joi, 30 aprilie 2009

Extrase din cărţi

Sunt într-o "stare de calm" ca aceea realizată de un narcotic. Parcă nu mai am nervi, parcă sunt tocite toate capetele sensibilităţii mele. Parcă nu mai funcţionează un anume mecanism, care făcea legătura între mine şi lumea de afară. Nu mai am cu lumea exterioară mie nici un contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit. E o stare în care mă aflu, cred, pentru prima oară, o amorţire aproape de moarte, pe care mi-o doream deseori- din necunoaştere- mai mult ca orice. O am acum, şi nu mi-e agreabilă, fiindcă nimic, acum, nu poate să-mi fie plăcut sau neplăcut, fiindcă nu poate să-mi fie nimic.
În faţa mea, marea e nemişcată, ca un câmp imens de plumb topit. ...
... De unde să ştiu că fericirea nu e euforia, vârtejul, beţia, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelişuri poleite de o poezie falsă?! ... Înţeleg că dragostea mea pentru Alex a fost ţesută din dor, din aşteptare, din frică, din remuşcare şi, mai ales, din nevoia de a fi, cu orice preţ, fericită...
<< Pânza de păianjen, Cella Serghi >>

Ce se întâmpla?
Pur şi simplu, un miracol.
Miracolul reprezenta celălalt versant al dezastrului, acolo unde sunt recompensaţi cei necăjţi atunci când dezastrul loveşte orbeşte vinovaţi şi inocenţi.
Iar miracolul în asta consta: pe măsură ce se îndepărta de apartamentul familial, LEON ÎNCEPEA SĂ CREASCĂ. Şi hainele îi creşteau o dată cu el! Acum, pentru el, a coborî însemna a se înălţa şi, mai ales, a creşte în proprii ochi.
<<Iubito, eu mă micşorez!..., Pascal Bruckner>>

- Ai spus ceva, bunico?
- Nu, strigă bătrâna, cu o voce răguşită. N-am spus nimic, am deschis gura doar ca să prind muşte! E o distracţie minunată când n-ai nici o treabă.
<<Castelul pălărierului, A. J. Cronin>>

Deşi le recomand pe toate trei aici (şi asta nu pentru că le găsesc extraordinare, ci pentru că, pur şi simplu, mie nu mi s-a părut pierdere de timp), dacă ar fi să trebuiască să aleg doar una, aş recomanda-o pe ultima. A fost o surpriză pentru mine, după ce am terminat-o, multe zile m-au urmărit descrierile atât de elaborate ale scriitorului şi aveam impresia că undeva, cândva, chiar am cunoscut şi eu, personal, familia Brodie... şi-mi spuneam în gând, că, de fapt, am citit un film. Ce a fost neplăcut şi nu înţeleg cum a fost posibil e că toate cele 608 pagini sunt pliiiiine de greşeli, litere halite, cuvinte îmbârligate, etc. Mă gândesc că poate în 1991 aşa se tipărea o carte şi că editura Romfel S.R.L. nu şi-a dorit să iasă din trend:)

Vama în Galaţi


Gălăţeni din toate colţurile judeţului, uniţi-vă!:)

Vineri, 8 mai, în Club S, ora 22, VAMA vine să ne cânte şi să ne încânte!

Biletele se găsesc aici.

miercuri, 29 aprilie 2009

Sclipiri de miercuri

Ca o urmare logică şi concretă a articolului anterior sau doar ca o urmare firească a evoluţiei mele psihice (:), m-am hotărât să uit de bani, să nu mă gândesc la ei, să nu le mai dau o importanţă pe care nu o merită. Lucrez şi mă străduiesc să-mi devină atât de indiferenţi încât să uit şi de cei împrumutaţi, să fiu eu aşa generoasă şi să nu-i mai vreau înapoi:) Poate (!) n-am să reuşesc, da' ce frumos e să încerci! În orice, frumuseţea încercării e totul! Aşa că orice mi-ar trece prin cap, să nu fie niciodată banii impedimentul.

