire, am aflat și sursa. Din enciclopedia asta, de la niște pinguini.)

Primul  vrei să ne căsătorim?. De la Miruna. Replica irisului a fost: nu putem să ne căsătorim noi, tu te căsătorești singură, eu mă căsătoresc singură.

Inima mea râde pentru că merge cu tramvaiul. A mea pentru că tu. She blows my mind, mă, ma' mind și ma' heart.

Mie mi trebuie oase de oameni, adică biscuiți. 

- Tati, ai firmituri pe față.
- Nu, tati, sunt fire albe.

Și, nestemata acestei perioade. Iris bolnavă și schelălăită. Se dă jos din brațele mele și spune:
- mi rătăcesc.
- cum, fată, să te rătăcești? poate vrei să spui altceva. să te rătăcești înseamnă să te pierzi, să nu mai știi unde te afli.
- da. mi rătăcesc când mi dau jos din brațe de la tine.

E cea mai uluitoare declarație de dragoste auzită de mine vreodată. 



La mulți ani, fată, loviu nespus!

luni, 22 septembrie 2014

A trăi pentru a spune povești copilului

Veau să-mi citești în gură, îmi zice Iris când vrea să-i povestesc (sigur că de fiecare dată râd cretinește când o aud), să las să se deșire ghemurile unor povești la care nu m-am gândit niciodată, pe care nu le-am auzit niciodată și care sunt frumoase și pentru mine, căci atunci le aud și eu pentru prima oară și nu știu niciodată, de la început, unde ne vor duce. Bucuria ei, nerăbdarea ei, aportul ei, ochii beliți, zâmbetele sunt premii care mă bucură mai mult decât toate aprecierile adulte pe care le-am auzit vreodată.

Și-atunci, ochi în ochi, alimentată de încântarea ei, se nasc Mia Bucuria, Rozalița-caracatița roz, sirenele Sica, Mica și Pica, Steaua-fără-nume și alte personaje care n-au existat niciodată până în momentul ăla. E mișto. E unul dintre momentele mom-daughter la care țin foarte mult. Conectarea și faptul că atunci suntem doar noi, nebruiate de nimic, croind povești împreună, râzând de vreo comparație curajoasă sau de vreun personaj mai caraghios, în care nimic nu e imposibil, toate astea sper eu să devină unele dintre amintirile ei dragi din copilărie.

Eu țin povestea adunată și direcția (toate ajung să fie, într-o oarecare măsură, povești terapeutice, deși cu mai mult umor și mult mai multe detalii, Iris iubește detaliile, să fie multe, să fie dese, peste tot, mereu), ea vine, de obicei, cu numele personajelor, e foarte bună la asta, cu vreun detaliu extrem de amuzant sau cu vreo întrebare bine plasată, la fix ca să ies eu din vreo încurcătură narativă. Uneori mă întreb dacă nu cumva toate poveștile astea se petrec doar în capul ei și unde magice le transportă în creierul meu doar pentru că eu știu puțin mai multe cuvinte decât ea și le pot verbaliza mai bine. Cred că n-o să știu niciodată adevărul.

E amuzant, cum ziceam, e connecting, e un exercițiu de imaginație pentru amândouă, e distractiv, lămuritor și educativ pentru ea, o cale de manifestare a sentimentelor și emoțiilor și foarte mișto, nu știu dacă v-am spus:) Nu că vrem să ne lăudăm, dar chiar cred că poveștile noastre ar sta cu fruntea sus pe rafturile cu cărți pentru copii. Maybe one day:p

miercuri, 17 septembrie 2014

Superiubirea

Mă trezesc dimineața în zgomote ciudate: inima părea că se ține de zăbrelele sternului și că se cere afară, ba parcă o și auzeam, pițigăiată și teatrală let me out, let me out!. Mă ridic într-un final din pat, nedumerită și ciufută, cum cred că sunt în fiecare dimineață. Când ajung în bucătărie și remarc tragica absență a cafelei, mă întorc în pat bodogănind. Nu-mi face nimeni cafeaua. De-atâta timp nu-mi face nimeni cafeaua. Dar în fiecare dimineață, fără excepție, ca un retardat fixist și absolut incapabil să accepte realitatea, cum tre să fie orice optimist, mă aștept s-o găsesc pe masă, aburindă și îmbietoare, ca pe dovada absolută de dragoste.

Sunt tâmpită. Visez de 11 ani același bărbat. Aseară iar. E enervant. Oare el a avut decența de a mă fi visat măcar de câteva ori? Măcar o dată? C-aș vrea să știu, tare aș vrea să știu, nu cum m-a visat, ci cum s-a simțit la trezire: a zâmbit, a oftat, s-a scobit în nas sau nici, nici? E cel mai nașpa să fii pentru the one you love(d) nici-nici. E atâta jignire, atâta indiferență jignitoare, atâta there-is-nothing-you-can-do-deși-ai-face-totul în acest nici-nici, că-mi vine să-mi  rod unghiile proaspăt înroșite și să scuip. Îmi vine să scuip când mă gândesc că s-ar putea ca el să nu mă fi iubit.

Sub duș, deodată, îmi vine în minte numărul lui de telefon, din vremea când eram împreună. 0742. Ce-ar fi să-l sun? 86. Cum ar fi să-i scriu un mesaj? 26. Să-i zic: băăă, bă, iubitule, bă, nemernicule, m-ai iubit? De ce dracu' m-ai iubit cu termen de valabilitate? De ce dracu' nu te-oi fi iubit eu cât doi? Ba eu te-am iubit, bă. Când mă gândesc la puștoaica cu părul în nuanța roșcat-nepieptănat, îmi vine să alerg înaintea ei să o îmbrățișez. Atâta te-a iubit, cu atâta forță, încât undele iubirii de atunci, s-au propagat până aici, în viața de adult.

Ce câcat iubirea asta! Ce forme de agregare și câtă putere are în ea (ca la furnici, de-și pot căra de nu știu câte ori greutatea lor în spate, așa și iubirea, ajunge să cântărească greutatea iubitului de nu știu câte ori, unde nuștiucâte  înseamnă fix nu știu câte, nici eu, dar nici alții). Mă rog. Nu știu dacă l-am iubit. Dar când să mă gândesc la el e ca o beție.

Ies din casă. La 2 străzi distanță am un atelier unde mă cos și mă înțep și mă leg și mă colorez și mă lipesc, iar oamenii, din când în când, mă plătesc pentru asta. Uneori mă simt ca o impostoare că pun prețuri ridicole, de la gratis în sus, pe terapiile mele. Pentru că eu vin în atelierul ăsta să-mi leg descusutele, să-mi lipesc dezlipitele, să-mi colorez fadele, iar oamenii vin și plătesc un preț pe obiectul terapiei mele. Strange world!
__________________
(should) be continued 

joi, 4 septembrie 2014

Doru', ce nume simplu!

Uneori mi se pare că noi de acum nici măcar nu suntem continuarea lui noi din liceu. Că eu dinainte-de-copil trăiam pe Venus și eu-cu-copil trăiesc pe Jupiter. Planete diferite. Mereu altele. De fapt, asta facem de-a lungul vieții, ne plimbăm prin galaxie, azi pe-o planetă, mâine pe alta, reguli noi, oameni noi, tunsori noi.

Cică nu trebuie să-ți alegi o perioadă preferată din viața ta, că toate au bunele lor și că să trăiești în trecut chiar nu e o opțiune, dar eu, dintre toate planetele pe care am fost până acum, cea a adolescenței e cea mai easy amintibilă. Nu-mi amintesc din era 20+, de exemplu, decât că pe la finalul ei m-am măritat și-am primit un copil cadou, în rest, nada, dar dacă mă forțez puțin îmi amintesc precis cu ce eram îmbrăcată în duminica când m-am îndrăgostit, acum decât vreo 16 ani.

Aș vrea să nu mai treacă timpul. Nu înainte de a-mi sigila perfect amintirile. Nu fără să mai îmbrățișez o dată persoane pe care n-o să le mai găsesc pe planeta următoare. Nu fără I will miss you, mă, dar înțeleg că-n galaxia ta planetele sunt așezate în altă ordine.

