joi, 22 mai 2014

3 ani jumate

Cum stau acum pe canapea, pe lângă urechea dreaptă îmi trec niște raze de soare care prin monitor îmi ricoșează în ochi. De la ce altceva să fie aburii de pe gene?

Deci sunt mamă, mă, ce chestie!. De 3 ani jumate sunt mamă și uneori încă mi se întâmplă să tresar când sunt întrebată sunteți mama ei?. Păi ăăă, da, sunt, ah, chiar sunt. Că-n urmă cu 3 ani jumate, într-o joi, s-a răsturnat căruța cu fericire în viața mea. Sigur, ca-n toate fericirile importante, întâi au trecut căruțele cu vergeturi și suferințe de tot felul pe la mine, ca să nu uit că sunt vie și că urmează să mi se întâmple o minune, probabil.
Dacă închid ochii, îmi amintesc cu o precizie care-mi dă amețeli cum arăta sala de operații, înțepătura imensului ac de anestezie, cum erau ochelarii asistentei care mă mângâia pe frunte, cum toți oamenii ăia își vedeau de treaba lor, numai eu eram captivă în încremenirea aia, la mila și priceperea lor, abandonată fizic total, cât de dureros de singură m-am simțit atunci, de nici corpul nu-mi mai aparținea, cât de frică mi-era, pentru tot ce trăiam, pentru tot ce nu știam, dar mai ales pentru tot ce urma să am, din burtă în grijă, for the rest of my life, lacrimile din urechi, evacuarea irisului (oare ce făcea înainte de asta?, oare știa ce se petrece?, oare i-a fost frică?), orăcăitul, lipirea de obrazul meu și sudarea pentru totdeauna, unde o duc?, oare e bine?, când o mai văd?, unde mă duc?, ce mai urmează?, terapie intensivă, vizita beau-lui, bocitul la unison, frigul, tremurul și deja a doua zi.

Pentru mulți oameni ziua de 25 noiembrie 2010 a fost o zi ca oricare alta. Pentru mine, cum nu va mai fi alta.

Aș fi vrut să fiu perfectă, să nu greșesc niciodată, nimic, în ceea ce o privește, să le știu pe toate, să le fac pe toate, să nu țip niciodată, să nu-mi pierd niciodată răbdarea, să am mereu cheful ei de joacă și să inventez mereu alte și alte jocuri care s-o încânte, să dansez de câte ori are ea chef cât are ea chef, să nu-i refuz nici o tâmpenie colorată pe care și-o dorește, ca să nu-i aud niciodată înțelegătoarele-i vorbe bine, când o să ai bani, mami, da?, aș fi vrut să nu fiu obosită niciodată, să gândesc rapid și la 3.37 și la 5.13 și la orice ore din zi sau din noapte, să știu de fiecare dată care e tratamentul care o va însănătoși instant, aș fi vrut să stea în puterea mea să nu tușească niciodată, să nu cadă niciodată, să nu fie lovită niciodată de vreun copil. Dar astea sunt gânduri răzlețe, fără greutate, știu că fac și eu ce pot, nu mă plafonez (în meseria asta de mamă), caut să fiu cu urechile și mintea deschise la toate alea, dar mai ales la ea și accept că ea nu-mi aparține așa cum îmi aparține laptopul, e copilul meu, almeualmeu, dar nu o jucărie, nu o marionetă, nu un vis, nu un ideal. În deplinele facultăți mentale, cu toată sinceritatea zic că aș vrea să nu am nici un control asupra ei, să n-o modelez în nici un fel, să nu-i transmit nici una dintre prejudecățile sau fricile mele, ci să îi ofer mediul propice pentru a se dezvolta, să putem vorbi oricând despre orice, să aibă încredere în mine, nu (doar) pentru că sunt mama ei, ci pentru că merit asta. Dar ce spun, trebuie că toți ne dorim asta.

Draga mea,
pocitania mea perfectă,
noi, noi doi, mamă și tată, suntem vrăjiți,
și cine ne-ar vedea la orele 23, n-ar putea să spună altceva: tac-tu te ia din pat, caldă și semiadormită cum ești, te așează pe oliță pentru pișul nocturn, și-n alea câteva secunde ne uităm ca boii unul la altul, ești de-o drăgălășenie cum n-am po-me-nit, mă, n-am pomenit, așa că, deși tac-tu s-ar descurca perfect și singur, nu pot, nu pot să ratez acest moment. Știu că o să vină o vreme când o să mă urăști profund pentru faptul că am povestit în spațiul online despre cum te pișai tu la 11 noaptea, dar aia e, fată, iubirea de mamă e dementă, ilogică și cameleonică, dar dacă te iubește mă-ta e ca și cum te-ar iubi toată lumea, pentru că de aici, din iubirea asta, sper eu să-ți iei conturul și să ajungi echipată corespunzător în lumea adolescenților (de care mi-e cam groază acum, recunosc) și-apoi în cea a adulților. Cred în tine, cum cred în gropița ta din bărbie, în cercurile pe care le face părul tău când dormi, în albastrul-minune al ochilor tăi, în țopăitul tău, în râsul tău gâlgâit. Cred că o să fii o femeie minunată, draga mea, căci în asta se transformă fetițele minunate.

E o fetiță-arici. Nu știu dacă se putea altfel:) E sociabilă și-i place să se joace cu copiii, le caută compania, dar să nu se apropie prea mult de ea, brusc, că-și zburlește țepii. E haioasă, are un simț al umorului dement (mănânci mâncare de șosete, mami, da?, da?, veeeei?, și râde de leșină). E iubitoare, o meduză pupăcioasă, dar dacă ai țipat la ea pentru că tocmai a făcut o prostie cât casa, adio, nu mai eți iubita mea (ceea ce mi se pare corect:p), iar de când am auzit asta prima oară, guess cine se gândește de 2 ori înainte să mai țipe?:p Inventează instant nume pentru caricaturile pe care le desenează (și chiar sună mișto) și diverse denumiri, mă ajută să aleg, are păreri și gusturi bune și-n general, când mă uit la ea, în casă sau afară, mi se pare că... sclipește:p Părinții ăștia sunt niște creaturi foarte, foarte, foarte norocoase, n'est-ce pas?

Un comentariu:

Monia spunea...

Ce frumos iubesti tu! La trei ani jumate e inca de partea soft a prunciei, gata sa decoleze catre grupa mare, itindu-se in-no-time la inaltimea catedrei.