Sunt într-un an, care pare să fie ultimul, atât de plină mă simt, atât de dornică să experimentez, să-mi fac provizii pentru ca niciodată nicăieri să nu mă simt singură, împietrită, îngrădită. Vreau să exist, să fiu aici, acum, vie, prezentă! Vreau să văd tot, să ştiu tot, să aud tot, să învăţ tot, deşi tot ăsta are limitările lui şi nu e decât un termen relativ, dependent.

Primul pas, pe care trebuie să-l fac ca să-i pot face şi pe următorii, şi poate chiar e cel la care ţin cel mai mult, e să cumpăr cărţile pe care aş vrea să le citească copilul meu, evident, până atunci citeşte mă-sa:) că nici ea n-a citit tot, orice aţi crede voi:) Nu-l văd eu pe beau sărind în sus de încântare, dar cred că s-a obişnuit să ia lucrurile aşa cum sunt în ceea ce mă priveşte. Şi copchilu' ăsta dacă îndrăzneşte să fie un retardat, un neinteresat, vreun pasionat de fotbal sau box, cre' că o s-avem război, mă şi văd de altfel fugărindu-l prin toată casa cu vreun Marin Preda sau Tolstoi, ori mai ştiu eu ce:) Copiii la 2 ani citesc, nu?:))

Anyway, dacă ieri jubilam la gândul că îmi voi băga picioarele în nisipul de la 2 Mai-Vama Veche-Balcic weekendul ăsta, azi îmi dau palme metaforice că mi-am ales nişte naşi care sunt conştienţi (bad people, so bad!) că nu mai sunt nici 2 luni până la măreţul eveniment şi, că, da, surpriză, tre' să ne gândim la bani. Eh, nici la mare nu plec, da' nici la bani nu mă gândesc pentru că am deja o listă cu cărţi comandate:) O să fiu eu cuminte toată perioada asta, dar dup-aia nimic n-o să mă oprească să plec, să mă plimb, să văd, să testez;) So help me God!!!

marți, 28 aprilie 2009

O lume absurdă, absurdă, absurdă

Căutăm să ne umplem viaţa cu prea multe lucruri inutile, deşi ştim că nu vom putea să luăm nimic cu noi. În loc să ne preocupăm de suflet, ne îmbrăcăm corpul şi ne ungem cu toate alifiile ca şi cum el ar fi mijlocul nostru de transport care ne va duce sigur şi indubitabil spre lumea cealaltă, în Rai.

Ne înconjurăm de prieteni, căutăm apropierea lor, le plângem plecarea, dar ne grăbim să-i înlocuim, să-i minţim, să-i uităm ca şi cum, la un colţ, special pe noi, ne-ar aştepta prieteni mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi.

Plângem când ne mor părinţii, prietenii dar nu ştim să-i preţuim, să-i luăm în braţe, să-i pupăm aşa, din senin, să fie. Moartea cuiva e faptul care nu permite să mai îndrepţi o greşeală, totul urmând să se desfăşoare sub realitatea crudă a lui prea târziu.

Facem alegeri pe care ajungem să le uităm, să le regretăm întrebându-ne mereu cum ar fi fost dacă?, cum ar fi fost invers? fără să ne mai dăm seama că locuim în aceeaşi casă cu fericirea, că fericirea asta atât de dorită doarme pe perna de lângă noi, îşi bea cafeaua cu noi, merge în vacanţă cu noi...

Tânjim să avem, să achiziţionăm, să colecţionăm, să înmulţim ce avem şi nu ne dăm seama, deloc nu ne dăm seama!, că toate bunurile de care avem cu adevărat nevoie sunt infungibile, individual determinate.

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Din jurnalul unei femei chibzuite

Sunt defectă.