Fericirea e pentru cei fericiți. Toamna, pentru restul:p

miercuri, 20 august 2014

Ce-ar trebui să știe un toddler de (aproape) 4 ani

  • Că e iubit. Că oricum s-ar trezi dimineața, zâmbitor sau bufnit, oricum i-ar fi ziua, la grădiniță sau acasă, oricâte nazuri ar face la culcare, oricâți nervi  de mamă ar călca în picioare cu inocența și emfaza anilor săi, oricât de lungi ar fi nopțile cu febră, oricâte griji ar aduce cu ele bolile, oricât de nepotrivit s-ar îmbrăca, oricâte schelălăituri nefondate ar zgâria oricâte timpane, orice ar face și oricând l-ai întreba, el să știe că e iubit. Că părinții sunt și ei tot oameni, cu nervii, grijile și fricile lor, dar că el este iubit. Că o să-și dorească uneori lucruri pe care nu i le poți cumpăra, dar el să știe este iubit. Că toate se pot schimba în viață, dar nu și faptul că el este iubit.
  • Că poate să facă orice, atâta timp cât nu se rănește pe el, pe alții și nu strică obiecte. În ceea ce ne privește, asta a însemnat că a avut voie să mâzgâlească pereți, să se joace cu plastilina prin toate colțurile fără să facem atac de cord că se lipește definitiv de covor, să mănânce needucat cu mâna (da, sunt oameni care cred că nu e frumos ca un copil să mănânce cu mâna. mda. neinteresant.), să coloreze cu creta în casă, să împrăștie tot de prin sertare, să facă ciorbă de șosete în oalele bune, să-și facă toPogan din pernele canapelei și corturi sau look de fantomă din cearȘafuri și, mă rog, alte tâmpenii specifice vârstei.
  • Că poate să ajute. Că e impotant pentru ei să se simtă utili, mari. Hai să facem biscuiți! sau Mami, pooot să aspir eu?/Dar chiar te rog, vezi și după ușă.
  • Că e normal să-i fie frică, dar ce mișto e când o învingi pe cotoroanță.
  • Că e ok să ceri ajutor.
  • are voie să facă alegeri.
  • Că a da nu trebuie să fie condiționat de a primi. Aproape în fiecare zi avem discuția asta. E prietenă cu o fetiță care nu prea împarte jucăriile și Iris e foarte descumpănită, se supără și nu pricepe de ce dacă ea îi dă din jucăriile ei, asta nu-i dă. O înțeleg, e enervant:p Dar îi repet mereu că nu dăm ceva pentru a primi altceva la schimb, ci pentru bucuria de a împărți. Treabă complicată, e încă prea mică.
  • De ce nu mănâncă prostiile dulci de prin magazine și cum vine treaba cu opțiunile. Da, eu cred că înțelege. Că găsim de toate în magazine, dar nu toate sunt bune. Că dacă vrea ceva dulce, facem, și e și gustos și mai sănătos. Că e important ce mâncăm, că e mică și are nevoie de tot ce e mai bun, în măsura în care putem și noi să-i oferim asta. Admit că e curioasă, dar dacă o să aibă curiozitatea de a fuma o țigară când o avea 10 ani, ce fac?, i-o las dimineața pe masă, lângă cana de lapte?. N-am considerat niciodată interdicția asta ca pe o pedeapsă, of course, și sper ca nici ea să nu vadă așa lucrurile când o fi mai mare. Pentru că, deși am fost privită în toate felurile posibile, nu chiar pozitive, și că mulți m-au considerat o mamă oribilă că nu umblu prin parc cu buzunarele pline de caramele, ba le mai și refuz pe-ale altora, pentru mine au fost clare de la început rațiunile și nu m-am grăbit să mă aliniez majorității, nici de complezență, nici pentru că acum Iris a crescut, nu mai e bebeluș.
  • Să aibă încredere în părinți. Dar asta e deja din altă ligă:p
Ne uităm la ei când dorm, cu gura ușor deschisă și crăciți în 7 zări și parcă sunt din nou, forever, bebeluși. Până se trezesc și ne trece:)) Adevărul e că cea mai simplă variantă de parenting e aia în care noi ne raportăm la ei ca la niște ființe dotate cu inteligență, emoții și sentimente, pentru că asta sunt, chiar mai presus de faptul că sunt copiii noștri.

marți, 19 august 2014

Ce-am zis că nu fac niciodată

Aș crede că nu există persoană pe fața pământului care să nu fi fost prinsă cu niciodată mincinos în sac, că vremurile, anii, anturajul, mintea, gusturile sau mai știu eu ce ne-au găsit diferiți și ne-au făcut să ne întrebăm care sunt eu aia adevărată: aia de murea de silă la vederea conopidei sau aia de înfulecă acum  salată de conopidă crudă cu behăituri uimite de plăcere? sau care sunt eu aia adevărată: aia cu bretonul pe gene sau aia cu părulposibillungdarnuștiisigurpentrucăemereuprins?. Nu vă mai întrebați, nu vă mai frământați, si aia și aia eram tot eu, numa că una mai mișto decât cealaltă, ce bine că ne e dat, unora dintre noi, să evoluăm:p
  • am zis că mie nu-mi trebuie laptop, că e enervant și încet la minte, că n-o să dau vrabia de pe birou pe cioara nouă din magazine. Stupid cow, noroc că soțul meu a insistat că-mi trebuie:p
  • am zis că n-o să port animal print niciodată, că e nasol și țipător și de babe:p Well, a fost nevoie de Iris ca să apuc să fac și asta, in our matching clothes day. Sigur, nu aș dezvolta nici o obsesie pentru asta, dar din când în când, e chiar amuzant.
  • am zis că n-o să port fuste, că-s așa neinteresante, de profesoare de gimnaziu de la țară. Well, pe cât am fugit de ele atâta timp, pe-atât le iubesc acum.
  • am zis că n-o să mănânc carne de vită/miel/curcan, ciorbă de burtă, spanac, conopidă, porridge, prăjitură cu morcovi sau dovleac și multe altele niciodată. Îhî, mare băbăloaică eram, thank you, Iris, că m-ai scos din lumea aia:))
  • am zis că niciodată-niciodată n-o să renunț la plăcerea de a răsfoi o carte, de a adulmeca paginile ca și cum aș trage pe nas toată povestea, că nu sunt cititori adevărați ăia care nu simt la fel. Noroc că am în viața mea persoane care știu ele mai bine, pentru că kindle-ul e o jucărie grozavă cam nefolosită în ultima vreme, but still.
  • am zis că n-o să-mi tund niciodată pletele lungi și când colo, cu el de neprins, bob și variațiuni ale lui, îmi stă cel mai bine.
  • ca să nu mai zic că am zis că în viața mea adultă n-o să am niciodată breton, iar acum nu mă mai văd eu fără el.
  • am zis că n-o să fumez niciodată, după care am zis că n-o să mă las niciodată. le-am făcut pe amândouă și sper să mă opresc aici, dar niciodată sigur nu mai zic :D
Voi? Ați spus vreodată ni-cio-da-tă pentru ca la un moment dat niciodată ăsta să se răzbune și să vă bage mințile în cap (sau dimpotrivă)?

joi, 7 august 2014

Dume irisești

 Adevărul gol-goluț e că, spre deosebire de mamele din imediata noastră vecinătate care corectează și se încruntă la fiecare prostie zisă de plodet, eu mă bucur de fiecare dintre ele ca de-o nestemată, conștientă că o să rămân fără ele cât ai zice abacadababa! Cred că am mai spus că, de dragul cuvintelor/expresiilor îmbrăcate în straie personale, irisești, nici nu-mi mai trece prin cap s-o corectez, pentru că o să-mi fie foarte dor de gheghei, alifanți și alte alimale, de toate răspunsurile ei nimerite sau doar haioase, la întrebările mele voit serioase și, ca să nu rămân chiar cu buza umflată și pentru că n-am absolut nici o bază în capacitățile mele mentale de stocare, mai scriu aici și pe facebook, când și când.

- De ce are tati pielea zgâcită?
- Zgâcită? Adică zbârcită?
- Da, are așaaa, pe funte, zgâceli.
- Îs riduri, fată.

- De ce ești răgușită, fată?
- Nu sunt pă-bu-și-tă!

- De unde știi că te iubește mă-ta?
- De la mine.
- Cum de la tine?
- De la mine din stomac.

(primii fluturi în stomac, nu?!:p)


Noi nu mâncăm melci că ni se plimbă pe limbă. Și n-avem nici telespoc.

Molfăie mormâind de plăcere o amărâtă de tocană, de zici că era cea mai bună haleală gătită de cineva vreodată, și-mi spune serioasă ca un chef care jurizează: Ce bunăăă e tocana ta, mami! Ai pus și mere? 
 
- Ce mai găsim la zoo?
- Păi urși, lupi...
- Șosete?
- Nu creeed.


 Din învățăturile Irisului către mă-sa:
- boul are tocuri. da? daaa, mami?
- nu, fată, copite are.
- nuuu. boul are tocuri.
(dabine)
- și ce ne dă boul?
(nu știu ce-i cu chestia asta de toate animalele tre să-i dea ceva:)))
- ne dă lapte, maaami?
- nu, fată, nu prea ne dă.
- ba daaa, ne dăăă, uite-așa, se așează în fund.

(dabine)
(etcetcetc că greu s-a mai oprit din elogia boilor:))


Mergem pe stradă, mână-n mână. Deodată se oprește și cu ochii beliți la reclama asta cu imprimanta, mă întreabă: MAMI, de ce sunt copiii ăștia în cuptor?


joi, 31 iulie 2014

Yes, a trecut 1 an de când nu mai fumez

Era, desigur, vara trecută:p 
Am acceptat provocarea Anei, probabil de plictiseală, dar absolut convinsă că DACĂ se va întâmpla o minune și voi rezista 21 de zile, la sfârșitul lor, voi înfuleca o țigară și încă una și încă una, răsplata binemeritată a abstinenței mele necăutate-nedorite. Când colo, ce să vezi, un an mai târziu, tot nefumată sunt. 

A fost și greu. A fost și ușor. La finalul celor 21 de zile, eram în același timp debusolată și încurajată să merg mai departe, deasupra mea planând încă consolarea că pot fuma oricând (și iată cum, uneori, oricând poate ajunge să semene la chip cu niciodată). Poate că și acum mai trece-n zbor, fâl-fâl, pe la ureche, aducând cu ea o amintire, un dor. Da, aș fi vrut ca după 1 an să fiu mai stabilă de atât, să nu mai  apară never ever cheful de fumat, dar apare. E, de fapt, cred, o nostalgie a unor vremuri, a unui eu care-mi lipsește decât, pentru că n-am alergat până acum la nici un magazin să-mi dea pachetul și bricheta cu care să-mi aprind țigara reîntoarcerii la robie:p Poate că sunt mai deșteaptă decât omu' negru care mă-ndeamnă la fumat sau poate doar mă prostesc zicând c-aș fuma, who cares?! Planul e ca, din vară-n vară, eu să fiu din ce în ce mai nefumătoare, ceea ce vă doresc și vouă, mai ales dacă și voi vă doriți asta! :D

Thank you, pisimisilisi, m-ai făcut un om mai bun, chiar împotriva voinței mele, you are THAT good! :D

luni, 14 iulie 2014

Telegramă

Am făcut împreună salată orientală.
Ea stătea în fund pe masă (da, are voie, nu, nu mi-e scârbă de curul copilului meu pe masa mea:p), a curățat de coajă un sfert de cartof și 3 ouă. A luat din urma cuțitului verdeața tăiată și-a presărat-o în castron, de zici că punea praf magic (de fapt, sunt sigură că asta gândea:p), la fel  a făcut cu ceapa și cu castraveții. Eu am pus sare, ulei, măsline și, pe rând, am stors zeama de la o lămâie (we love lemons). Am amestecat împreună.
- Suntem o echipă, fată.
- Daa, echipa furculițelor.
Am mâncat cu ochii la ea, ciocnind din furculițe, râzând una la alta și complimentându-ne pentru salata asta bună. Vreau să-mi amintesc momentul ăsta. E despre iubire. Simplu de tot.
- Ce-nseamnă să iubești, fată?
- Să te fericești.

vineri, 4 iulie 2014

Exerciții de fericire

Poate nu știai ce să faci în weekend:p

1. Gândește-te la ce ți-ar plăcea să ți se facă ție și fă tu asta altuia!
Nu știu, după cum ți-e firea și starea, poți să gătești o simandicoșenie sau ceva simplu (cum e ză greatest Falafel) gătit pentru prima oară. Sau gătește tematic, gătește cu condimente netestate și denumiri greu de pronunțat, gătește cu bucurie pentru că bucurie vei face. Sau nu găti. Rezervă locuri la spa, cumpără o ojă scumpă și dăruiește-o, cumpără  și dăruiește flori atunci când ți se usucă cuvintele pe cerul gurii.
2. Scrie miedoruri, teiubescuri, maiștiiiuri.
3. Zonele de confort sunt celule unde adevăratul tău eu, prizonier, își roade unghiile de plictiseală, eliberează-l!
4. Joacă-te! Arată-le limba dubioșilor care se uită câș și fugărește-ți copilul prin ploaie sau tăvălește-te-n nisip ca un câine de oraș scăpat din lesă.
5. Mănâncă legume și fructe, întrețin starea de bine.
6. Break the rules. Alea pe care ți le-au băgat alții pe gât și pe care ți le-ai însușit nici tu nu știi de ce și când și care nu te reprezintă nici un pic. Mătură bine interiorul și scapă de prejudecăți și de restul de răhăței adunați într-o viață. E greu, știu, și-o să dureze, dar start today.
7. Upgrade your mind&soul. În fiecare zi fă ceva pentru mintea ta și-ncă ceva pentru sufletul tău.
8. Surprinde. Preferabil, plăcut:)) Deci da, fă o surpriză bună, mare și frumoasă cuiva drag. Plănuiește-o bine, minuțios, dacă suporți atâta tensiune :D sau doar urcă-te în tren și bate la ușa lu' bff.

Joy starts from within not from outside of yourself.

joi, 3 iulie 2014

Who's that girl (living my life)

Sunt cuvinte fără sonor, cuvinte care ți se împiedică în gură și-ajung ori julite în lume, ori mute de durere sau de surpriza căderii. Cred că nu e o idee bună să le dai prea multă atenție. Să nu le ignori, dar nici să le pui la microscop.
Dacă azi ar apărea în fața ochilor tăi Duhul Radieră, te-ai grăbi să ștergi vreo greșeală, vreo alegere sau vreun cuvânt? Dacă ai face asta, crezi că s-ar schimba semnificativ viața ta?

Nu cred că suntem (doar) suma experiențelor pe care le-am trăit, a relațiilor pe care le-am avut, a persoanelor pe care le-am iubit și nici că ajungem să fim unde trebuia să fim, că totul ne e predestinat, că una și cu una și cu una ne duc spre the best version of us, in the end, ci că se poate întâmpla, poate chiar aleatoriu, să te naști sub steaua mediocrității și tot sub ea să și mori, că nu avem un traseu de urmat, cu săgeți indicatoare vizibile from time to time, că viața poate e some kind of labirint, dar important nu e să ieși din el, ci ce faci până ajungi acolo.
Sunt supărată pe mine. Sunt ca o găină care a găsit o mărgică, și știe că e o mărgică mișto, specială și se simte norocoasă că o are, dar altceva decât să contemple nu face. Sunt o ființă socială nasoală, nu știu unde mi-e scopul și sensul, mă apasă trecerea timpului și-a irosirii personale, mă uit, mă risipesc, sunt vie și capabilă și, totuși, degeaba. Mi-ar plăcea să fac lucruri care să conteze, dar mai presus de asta, mi-ar plăcea să exist, să fiu de-adevăratelea în viața mea, nu chiriaș, nici măcar musafir, ci proprietar cu drepturi și obligații depline, conștient de sine, cu mâinile ocupate, cu creierul adunat și inima legată.

Spune-mi de cine ți-e dor ca să-ți spun cine ești.

Cred că viața se construiește. Întâi pui piesele mari, ca să ai echilibru, formă, fermitate, apoi piesele mici, multe și mici, de care unii oameni se pot dispensa pentru că le lipsește conștiința acestora (și ferice de ei!), despre care cred eu că fac diferența. Eh, piesele astea mici îmi lipsesc mie, de ele am nevoie. Le văd, mi se arată, dar apoi trebuie că le sperii cu ceva pentru că dispar, uneori le ating, mă bucur că le-am găsit, dar când să le lipesc, îmi scapă. Știți ce zic? Vi se întâmplă și vouă, uneori, ca pe marea (semi)liniștită a vieții voastre să apară câte o furtunică din asta, nu atât de puternică cât să răstoarne stabilimente, dar suficient de supărătoare cu clătinările ei?!

marți, 1 iulie 2014

Nunta de lemn, pretext să fugi la mare

Carevasăzică, am plecat la mare ca să ne sărbătorim cinciani-ul și ne-am pomenit acolo că ne umplem lacomi buzunarele inimilor cu râsetele acestui plod minunat care ne-a făcut pe noi întâi părinți și-apoi muci. Pentru că muci eram când ne uitam la ea, când o auzeam râzând, când o vedeam dansând la malul mării (și asta a făcut 3 zile, de am ajuns să ne întrebăm de unde și câte baterii o fi înghițit)... dar, ho, s-o iau cu începutul!