După ce m-am lămurit că sunt prea proastă ca să mă las de fumat am căutat şi am găsit o soluţie ca să scap de sentimentul (nu chiar atât de) apăsător de vinovăţie-neputinţă-laşitate cauzat de preacostisitorul şi preadistrugătoruldedinţiplămânişisănătate. Soluţia asta poartă numele de filtre de ţigări. Oh, şi ce satisfacţie am când le văd maronite şi scârboase aşa, ca şi cum eu m-aş alege cu ce e mai bun dintr-o ţigară şi ele cu tot ce-i rău. De parcă din ele mi-aş lua necesarul de vitamine, coenzime şi proteine... Pe scurt, nici nu mă las de fumat, nici nu mă gândesc mai mult la sănătatea mea. În schimb, mai tre' să am şi grija filtrelor, să le cumpăr, să mi le împrăştii în fiecare poşetă şi, evident, din cauză că fiecare ţigară fumată e mai light decât orice light, surpriză!, fumez mai mult. Asta da afacere!

În acelaşi mod am făcut eu mari afaceri şi cu cremele de corp. Le vreau parfumate, hidratante, colorate, naturiste, anticelulită, antidetoate, mă gudur pe lângă ele prin magazine, le cumpăr fără să mă las influenţată de ochii beau-lui daţi peste cap, le aduc cu mândrie în casa mea, cam cum şi-ar aduce mama copilul nou-născut prima dată acasă, le dau câte un loc în dulăpiorul cu alte creme parfumate, hidratate, colorate, naturiste, apoi mă arunc în cadă, cu planuri măreţe şi-mi spun că o să mă dau zilnic cu ele ne-gre-şit şi, surpriză, negreşitul ăsta e un pic greşit, că după maxim 3 aplicări zilnice, entuziasmul meu creşte spre 0. Zero!!! Totuşi, am grijă de psihicul meu şi, ca să nu mă mai simt ca o vacă, le ascund, le iau din câmpul meu vizual, le acopăr cu câte o eşarfă, sau, practic, le transform în suport de cutie de bijuterii. Pe scurt, cu banii cheltuiţi, cu creme (în curând) expirate, cu pielea la fel (de preaminunată:)), cu dulăpiorul aglomerat, darrrrr, asta mă înalţă sufleteşte pentru că le donez! :D

Mult mai grav, dar din aceeaşi categorie, vă prezint marea mea afacere cu cremele de faţă. Complicat! Asta mă doare! După 24 de ani tenul meu a început să o ia rara, să aibă nevoi, să pretindă nişte drepturi. Când am văzut că se usucă de-aiurea sau se înroşeşte pe ici, pe colo ori se irită, ori mai ştiu eu ce, am zis că e cazul să-l bag mai mult în seamă. 3 ani de zile m-am chinuit (şi nu!, chinul nu s-a sfârşit) să găsesc cremele potrivite. Nu, dom'le, lui nu-i place nimic. El strâmbă din nas la fiecare nouă cremă. Le respinge din start. Singura, şi mă foarte mir, pe care o suportă e apa termală, şi nu, nu din aia mai ieftină, că-i stă în gât. Nivea nu, Garnier nu, L'Oreal doar demachiant, Vichy nu, de Avon şi Oriflame nici nu pomenesc, Amway nu vreau să folosesc, naturist nu, câcat nu, mă disperă! Pentru că înainte de Paşte s-a gândit să-mi facă o surpriză, da, tot el, tenul, de bucurie am ajuns la dermatolog, care cel puţin m-a lămurit că am o alergie (la ce? eh, evident că alt doctor o să-mi spună) şi că, citez, refacerea tenului dumneavoastră se poate face prin metoda expunerii la lumină intens pulsatilă, 2-3 şedinţe, n-o să mai aveţi apoi probleme deloc. Wou, super, ce tare! Cum facem?, bâiguiam eu nerăbdătoare. Păi să vă hotărâţi când veniţi, trebuie să începem cât mai repede că vine şi nunta (da, mă, i-am zis, şi?:), o şedinţă costă 125 euro. Acum imaginaţi-vă o fată clipind des, înghiţind în sec, făcând înmulţiri, împărţiri, adunări şi scăderi în minte mai rapid ca un calculator, cu o faţă de trăsnită în cap de un pian ... şi aveţi astfel reprezentarea cea mai corectă a preaminunatei mele fiinţe. Sper să nu fiu nevoită să mă întorc acolo, să mă jumulească de atâţia bani oamenii ăia răi şi obraznici! Deşi, ca să fiu pe deplin sinceră, doctoreasa asta avea un teeeeeeeeeen de-mi venea să-i smulg toată chelea de pe ochi şi să fug cu ea, transplantându-mi-o mie însămi, rapid, la vreun colţ de stradă.