So, am plecat vineri dimineață. C-o seară înainte tremurau chiloții pe noi de frica ploilor și-a lui maaaaxim 20 de grade cu care ne amenințau știrile meteo. Bagajele făcute, copilul culcat, gustările pregătite și noi stăteam ca milogii în așteptarea unui hotărâtor da' plecați naibii de-acasă, pensionarilor! Care cred c-a venit pentru că, cu rugăciuni de vreme bună lipite de cerul gurii, duși am fost. Și dus cre că era și Dumnezeu de n-am apucat să părăsim Brăila că ne-am și pomenit într-un duș torențial de toată frumusețea. Ploua și ploua. Cu spume. Cu ciudă. Cu ce vreți voi. Yupppi!

Când am intrat în Constanța, însă, ploaia s-a pierdut de noi. Am ajuns în Costinești, ne-am cazat, am apucat să mă imaginez tăvălindu-mă ca o pisică aristocrată  în cearșafurile alb-impecabil, am admirat marea din balcon, i-am spus ce faci, fă, missed me? și până să-i aud răspunsul, ghici cine-a veeeeniiiiiiit? Ploaia, ma' friend, desigur. Ce faci, fă, missed me?, mi-a spus. Oh, but of course, my dear, hai să ne uităm una la alta pân' ne plictisim. Rezultă că nu-s o creatură așa de interesantă pentru că la scurt timp ne-a părăsit. Oh, well.
Am ieșit la plimbare, era răcoare, mirosea a ploaie și-a mare într-un asemenea hal că-mi plesneau nările de încântare. Să fiu atunci, în momentul ăla, acolo, cu Iris de mână, cu picioarele în nisip, cu inima plină de dadadaebineeașadebine, a fost rai. Ne-am plimbat pe malul mării, cu pletele fluturând, am scormonit în nisipul ud, Iris a făcut guguloaie din nisip pe care le arunca în mare (vreo oră doar asta a făcut:))), iar cu puțin timp înainte să apună, a apărut și soarele- ce faceți, bă, missed me?
În seara aia, nu știu dacă am adormit la 22 sau la 23, dar înainte de asta mă gândeam la ce hăituită m-am simțit, de fapt, în celelalte vacanțe, cum, din dorința de a vedea/face cât mai multe, ajungeam extenuată și amețită acasă, ca dată jos dintr-un roller coaster, nedumerită că s-a terminat și așa, vag nesatisfăcută- când au trecut zilele?, io unde am fost? gata?, sigur?, mbine. Well, nu și de data asta: m-am bucurat să fiu acolo, în tihnă, cu ochii mari, cu inima balon, cu mâinile-n nisip, fericită cu fericirea copilului cum n-am fost niciodată în nici o împrejurare.

Fericirea s-a născut la mare, îmi spuneam în timp ce mă uitam cum dansează ea în nisipul ud, cum cheamă valurile ca apoi să fugă de ele, cum se lasă stropită și râderâderâde și se învârte și țopăie și chiuie și din când în când se întoarce, mă caută cu privirea și-mi face cu mâna- bunăăă, mami, io mi bălăcesc, nu stau degeaba.

Duminică ne-am trezit la 5, am pus pe mine juma de rochie de mireasă, tricoul, dresurile albastre și geaca de blug, el costumul de mire și șlapii, și cu ochii umflați de (ne)somn ne-am înființat pe malul mării unde răsărea soleiul cu surle și trâmbițe. Ne-am plimbat și ne-am pozat, eu, romantică, cu gândul la ce naiba o fi fost în capul meu de-am dat căruța de bani pe oribilitatea asta de rochie?!, it is so not me, dar răsăritul aurea nisipul și spectacolul ăsta era aducător de liniște și de bine. E bine pe lume.

Când am ajuns în cameră, Iris se trezise (rămăsese să doarmă cu o verișoară):
- de țe-ai plecat?
I-am spus unde am fost și de ce.
- să nu mai pleci!
- de ce, mă, mami?, că uite, am venit repede.
 - mi-a fost dor de tini, mami, di aia, și pac!, pupicul doveditor și atârnatul de gât :D

Dacă aveți vreun gând de ducă, câteva detalii administrative.
Ce mi-a plăcut:
- am plecat de acasă cu gândul că vrem musai să stăm la o vilă pe malul mării. Cum, din cauză că nu ne-am organizat mai din timp, n-am mai găsit locuri la altele mai satisfăcătoare din acest punct de vedere, vila Julia din Costinești n-a fost deloc o alegere rea, nu era ea chiar pe plajă, dar vedeam marea din cameră, vedeam. Cred că e o alegere ok pentru cei care merg cu copiii, se poate folosi bucătăria cu toate ale ei, grătarul, etc.
- perioada asta, de sfârșit de iunie, e perfectă pentru mers cu plozii, dar dezavantajul e că marea e rece. Pe Iris n-a deranjat-o, cred că de bucuria ei s-au speriat și eventualele răceli:))

Ce nu mi-a plăcut:
- nu ai ce și unde să mănânci în Costinești. Decât dacă vrei junk fooduri, că atunci găsești la tot pasul gogoși, foietaje, șaorme și alte tâmpenii din clasa asta. Dar și dacă vrei asta, că tot om sunt și eu, toate arătau a opusul lui îmbietor, de la cei care serveau, la condițiile în care o făceau și până la cum arăta produsul finit. Vă spun, horror mi s-a părut, un horror slinos:p
 *mai multe poze pe facebook



luni, 23 iunie 2014

Cum să trăiești bucuria (falsă a) unui cadou (nașpa)

Așa, ți se întâmplă asta. Ești în fața faptului împlinit: primești un cadou care-ți provoacă o plăcere asemănătoare cu cea de a fi ciupită de ochi în toiul nopții de un monstru mic, fosforescent, cu degete mici, dar cu unghii lungi și ascuțite care are foarte multă răbdare și dorință de răzbunare (de ce te-a ales pe tine, asta nu mai știm, do you?:p).

Mdeci, o persoană căreia nu poți să-i spui fă, ești proastă, ce câcat de cadou îi ăsta?! îți întinde surâzătoare cadoul care face obiectul acestui scurt dar elocvent tratat. Poate să fie un tricou cu multe cruci imprimate (sau orice cu cruci. cineeee și decedeceeee ar îmbrăca dresuri cu cruci, căciulă cu cruci și orice altceva cu cruci-multe-cruci???). Sau un bibelou, știu, un cal-veioză, din ochi ieșind lumină roșie ațâțătoare. Sau vreo halcă de carne, tu fiind vegetarian. Nu știu, cadouri nașpa. Ce faci? Notează-ți:
- poți să te prefaci că leșini. de încântare. sigur, nu recomand să leșini de bucurie la vederea unui breloc. că atunci o să se creadă că îți vinzi leșinul ori gratis ori prea ieftin. Te orientezi și tu. Deci leșini, ratezi momentul cu îîîîîîîîîți plaaaaaceeee, siguuuuuur îți plaaaceee?, fix la tine m-am gândit când l-am văzuuuut, nu mai trebuie să joci nici un teatru, nimic, ești on the safe side (până data viitoare).
- spune OMGOMGOMG! suficient de des și de rapid încât să nu mai încapă nimic între, nici îndoiala că ai putea să zici, de fapt, OMG, ce cadou oribil!
- provoacă un accident. de emoționată ce ești, se-nțelege.
- spune că ai trecut în altă dimensiune spirituală și că pentru tine lucrurile materiale nu mai au nicio o valoare. ai grijă, totuși, să nu fii văzută prin oraș probând rochii și pantofi sau adulmecând poșete impecabile, mai scumpe decât apartamentul în care locuiești. nu cred că dă bine.

Sau poți să-i spui fă, ești proastă, ce câcat de cadou e ăsta?! și sigur data viitoare nu mai pupi (că na, persoana asta se va grăbi să-ți spună niște urări diferite de la mulți ani! și va ieși trântind ușa vieții tale, așa să-ți ajute dumnezeu! :D)

Nu mai faceți cadouri doar ca să vă aflați în treabă, cadouri fără gust, fără sens, fără personalitate, nimeni nu le apreciază, nimeni nu merită așa o dovadă clară de i-don't-give-a-shit-da-ți-dau-un-cadou-ca-să-nu-te-prinzi (sau mă rog, dacă merită, mă gândesc că nu ți-ar fi prieten). Nu mai avem 4 ani să ne încânte nu'ș ce chestie colorată. Nu mai avem nici 16 ani să ne hlizim la vreo lumânare parfumată. Și-n general, cred că am ajuns toți la vârsta când știm destule despre noi și despre cei care ne populează viața încât să nu mai facem gafe din astea. Hai că se poate. Chiar și când nu sunt bani.

joi, 19 iunie 2014

Unde Iris vorbește și mă-sa râde

Poate că sunt genul ăla de mamă care vede (și-ncă ce vede!) cum copchila crește ca nebuna și de teama că toate distracțiile astea vor avea un final, nu-i corectează întotdeauna specialitățile lingvistice. Poate. You will never know the truth :))

1. Jucam cărți (un fel de-a spune) și ea nu pricepea neam ce și cum, dar era foarte serioasă în neștiința ei, lucru care o făcea extrem de amuzantă. La un moment dat, disperată că rămâne fără cărți, mi le smulge mie din mâini c-un astea-s ale mele!, ca și cum ce căutau la tine?!. Într-un final, după ce a făcut numai scheme și potriveli de să-mi înghit limba de râs, hotărăște că a câștigat: uraaa, am câștigaaat, sunt cea mai prima!

2. Seara, la culcare, una din declarațiile ei:
- Ești o mami curajoasă!
- Da? Știi tu ce e curajul?
- Daaa, înseamnă să fii puternică-puternică. Ca bocșii.
- Ca cine?
- Ca bocșii. Ăia care au mușchi mari și rotunzi. Și mănuși de box.
- A, ăia, sigur.

3. Se uita la o poză în care eram eu cu părinții mei:
- Da' eu unde eram?
- Nu erai (și mă simt așa, cam prost că-i zic asta. chiar nu era? cum să nu fie? păi nu e dintotdeauna?)
- Da' unde eram? (normal că întrebările astea nu se termină în momentul în care ai încetat tu să mai ai chef de explicații)
- Doar în capul meu, cred.
Se mai uită o dată, luuung, la poză, la mine și râde ca și cum a înțeles o glumă: 
- Nu, nu eram.


Iubita mea
are genunchii
ca două planete mici
surori
când se ceartă
nu știi care fuge de care
dar când ei nu erau
am impresia că nu era nimic 
pe lume.

vineri, 6 iunie 2014

Nunta de lemn

Pe 27 iunie se fac 5 ani de când ne-am căsătorit. Și tot vara asta, 10 ani de când suntem împreună.

Nu știu cine se ocupă cu împărțirea soților în lume și după ce logică se face asta, dacă potrivirea e de fiecare dată 100% reușită, dacă nu cumva rămâne pe undeva, prin colț de lume, vreun bărbat singur, dar total potrivit ție, pentru că cuplatorul de serviciu era beat și-a încurcat ițele-ntre ele, dacă relația ar fi putut fi perfectă, dar în alte condiții, dacă suntem sau nu ceea ce iubim, dacă ești sortit cuiva sau doar ajungi să te pliezi lui (sau el ție), dacă iubirea durează numai 3 ani sau dacă fericirea fuge cu poalele ridicate din casa unde s-a culcat monotonia. Nu știu nimic. Am trăit atâția ani și nu știu nimic. Nu știu dacă iubirea e foc, scântei și-apoi cenușă și nici dacă din cenușă se mai naște vreodată altă iubire, mai puternică, mai vie, mai jucăușă. Nu știu unde se duc toate teiubescurile din trecut și nici de ce nu ajungi, de fapt, niciodată să unlove pe cine-ai iubit. Nu știu ce face lanțul iubirii să ruginească și nici dacă stă în puterea cuiva să oprească asta. Nu știu dacă el o alege pe ea sau ea pe el, probabil că doar se întâmplă. Nu știu dacă există iubiri ca-n filme, ca-n cărți sau doar ca-n viață. Nu știu dacă iubirea e doar iubire sau și rutină, (ne)potriviri, cur întors, nas pe sus și gheare scoase. Nu știu dacă iubirea face câte un pas în spate de fiecare dată când vă spălați chiloții în aceeași mașină de spălat, încă unul de fiecare dată când îl auzi plescăind și încăunulîncăunul de fiecare dată când e maimmultomdecâtiubit sau dacă toate astea o fac reală. Nu știu cum se gândește el la mine, după 5 ani și nici care ar fi cuvântul care să ne descrie pe noi, călători prin anii ăștia. Nu știu ce își amintește el din ziua nunții noastre.
Dar eu știu cine e el. Știu ce înseamnă slow-motion-ul ăla care-mi rulează acum prin fața ochilor, desprinderea de restul oamenilor și zgomotelor, imposibil de stabilit dacă a durat o fracțiune de secundă sau o zi, în care l-am văzut, în același timp, și în trecut și în prezent și în viitor. Știu ochii lui cum mă priveau. Și-apoi... viață. Între noi, din noi, viață, mă, pur și simplu, viață.

Nu mai am nimic din ce aveam acum 5 ani. Nici abdomenul decent de plat, nici pleata lungă, nici pielea frumoasă, nici gusturile de atunci, nici chiar unii prieteni. Aș putea spune că am suferit niște pierderi, dacă nu m-ar umfla râsul. Ce pierderi, mă, ce pierderi?!
Ce troc norocos, vrei să spui, de m-am ales din toată afacerea asta cu ceamaiameafetițădinlume!
Cum ne împletim în jurul ei, cum am devenit noi oameni mari, cum ne-am târât pe burtă și cum ne-am julit în genunchi relația amoroasă în anii noștri în 3, dar cum, ca elasticul, după ce-a fost întins la maxim, am pornit în revenirea la... noi. Câți nervi (absurzi, de dincolo de mine), câți adio mi-au ieșit din gură și câți au rămas nespuși, lipiți de cerul gurii, ce monstru se naște odată cu mama și cât de wtf happened?! tre să fi fost pentru el, de câte ori nu m-o fi decapitat cu lovituri rapide de super ninja și de câte ori nu l-am simțit uitându-se la mine sau pupându-mă când dormeam. Câte nopți în care am adormit în blugi, lângă copil, cu gândul la baia pe care o vom face împreună. Câți am crezut că ai pățit ceva, de-ai întârziat și mai știi tu cum?! au rămas nespuși. Câte nepotriviri, dar cum, în ciuda lor, rămâi the one for me.

Nu știu, așadar, care e treaba cu iubirea. Dar știu ce e viața. Noi, între noi, asta avem. O viață mică, creață, cu ochi albaștri, care e, pentru noi, cât tot sensul lumii.

To be continued (pentru că vom sărbători acest eveniment:p)

luni, 26 mai 2014

Ce vrăji a mai făcut Samantha (asta)

Într-o zi am coborât
în mine
și-acolo am găsit
pe una
ținea un picior sub fund
și stătea aplecată
asupra unor chestii colorate
trăgea de ațe și se-nțepa aiurea cu acul
când m-a văzut
mi-a spus
'ce câcat ai întârziat atât?
avem atâta treabă.

Și treabă am făcut. Nu știu câtă eu, nu știu câtă ea, dar așa întoarsă la mine și adunată-n capul meu nu m-am simțit niciodată. În ultimele 2 săptămâni atâta ce-am tăiat și cusut și lipit de n-am mai știut de mine. Și am trecut cu acul prin buza inferioară (yes, yes). Și mi-am lipit deștele între ele. Și mi-am băgat alt ac, mai mare și mai gros, sub unghia deștului mare. De mai multe ori. Și m-a durut. Și-am înjurat. Dar înăuntru, aceeși tipă de care am pomenit la început, râdea ca o nemernică, bucuroasă că s-a găsit pe sine. Mă fericește, mă repară, mă adună. Să fac lucruri cu mâna mea e terapie curată. Terapia mâinilor ocupate, am mai zis eu.
Am participat la un târg de hendmeiduri weekendul ăsta. Mi-am luat bentițele de ciuf și m-am dus să mă aflu în treabă. Și-am avut norocul să mă vadă exact persoanele la care îmi doream să ajungă chestiile mele. Fete cool, mă. Mare bucurie să vezi că lucrușoarele tale atrag. Nu vă așteptați la magie sau geniu creator sau mai știu eu ce. This is it. Prima mea colecție. Deja-mu :D

PS: Nu, n-o să devină un boutique acest blog, nici nu primesc comenzi. Doar laude, când și când, dacă sunt, dacă nu, merge și-o critică și-un wtf, ai înnebunit?!:))

joi, 22 mai 2014

3 ani jumate

Cum stau acum pe canapea, pe lângă urechea dreaptă îmi trec niște raze de soare care prin monitor îmi ricoșează în ochi. De la ce altceva să fie aburii de pe gene?