Un capitol minunat din acest roman deosebit îl reprezintă economiile pentru nunta curului, cum îmi place mie s-o alint. Păi, ca s-o iau uşurel, se făcea că trebuia să economisim şi noi nişte bani. Nu prea mi-e clar pentru ce, dar deh!, aşa mi-au spus oamenii mai mari. Şi ne chinuim să facem asta de câteva luni. Nu, nu ţine vrăjeala! Întâi am zis că nu mai ieşim să mâncâm în oraş (apropos, alergia mea pare că are o legătură cu ultima masă luată în oraş, pretext cu care am renunţat la obicei) decât o dată pe lună. Eh, în momentul în care am luat decizia asta, ne-am pomenit ducându-ne în restaurante-baruri mai ceva ca înainte. În plus, suntem animale sociale, trebuie să ieşim, mai ales înainte de nuntă, să ne vadă lumea, să-şi aducă aminte de noi şi să vină la nuntă ca să ne îmbogăţim noi:)) O, scuze, e o eroare, ăsta nu e gândul meu :)
Şi-apoi, dacă s-a nimerit să găsesc rochiţa aia aşa frumoooooasă cu bulinele ei albe cum era să nu o cumpăr? Şi cum să nu mă duc lunea la sehaş, ce viaţă e asta? Cum să nu cumpărăm tăvi, tăviţe, mai înalte, mai joase sau oala aia în care a zis el că face ficăţei şi n-a făcut? N-aveam în ce să facem plăcinţele şi oricum n-am făcut, da' nu despre asta e vorba aici ... şi tot aşa, mereu intervin chestii de care am sau avem nevoie, deşi nu, nu e aşa ...

Şi mi-e rău, mai sunt 9 săptămâni!

Am mai dat comandă de invitaţii că alea pe care le făcusem oricum mai multe, s-au dus. Nu ştiu de ce apar noi şi noi doritori şi mi-e groază că 50-60% dintre oamenii care vor veni la nunta MEA sunt nişte necunoscuţi pentru mine. Nu am cumpărat rochia, normal!, şi, o chestie care mă umple de nervi, nici mărturii nu am găsit. Dacă-s proastă şi nu vreau săculeţii-cutiuţele-chestiile cu bomboane-arahide înăuntru, aşa-mi trebuie! Am vrut să fiu mai cu moţ, să ofer omului o amintire frumoasă şi eventual utilă, pe care să n-o arunce after, na!, ciuciu posibilităţi. De câte ori am găsit câte ceva care să ne placă, să putem adapta la situaţie, deşi chestiile nu erau făcute să fie mărturii, nu aveau în numărul dorit de noi şi nu, nu se putea face comandă şi da, artiştii plastici nu ştiu ce să facă, că nu s-au mai întâlnit cu cereri din astea; şi eu care credeam că asta vor artiştii, să facă mereu altceva, ceva nou, ceva altfel, şi, mai ales, fără îngrădiri ... Uatevă'...

vineri, 24 aprilie 2009

Doamna Beau'

Scriu asta pentru că pot să inventez. Pentru că pot să confund dorinţe. Pentru că pot să mă consider mai grozavă decât sunt. Pentru că pot să visez şi să mă mint. Pentru că trebuie să las undeva încărcătura asta, care, mai mult ca sigur, nici nu e a mea. Pentru că vreau. Pentru că pot. Pentru că. Unele afirmaţii îmi aparţin, altele îmi sunt mai străine ca greaca antică, ce noroc!

Nu am fost niciodată domnişoară de onoare. O să mă mărit cu regretul ăsta. O să mă mărit fără să fi avut măcar o aventură de-o noapte. O să mă mărit fără să fi făcut sex cu vreun negru. O să mă mărit fără să fi făcut vreodată vreun avort. O să mă mărit înainte de 30 de ani. O să mă mărit fără să am o carieră a mea, o casă a mea, o maşină a mea, un câine al meu. O să mă mărit şi n-am să ştiu cum poate fi altfel. O să mă mărit şi toate planurile mele de viitor se vor transforma în planurile noastre de viitor. O să mă mărit fără să am permis de conducere. O să mă mărit fără să cutreier lumea asta, fără să-mi târâi picioarele prin India (închipuită a) adolescenţei mele, fără să-mi fi valorificat potenţialul, fără să ştiu cât de greu se pot strânge banii de chirie sau cât de sufocant poate fi traiul de student în cămin, fără să-mi mai amintesc cum ţi se strânge sufletul când nu sună, nu vine, nu ştie. O să mă mărit şi-am să mă uit. Am să mă pierd. O să mă mărit şi-am să fiu gospodină, sâcâitoare, mamă, familistă, plictisitoare, neinteresantă. O să mă mărit şi-o să mă închid. O să mă mărit şi toată lumea o să ştie asta. O să mă mărit şi-o să mă îngraş, o să mă tund scurt şi-o să mănânc seminţe pe stradă, o să mă îmbrac în trening şi el la fel şi-o să ne plimbăm pe faleză ţinându-ne de mână. O să mă mărit şi-o să fac 7 copii, că-mi place mie cum sună şapte. O să mă mărit şi-o să mă simt penibil în cluburi şi-o să-i numesc copii pe cei de 20 de ani. O să mă mărit şi-o să mă dau atotştiutoare, atotfăcătoare, atotsimţitoare. O să mă mărit şi-o să am un sprijin, o jucărie, un responsabil. O să mă mărit şi-o să fiu Doamna Beau. N-o să mai fiu domnişoară, o să fiu mai multă pentru că lumea o să-mi spună poftiţi, intraţi, spuneţi. O să mă mărit şi-o să mă bucure o canapea, o perdea. O să mă mărit şi-o să devin proastă, semi-analfabetă, acră, sinistră. O să mă mărit şi-o să mă sperie faţa care se zgâieşte la mine din oglindă. O să mă mărit şi toate prietenele or să mă considere fericită, mulţumită, satisfăcută. O să mă mărit şi nici o problemă din câte pot avea n-o să pară altceva decât vânt de vară în ochii unora dintre ele. O să mă mărit şi n-am să mai fiu luată separat, ca individ, ca personalitate aparte, ci doar la echipă şi toate se vor înmulţi cu doi, şi banii, şi grijile, şi farfuriile şi visele. O să mă mărit şi oamenii, părinţii, prietenii, cunoştinţele or să aibă alte aşteptări de la mine. O să mă mărit şi dacă o să-mi vină să fug, n-am să fug. O să mă mărit şi o să mi se pară că vreau să fug. O să mă mărit, o să fac copii şi toate poşetele, hainele, cosmeticele, or să mi se pară inutile, inutile, inutile şi toate kilogramele în plus de care nu voi reuşi să scap niciodată or să mă reprezinte pe mine în lume şi-or să spună tuturor s-a măritat.
_________
Bang Bang

joi, 23 aprilie 2009

Marea copilăriei mele (2)

Pe cât de nerăbdătoare mă arătam în primii ani să ajung mai repede la mare, pe-atât mă simţeam de nedreptăţită pe la 12-13-14 ani, când mă încânta la fel de tare ideea de mare, dar cu ai mei în coasta mea zilele nu se anunţau a fi prea interesante, înspre deloc chiar, ceea ce făcea ca entuziasmul meu să scadă şi să mă gândesc cu groază la nopţile în care îmi voi dori să merg să mă plimb sau să mă zbânţui în discotecă la Cleopatra şi nu voi putea pentru că taică-miu era, şi mult prea mulţi ani a fost, prea disperat. Mergeam de fiecare dată, în fiecare an, la aceeaşi familie, el fiind prieten cu Chirilă din o-mie-nouă-sute-toamna, familia asta avea un băiat un pic mai mic ca mine, băiatul ăsta avea nişte veri care-şi petreceau vara tot acolo, fată şi băiat şi ei doi aveau nişte prieteni care stăteau lângă casa asta, tot fată şi băiat:)