Deci sunt mamă, mă, ce chestie!. De 3 ani jumate sunt mamă și uneori încă mi se întâmplă să tresar când sunt întrebată sunteți mama ei?. Păi ăăă, da, sunt, ah, chiar sunt. Că-n urmă cu 3 ani jumate, într-o joi, s-a răsturnat căruța cu fericire în viața mea. Sigur, ca-n toate fericirile importante, întâi au trecut căruțele cu vergeturi și suferințe de tot felul pe la mine, ca să nu uit că sunt vie și că urmează să mi se întâmple o minune, probabil.
Dacă închid ochii, îmi amintesc cu o precizie care-mi dă amețeli cum arăta sala de operații, înțepătura imensului ac de anestezie, cum erau ochelarii asistentei care mă mângâia pe frunte, cum toți oamenii ăia își vedeau de treaba lor, numai eu eram captivă în încremenirea aia, la mila și priceperea lor, abandonată fizic total, cât de dureros de singură m-am simțit atunci, de nici corpul nu-mi mai aparținea, cât de frică mi-era, pentru tot ce trăiam, pentru tot ce nu știam, dar mai ales pentru tot ce urma să am, din burtă în grijă, for the rest of my life, lacrimile din urechi, evacuarea irisului (oare ce făcea înainte de asta?, oare știa ce se petrece?, oare i-a fost frică?), orăcăitul, lipirea de obrazul meu și sudarea pentru totdeauna, unde o duc?, oare e bine?, când o mai văd?, unde mă duc?, ce mai urmează?, terapie intensivă, vizita beau-lui, bocitul la unison, frigul, tremurul și deja a doua zi.

Pentru mulți oameni ziua de 25 noiembrie 2010 a fost o zi ca oricare alta. Pentru mine, cum nu va mai fi alta.

Aș fi vrut să fiu perfectă, să nu greșesc niciodată, nimic, în ceea ce o privește, să le știu pe toate, să le fac pe toate, să nu țip niciodată, să nu-mi pierd niciodată răbdarea, să am mereu cheful ei de joacă și să inventez mereu alte și alte jocuri care s-o încânte, să dansez de câte ori are ea chef cât are ea chef, să nu-i refuz nici o tâmpenie colorată pe care și-o dorește, ca să nu-i aud niciodată înțelegătoarele-i vorbe bine, când o să ai bani, mami, da?, aș fi vrut să nu fiu obosită niciodată, să gândesc rapid și la 3.37 și la 5.13 și la orice ore din zi sau din noapte, să știu de fiecare dată care e tratamentul care o va însănătoși instant, aș fi vrut să stea în puterea mea să nu tușească niciodată, să nu cadă niciodată, să nu fie lovită niciodată de vreun copil. Dar astea sunt gânduri răzlețe, fără greutate, știu că fac și eu ce pot, nu mă plafonez (în meseria asta de mamă), caut să fiu cu urechile și mintea deschise la toate alea, dar mai ales la ea și accept că ea nu-mi aparține așa cum îmi aparține laptopul, e copilul meu, almeualmeu, dar nu o jucărie, nu o marionetă, nu un vis, nu un ideal. În deplinele facultăți mentale, cu toată sinceritatea zic că aș vrea să nu am nici un control asupra ei, să n-o modelez în nici un fel, să nu-i transmit nici una dintre prejudecățile sau fricile mele, ci să îi ofer mediul propice pentru a se dezvolta, să putem vorbi oricând despre orice, să aibă încredere în mine, nu (doar) pentru că sunt mama ei, ci pentru că merit asta. Dar ce spun, trebuie că toți ne dorim asta.

Draga mea,
pocitania mea perfectă,
noi, noi doi, mamă și tată, suntem vrăjiți,
și cine ne-ar vedea la orele 23, n-ar putea să spună altceva: tac-tu te ia din pat, caldă și semiadormită cum ești, te așează pe oliță pentru pișul nocturn, și-n alea câteva secunde ne uităm ca boii unul la altul, ești de-o drăgălășenie cum n-am po-me-nit, mă, n-am pomenit, așa că, deși tac-tu s-ar descurca perfect și singur, nu pot, nu pot să ratez acest moment. Știu că o să vină o vreme când o să mă urăști profund pentru faptul că am povestit în spațiul online despre cum te pișai tu la 11 noaptea, dar aia e, fată, iubirea de mamă e dementă, ilogică și cameleonică, dar dacă te iubește mă-ta e ca și cum te-ar iubi toată lumea, pentru că de aici, din iubirea asta, sper eu să-ți iei conturul și să ajungi echipată corespunzător în lumea adolescenților (de care mi-e cam groază acum, recunosc) și-apoi în cea a adulților. Cred în tine, cum cred în gropița ta din bărbie, în cercurile pe care le face părul tău când dormi, în albastrul-minune al ochilor tăi, în țopăitul tău, în râsul tău gâlgâit. Cred că o să fii o femeie minunată, draga mea, căci în asta se transformă fetițele minunate.

E o fetiță-arici. Nu știu dacă se putea altfel:) E sociabilă și-i place să se joace cu copiii, le caută compania, dar să nu se apropie prea mult de ea, brusc, că-și zburlește țepii. E haioasă, are un simț al umorului dement (mănânci mâncare de șosete, mami, da?, da?, veeeei?, și râde de leșină). E iubitoare, o meduză pupăcioasă, dar dacă ai țipat la ea pentru că tocmai a făcut o prostie cât casa, adio, nu mai eți iubita mea (ceea ce mi se pare corect:p), iar de când am auzit asta prima oară, guess cine se gândește de 2 ori înainte să mai țipe?:p Inventează instant nume pentru caricaturile pe care le desenează (și chiar sună mișto) și diverse denumiri, mă ajută să aleg, are păreri și gusturi bune și-n general, când mă uit la ea, în casă sau afară, mi se pare că... sclipește:p Părinții ăștia sunt niște creaturi foarte, foarte, foarte norocoase, n'est-ce pas?

marți, 6 mai 2014

Atacurile la persoana mamei

Mamele sunt atacate. Nu, nu de niște creaturi malefice care se hrănesc la ceas târziu din noapte cu nervi de mamă la proțap, ci chiar de propriile mame, de familia lor extinsă și, de fapt, de orice altă ființă cu care contrastează în vreun fel, dar, desigur, cum altfel, mai ales în ceea ce privește creșterea progeniturilor. 
Dacă încerci să îl hrănești sănătos, mai că nu-ți iei o pungă de pufuleți peste ochi pentru tâmpenia asta- cum adică sănătos, ce, al meu nu mănâncă sănătos, zise mama care-i îndesa o acadea copilului de 1 an care zicea că nu veaaaa, nu paaaațeee, ei nu-ți place, linge, că n-am dat degeaba banii pe ea. Dacă funcționați bine-merci după un program de când lumea și pământul (vostru), de odihnă, mese, etc, mai că nu ți se spune-n față cât de proastă ești- păi ce, tu te iei după copil sau copilul tre să se ia după tine?
Pe bune? Nu vă mai săturați? Vă validati în vreun fel alegerile personale criticându-le pe-ale celorlalți sau ce? Trebuie să urmăm toți un tipar, unul singur, ca să fie bine copilul, altfel nu se poate? Îmi spui că ce, tu ai mâncat de toate, toată viața, și n-ai nimic, deși ai gradul 1 de obezitate, probleme cardiace și dinți care-ți fug speriați din gură și vrei să te cred sau cum? Poate ne consideri o familie suspectă pentru faptul că ne împărțim sarcinile și nu considerăm, în ceea ce-o privește pe Iris, că aia e treaba de mamă și ailaltă de tată, poate ți se pare nedemn de un bărbat să-și culce copilul- și ce, crezi că-mi pasă?  Pe bune? Pe bune, poftim:

Mai mare rușinea, e datoria ta de mamă să ștergi copilul la fund, nu a tatălui. Uite că nu. Dar de ce e treaba cuiva ce se întâmplă în familia noastră, care pe care șterge la cur? De ce-mi dai lecții? De ce te privește pe tine?

Îți bați joc de copil cu mâncarea asta a ta. Jur, copilul ăsta al meu nu mănâncă lături, pe bune că nu!