În primul an când i-am cunoscut mi-am zis că norocul mi se schimbă, că fiind toţi copiii ăştia cumva de-ai casei, taică-miu n-o să mai aibă apucăturile lui şi-o să ne lase şi pe noi să ieşim cu ei, să mergem să ne plimbăm, chiar după ce se întuneca sau măcar să stăm în curtea aia până mai târziu. NOT!!! Nu a ţinut vrăjeala, tot înainte să se întunece trebuia să apărem în vizorul lui, evident aveam în dotare feţele acre, pline de ciudă, pe care el le ignora cu atâta uşurinţă şi doar maică-mea înţelegea (şi asta nu chiar de fiecare dată) că exagerează. Cu taică-miu nu ţineau nici promisiunile, nici drăgălăşeniile, poate doar intervenţiile terţelor persoane, unele potrivite, să mai fi avut vreun efect asupra lui şi nu, din păcate, nu destul de des.
Eh, în curtea familiei ăsteia se desfăşura aproape toată viaţa mea socială. Pe lângă faptul că-i invidiam de muream pentru cât de aproape le era marea tot anul, între noi chiar se cocea o prietenie sezonieră, mergeam la plajă împreună, jucam volei până apunea soarele, ne îngropam unul pe altul în nisip, făceam întrecere până la geamandură şi râdeam de mama-focului toată ziulica, mai ales când valurile ne răsturnau pe toate părţile, ne târau prin nisipul şi scoicile de pe fundul apei, mai ieşeam la suprafaţă cu slipul în vine sau fără sutien, în care, să ne-nţelegem, nu se-ascundeau prea multe pe-atunci:)
După calculele mele, cred că în anul în care am împlinit 13 ani, l-am cunoscut pe Dan. Dan ăsta era un tip mai mare cu cel puţin 5 ani decât mine, era of course foarte bronzat, şi, colac peste pupăză, avea motocicletă. Vă daţi seama ce însemna asta pentru o fată dintr-un oraş fără mare şi fără libertate? Heaven, baby! :D În ziua în care m-a plimbat prima oară (şi cre' că ultima) cu motocicleta şi a trebuit (mai mult) de voie- (decât) de nevoie să-mi înfăşor mâinile în jurul mijlocului lui, eram to-pi-tă, mă şi vedeam locuind cu el într-o colibă pe malul mării, pupându-ne toată viaţa. Nu-mi mai amintesc nimic legat de el, nu ştiu când s-a dus iubirea noastră, probabil taică-miu a avut aportul lui în povestea asta :)