O să vezi tu când o să crească mai mare, o să te scuipe-n ochi cu apucăturile tale cu tot. Nu știu cum pana mea fac de contrastez în halul ăsta cu lumea înconjurătoare, de ce vor toți să mă schimbe.

Na, vezi, te-ai câcat atâta pe tine s-o hrănești sănătos și tot răcește?! Na, să mă satur, c-am crezut că o sigilez ermetic de să fugă virusurile și bacteriile schelălăind numai când aud numele ei, ce țacă mi-am luat!

O înveți dependentă de tine. Iubind-o? Iubind-o fățiș? Îmbrățisând-o cu nerușinare în mijlocul parcului? Spunându-i cuvinte frumoase? Încurajând-o? Ținând cont de părerea ei?

Uneori îmi vine să-mi iau copilul ăsta chinuit și să fluturăm batista despărțirii tuturor neamurilor și cunoscuților care nu se mai satură să ne dădăcească, să ne educe, să ne aducă pe calea cea dreaptă. Atâta m-am săturat de răutatea asta (pentru că e răutate în tonul lor), de sfaturile lor cretine (ce dacă nu vrea să doarmă la grădiniță, tu las-o acolo, ce, face ce vrea ea?), de grija lor pentru ce mănâncă Iris și autosufieciența că ei știu mai bine, la naiba, întotdeauna știu ei mai bine (ce-are dacă mânâncă un ou fiert de nu știu cine acum 2 zile și plimbat în traistă 2 zile din sat în sat, se minunează bunică-mea?), de atacurile lor. N-am auzit, în ăștia 3 ani jumate soon, bravo, fă, te-ai descurcat cum te-ai descurcat, ai un copil sănătos, asta e tot ce contează sau orice alte cuvinte normale, domoale. M-am săturat să fiu boscorodită, m-am săturat de nț, nț, nț, m-am săturat de privirile lor care spun aah, ce-aș mai salva eu copilul din ghearele tale, zgripțuroaico, cum i-aș mai cumpăra eu și gogoși și înghețate și detoatedetoate, păi ce, alea de le faci tu nu îs dulciuri. Ce să mai zic, it's not easy being weird:p

miercuri, 23 aprilie 2014

Fericirea-i un lucru mărunt

Nu-mi trebuie mult ca să fiu fericită. Spălam vasele în ziua când am realizat asta. Îmi curgea apa printre degete și mă gândeam că de câte ori am avut mai mult, de-atâtea ori am fost oricum, numai fericită nu.
Toate bucuriile mele, alea ca niște licurici care vin din te miri ce și te fac fericită pur și simplu, au sărit dintr-o punguliță cu 5 nasturi. Sau când cineva mi-a scris că a râs și-a plâns citind textele mele. Sau când cineva a văzut o cutie cu fluturi și-a cumpărat-o pentru mine, just like that. Sau când mă sună cineva să-mi spună că și-a amintit cum că, în urmă cu niște ani, am spus nu știu ce și că i-e dor de mine. Sau când petrec toată ziua afară, prin parcuri, cu Iris, și râd și eu ca proasta, îmbătată de râsul ei. Sau o veste grozavă despre cineva care a trecut printr-o grea încercare. Sau când my bff aduce cu ea din Turcia o brățară care-mi place de n-o mai dau jos și amintirea faptului că we don't believe in kilometri. Sau când Iris îmi scrie numele pentru prima oară, (coincidență) cu roz:p (chestia dintre m și i este, sunt sigură că v-ați prins, dar vă zic oricum, un dinozaur:))).

Gesturile mici mă țin pe mine înnodată. Bucuriile mari, grele, mă răstoarnă.

miercuri, 16 aprilie 2014

Recunoștința de a fi (+ciudățenii irisești)

Ați spus vreodată, în ultima vreme, cu voce tare, că sunteți recunoscători pentru una, pentru alta? Let's do that together. Me first. Sunt recunoscătoare pentru toate hainele astea mici care ne-au cotropit casa de aproape 3 ani jumate, pentru toate bulinele care s-au dat de-a dura înspre noi, pentru toate culorile care ne-au mânjit viața și-au făcut-o să pară perfectă chiar și atunci când ne aveam doar unul pe altul, dar mai ales pe ea, deci da, sunt recunoscătoare până la muțenie, până-n înaltul înaltului și până-n adânc de suflet (acolo unde te întorci, gol și neînceput, când nu mai știi cine ești și ce-ți trebuie pe lume), pentru că o am pe Iris, cea mai desăvârșită creatură din viața mea.

Now back to the funny part, ciudățenii ziceam:
  • Bandajează păpușile cu hârtie igienică și-n timpul ăsta le vorbește cu așa o blândețe de mă mir că încă nu i s-a dus vestea în toată lumea și nu avem coadă la ușă de păpuși bolnave. Probabil e doar o chestiune de timp:p
  • În 9 din 10 nopți doarme cu/pe măcar o carte, cel mai des 3. Și le cară în pat, le răsfoim, după care începe negocierea: hai să le dăm jos!/nu, o să le boțim/nu, poate ne lovim în ele când dormim/nu. bineee, cu cărți dormim (știu, am un succes nebun în negocierile cu ea:))).
  • pândește momentul când dau drumul la apă în cadă, pentru mine, și cum am plecat din baie pentru un minut, îmi aruncă sirenele și poneii în apă. să mă joc și eu.
  • adoarme foarte, foarte greu când plouă.
  • își bea mereu laptele așa: jumate cu pai, jumate fără. Pentru că prima jumătate e lapte, iar a doua cafea, nimic nu știți:))
Also, sunt recunoscătoare pentru cum îmi stă bretonul imediat ce plec de la coafor, pentru castronul de humus pe care îl împart cu fică-mea, pentru toți oamenii care ne-au ajutat când am avut nevoie, dar mai ales pentru ajutorul venit când ne așteptam mai puțin, pentru uleiul de susan care mi-a reparat tenul, pentru toate exclamațiile de genul dar ceeee-ai slăbit așa?!, pentru toate bucuriile care au plecat deja înspre noi dar le ia ceva timp până să ajungă pentru că sunt niște bucurii așa de grase că nu mai încap în nici un mijloc de transport, așa că vin pe jos.

vineri, 11 aprilie 2014

Bucurarul

Conform DEX: 1. ființă specializată în bucurii, 2. care vine să bucure.
  • Ai o zi care-și bate joc de tine, îți pune piedici și te-nghiontește cu obiecte contondente în coaste sau ochi. Când să te așezi ghemuit pe jos și să aștepți să mori, pac!, Bucurarul te ridică de subțiori, te scutură de praf și te trimite într-un weekend reparator în Maramureș, să zicem. Zici bo'daprosti? Zici.
  • Sau. Te împiedici ca vita și belești în bot pantofii noi, scumpi, dar mai ales minunați. Bucurarul este pe fază și-ți fâlfâie prin fața ochilor un cupon de reducere de 99% chiar la magazinul de unde i-ai cumpărat. Zici bo'daprosti? Zici.
  • Sau. Copilul tușește IAR. Când să-ți bagi gheara-n gât și să fugi căpiată pe câmpii, Bucurarul te târâie în cabinetul unui pediatru, de unde pleci liniștită. Zici bo'daprosti? Zici.
  • Sau. Ți-e poftă de leșini de cozonacul bunicii. Bucurarul îi sucește mințile-n cap și o face pe femeie să se trezească la 4 dimineața ca să poată să ți-l aducă la prima oră, înainte să sune alarma telefonului, la nas. Zici bo'daprosti? Zi săru' mâna, mai bine.
  • Sau. Te simți bătrână, bolnavă și mai ȘI plouă. Bucurarul se ia cu mâinile de cap, sătul de tine, dar înainte să-și dea demisia, te trimite la un curs intensiv de defrișare, înfrumusețare și despăduchere internă. Zici bo'daprosti? Zici, dar și ceilalți zic.
Nu văd nici un motiv pentru care Bucurarul, cu ocupația lui profesională de a bucura, să nu figureze în Codul ocupațiilor din România, și asta cât mai urgent posibil. Cu plăcere, mr. President, now make it real!:p

joi, 10 aprilie 2014

Ce mai mâncăm

Pentru că sunt încurajată, gen da' scrie și tu o carte de bucate sau un mail, ceva, să mănânce și gura mea, m-am gândit că n-ar fi rău să mă exteriorizez...culinar. Share-ul ăsta, între noi fie vorba, mă amuză și mă șochează totodată, adică, come on, EU, la un loc cu mâncare bună, sănătoasă și nu egal catastrofă, weeeeird. 
Foarte ciudat, zic și eu. Pentru că, adevărul e că, before my Iris had me, n-am prezentat nici un fel de simptome. Mâncam ce nimeream, pe fugă și pe nemestecate, să fie, să nu crăp de inaniție, mai mare rușinea să am ce și să nu profit:p Cam atât de simplu și de scurt era trecutul meu alimentar. Și să mă vedeți acum:p