În anul celor 15 ani ai mei, în vacanţa de vară dinaintea celui de-al doilea an de liceu, am mers la mare cu unchiul meu, ăla de care ziceam că pe mine mă iubea mai mult şi mai mult, cu familia lui şi cu o colegă din generală. Mă simţeam în al nouălea cer, ştiam că o să am libertate, că n-o să ţipe nimeni la mine să mă culc odată cu găinile, aveam şi o parteneră cu care să-mi petrec timpul, totul era prea bine. În prima zi când ne-am înfiinţat pe plajă, eram în Mamaia, eu şi tipa asta am luat salteaua, ne-am aşezat comod pe ea şi ne-am lăsat unduite de valuri, noi vorbeam, distanţa dintre noi şi plajă se mărea din ce în ce, dar ne-am zis că e un fel de iluzie optică, mai ales că în Mamaia apa e întâi mică, apoi o idee mai mare, apoi iar mică şi tot aşa tre' să te îndepărtezi foarte mult, comparativ cu celelalte staţiuni, de mal ca să poţi să înoţi şi să nu atingi fundul apei cu picioarele. Cu gândurile astea în minte şi cu discuţiile noastre în toi ne trezim că mai degrabă vedeam malul celălalt decât pe al nostru şi-atunci nu ni s-a mai părut ok, am dat să coborâm de pe saltea dar ni s-a făcut frică de apa prea adâncă, apoi ne-am gândit să dăm din mâini şi să ghidăm salteaua aia spre drumul de întoarcere. Ciuciu! Salteaua nu făcea ce voiam noi, curenţii în larg sunt curenţi, toţi oamenii de pe mal păreau furnici, cred că ni s-a părut foarte amuzant că suntem în situaţia asta şi când am luat decizia să continuăm cu datul nostru din mâini, ne trezim cu barca salvamarilor la curu' nostru. Îmi zic ce coincidenţă că au apărut, ce de gaşcă sunt! După ce ne-au certat că ne-am îndepărtat atât de mult şi bla-bla-bla ne-au cărat la mal. Acum, ce să zic, nu consider că am fost vinovate, toată ziua aia a fost una de remember, pentru că odată ieşite din apă, ne-am trezit faţă-n fată cu altă problemă- unchiul meu cu toată familia lui şi cu cearşafurile şi umbrelele lor dispăruseră, erau de negăsit. Şi oricum, să găseşti în Mamaia, pe plajă, la ore de vârf, un om printre miile de oameni sau un cearşaf printre miile de cearşafuri sau o umbrelă printre miile de umbrele, era mai ceva decât să cauţi acul în carul cu fân. Aşa că ne-am văzut de socializarea noastră, ne-am întâlnit cu nişte tipi din Galaţi, ne mai uitam din când în când ba în stânga, ba în dreapta după unchiu-miu, nu-l vedeam- soarta... în timpul ăsta grija care căzuse pe capu' lui era colosală, se şi vedea jumulit de piele de taică-miu, credea că ne-am înecat, a cutreierat în lung şi-n lat, da' dacă aşa a fost dat, evident nu ni s-au întâlnit ochii, noi nici măcar nu ne gândeam la el şi la toate gândurile care-i stricau concediul, mai ales că ne aminteam cum să ajungem la hotel şi ne-am zis că lumea o să ne primească cu aplauze şi-o să ne laude că am ajuns singure şi-o să ne pupe că suntem tefere şi nevătămate. Eh, nu prea a fost aşa! Nu prea deloc! Pentru că erau turbaţi de îngrijorare, pentru că numai gânduri negre au avut în alea câteva ore, evident că nu avea nimeni chef să ne îmbrăţişeze cu dragoste, mai ales că, poate, credeau că am făcut-o intenţionat. În anul ăla îmi făcusem şi eu găuri în urechi. Când a intrat în cameră tâmpitu' de unchiu-miu, mi-a fript o palmă de mi-a zburat cercelul din urechea dreaptă. Ţin minte că mi s-a părut atât de amuzant, mai ales că aceeaşi răsplată a primit-o şi colega mea şi că m-a bufnit râsu' aproape imediat:) Din ziua aia, vacanţa noastră preaminunată a devenit de-a dreptul o aventură, pentru că se dusese dracu' libertatea noastră, banii de buzunar, ieşirile şi venirile la orice oră, nopţile din discotecă şi tot ce făcusem înainte. Pentru că nu ne puteam lipsi de stilul ăsta de viaţă, a trebuit să ne punem mintea la contribuţie, să stâm la pândă până adormeau ei ca să o tulim, să nu facem zgomot pentru că aveam camera exact lângă a lor... târziu am aflat că ei chiar ştiau că noi plecăm din cameră şi unde ne ducem şi când ne întoarcem:)

Apoi, pe rând, în alţi ani, m-a prins maică-mea fumând la terasa la care mersesem cu sor-mea şi încă o tipă să bem o bere; celelalte două îşi stinseseră ţigările, numai eu, deşi era terminată, rămăsesem, probabil într-o stare de visare, cu ea între degete şi nu pricepeam de ce nu mă credea când îi spuneam că e un băţ de la o acadea :D Ce cretină!