E mult de scris pe tema asta și parcă văd că mă pierd în desișul ăsta și nu mai apuc să zic nimic concret:)) 

Faza e așa: noi (eu și el) nu mâncăm numai sănătos, în nici un caz, aș vrea, cred că mergem în direcția aia, dar nu suntem chiar acolo. În ultimii 3 ani, am învățat foarte multe despre mâncare, am aflat despre existența multor alimente, m-am resetat oarecum (pentru că eram genul care nu încerca chestii noi), nu mai spun Nu, beac, piei! (decât după ce încerc:p), au intrat în meniul meu (și pe lista cu preferințe) spanacul, carnea de vită, carnea de curcan, conopida, cerealele și multe altele cu care n-aș fi avut nici măcar o aventură, o relație de-o viață era o imposibilitate.
Ce înseamnă că nu mâncâm numai sănătos? 
Înseamnă că dacă vrem cartofi prăjiți mâncâm cartofi prăjiți. Nu 3 paie, ci cât vrem. Pe mine mă mai fură iluzia că dacă e și o salată lângă, mai salvez ceva, dar realitatea e că îmi plac și n-o să-i abandonez (deși vraja e destrămată și i-aș lăsa în favoarea humusului, de exemplu). 
Dar nu înseamnă că mâncăm margarină pe pâine albă, pufoasă (ah, câh!) sau semipreparate în fiecare zi (uneori lipsesc cu lunile din frigiderul nostru, apoi facem o pizza cu ceva de genul și ne potolim, cam așa).

Nu mai poți să go back, la vechiul stil alimentar, după atâtea revelații, iar asta e minunat.

Așa că, înainte să o iau aiurea pe câmpii, mai bine vă prezint câteva dintre rețetele ei preferate, extinse și la mine, pe categorii, să ne înțelegem:

Fasoloasele. Oh, da, le iubim!      
- humus, my love. verde (cu toate buruienile pământului, ceapă verde, spanac, castraveți), roșu (cu roșii uscate și ardei kapia) sau, românește, cu de toate. de ne-ați vedea, bucuroase de ne flutură urechile! 
- nou intratul în schemă,  năutul crocant, o gustare foarte bună (gugăliți în orice limbă și-o să găsiți rețeta fericirii).
- mâncare de linte cu sora ei bună, supa (aproape cremă) de linte, musai cu mentă.
- fasole verde cu usuroi, simplu, rapid, numai cât te gândești la ea și-i gata.
- mazărea- în supe și tocane. după cum se vede, acoperim tot sectorul:))
- ah, și când sila e la ea acasă, pardon, la noi acasă, numai ce se înfoaie odată beau-ul casei și pârâie o conservă nevinovată cu amestec de fasole și năut direct sub duș și-apoi într-un castron, unde fac hora-nfrățirii cu ce legume mai avem prin casă, rău n-o să iasă (ha!).

Orezuri, paste, alte făinuri și (pseudo)cereale. Regula ar fi să halim doar integrale, realitatea, însă, ne mai prinde cu pasta și orezul rafinate în farfurie, că na, știți voi:p
Iris e un monstru gurmand:)) Îi place mâncarea, îi place, îi place. Dar ca făinoasele, nimic nu e. De exemplu, uneori, când îi dau o felie de pâine, o pupă de bucurie:)) Ar mânca mereu. Mereu, mereu. Lucru care nu mă umple de încântare, cred că vă puteți imagina:p
Avem așa: pizza, pâine de casă, turte/foccacia cu semințe, unde chef beau e maestru.

Quinoa. Când am cumpărat prima punguță, mi-a tremurat mâna de groază: dacă o fi ca scârboșenia de hrișcă, ce mă faaac?! Well, nu e:)) Are un gust un pic nucos și merge foarte bine și cu legume și cu fructe.

Salate. Ah! Oh! 
- nu știu cum s-o numesc pe salata asta care m-a omg din prima, cred că păstrez denumirea de orez indian, așa cum l-am cunoscut într-un restaurant raw vegan și m-am îndrăgostit fulgerător. Are așa: conopidă crudă, râșnită (de fapt, asta e marea mea revelație, știți voi ce mișto e conopida crudă?, habar n-aveam!), porumb, stafide, mazăre, morcov, ardei kapia, semințe floarea soarelui, apio, sos curry (în reeditările de acasă, nu am pus niciodată). Muuuuuuust try! Now! Go, go!
- salată de spanac cu orz integral, ceapă verde, pătrunjel și lămâie.
- salată de spanac cu brânză de capră și nuci/semințe.

Ce face diferența:
- supa de oase. Zice și Elena, bine și clar, de ce și cum. Chiar nu-i așa mare sfârâială cum poate părea, să o faci, e sănătoasă și dă gust mâncărurilor. Iar pentru copii (nu că pentru noi n-ar fi), e așa, minune, gen:p Fac din când în când, bag la congelator, supa și carne (separat) și mă servesc când poftesc pentru diverse haleli (când e răcită, maimuța sigur halește supă din asta).
- condimentele (da, da, face diferența:D). Eu am o regulă (ei, unaaa): dacă vii cu niște proprietăți în buzunar, cu vreo promisiune de viață sănătoasă, lungă și prosperă, cu vreun scut antiboli, ești numai bun de pus în farfuria irisească, ești chel, nu vii cu ni-mic bun, go, go nooow!:D Așa că, o ardem simplu cu oregano, busuioc and co, niște amestecuri și, peste ele, șef, turmericul. Ia să citiți despre el, să vedeți cu ce vine în desagă numa nu turnați tot borcanul că... câh, câââââh!.

PS: Nu candidez pentru titlul de Miss Coerență sau chef-ul din Moldavia, suportați și voi textul ăsta cum a ieșit, luați ce vă trebuie din el și împărțiți cu mine rețetele voastre, că iată, și azi tre să mâncâm:D

joi, 3 aprilie 2014

Aroganța celei născute de ziua ei

Îmi propusesem pentru ziua de azi, din pădurea mea de muci, să o ard deprimeișăn-style. Să nu răspund la nici un telefon, la nici un mesaj, la nici o urare, pe orice cale ar veni ea, de longevitate, fericire și alte bunăstări. Să-mi plâng de milă și de silă, supărată pe mine și pe lume, dar mai ales pe muci și pe gagica lor, tusea. Să mă pun cu curu' la toți și să mă zburlesc la orice om care vine să-mi fluture steagul roz al speranței și/sau pe cel roșu al lui te iubesc, vaco!. Să mă uit șui la anii care s-au strâns în urma mea și să ridic pumnii la ei ca una care nu mai știe ce altceva să facă. Să nu deschid ușa nici unui prieten, să nu trag de fundele nici unui cadou, să nu ciocnesc nici un pahar de orice-ar fi cu nimeni. Să nu suflu în nici o lumânare de pe nici un tort și să nu mă pup, roșie-n obraji, cu nimeni. Să nu râd și să nu scot nasul de sub pătura mea roșie de om întotdeauna (cvasi)convalescent, niciodată vindecat. Ce-aș avea de sărbătorit? Un număr? O stare? O realizare? 

După ce m-am gândit la toate astea, spuse și nespuse, mi-am făcut curaj să mă-ntorc în viața mea, așa plină de muci și de goluri cum e ea, pentru că n-ai, frate, cum să fii și tu deprimat ca tot omul, când în coaste te împunge de-a dreptul un copchil parțial creț cu ochi total marini și preponderent perfect.  

Mi-e foame!
Hai să facem un tort atunci!

Iar de dragul oamenilor care s-au oprit din ale lor să mă înjure pe mine pozitiv (da-le-ar domnu' gură pocită!:p) și de dragul meu, pân' la urmă, mă scutur de câh!, meah!, blah!, mă strecor afară din pijamale, mă pitulesc într-o rochie, mă ung pe picioare cu niște dresuri colorate, mă machiez cu bucurie, mă spăl pe dinți (a doua oară) ca să mă pup afectuos, în oglindă și-mi spun să-mi trăiești, fată, că nu știu ce m-aș face fără tine!:p