În alt an, mai mare fiind, iubirea mea cu ochi verzi de atunci mă aştepta în Costineşti cu surprize peste surprize şi promisiuni peste promisiuni. Cât de greu îmi era să-l conving pe taică-miu să mă lase să mă duc, dar cât de vehementă puteam să fiu când era vorba de el, şi-acum mă mir. Nimic din ce era legat de el nu-mi părea imposibil. Lângă el, cu el de mână, toate aveau sens, marea era mai mare ca niciodată, nisipul mai nisip, muzica mai muzică, ochii lui mai verzi şi noi doi mai frumoşi şi mai fericiţi ca nicăieri, inelul din scoici şi minciunile mai minciuni, ne împăcam la mare ca să ne despărţim în oraş sau ne despărţeam înainte de ziua mea ca să ne împăcăm de ziua mea, ne despărţeam în zile banale ca să ne împăcăm de sărbători, ne despărţeam pentru că minţea şi ne împăcam pentru că ştia să plângă, nu am plutit pe ape line în relaţia cu el şi, dintre toate, asta a dat un farmec relaţiei noastre, farmec pe care apoi, când nimic nu a mai fost posibil între noi, când m-am trezit că ştiu ce vreau şi el nu încape în realitatea asta, l-am căutat ani la rând...

Alte relatări, din alţi ani, cu mine mai mare, mai matură, mai liberă, mai tâmpită aici, în Săgeată spre mare, Marea vedetă 1 şi 2.

marți, 21 aprilie 2009

Legături bolnăvicioase

Principala mea calitate este şi o să rămână mereu capacitatea de a-mi cunoaşte şi recunoaşte defectele. Nimic din ce e stricat în mine nu mă surprinde aşa cum te surprind lucrurile pe care nu le-ai văzut niciodată. Dacă sufletul meu ar fi o grădină, eu aş fi grădinarul care vine să ude plantele, să mai taie din frunzele care sunt în plus, să le cureţe pe cele uscate şi, când e vremea lor, să sădească altele, noi. Niciodată nu am simţit că se strică echilibrul şi că aş tinde să devin defectă cu totul, aşa cum niciodată nu am simţit că aş fi perfectă. Deşi mi-am dorit felurite schimbări în mine, deşi m-am visat şi m-am văzut în închipuirile mele un pic altfel decât sunt în realitate, mi-am rămas fidelă şi am învăţat să trăiesc cu mine, pentru că doar pe mine mă am, din convingerea că propria noastră lume lăuntrică rămâne ascunsă, secretă, indiferent cât de mult am vrea să ne deschidem, indiferent câte scăpări am avea şi câte răsfrângeri în exterior, pentru că îmi place ce descopăr înăuntru, pentru că nu sunt goală, pentru că şi pentru mine e o mirare ce ascund, din ce izvoare îmi potolesc setea, pe câte oare le las să sece din neatenţie, neştiinţă sau teamă.

Am crezut că sunt intangibilă, chiar m-am crezut în stare să-i evit pe oamenii care clocotesc de energii negative, depresii şi orientări egoiste, că, dacă nu-i pot schimba pe ei, măcar eu să rămân neatinsă. E greu!... Mă uit în mine şi descopăr cum m-am uscat, cum am secat pe alocuri... nu-mi găsesc nici liniştea, nici starea aia utilă de nepăsare şi sunt sigură că toate modificările astea în starea mea de sănătate sunt cauzate total de stres şi de oamenii ăştia care te sug de energie ca nişte ţânţari hapsâni, nesătui. O să iau distanţă, o să-mi reduc pretenţiile pe care le găsesc (găseam?) normale într-o prietenie, o să fac alegeri fără să mai aud păreri şi variante şi-o să-mi văd de noua viaţă care se întinde făcându-mi cu ochiul în faţa mea. Trebuie să învăţ să nu mă mai las ghidată de sinceritate, să învăţ să mai pun şi frână şi să evit să mai las oamenii să intre cu bocancii lor împuţiţi în intimitatea lumii mele pentru că nici nu o cunosc, nici nu-i ştiu regulile, nici nu o merită şi, mai grav, nu fac altceva decât să murdărească!

E bine şi mă bucur că am la îndemână posibilitatea de a scrie, las aşa nişte gânduri care mă consumă aiurea să iasă din mine, să se tot ducă, indiferent că-s cu voal sau fără. Cu asta, vă spun Hristos a înviat!

vineri, 17 aprilie 2009

Marea copilăriei mele

Ani întregi, mulţi ani la rând, copilăria mea a mirosit a mare. Un miros închipuit, visat, colorat. Părinţii mei, în fiecare an, mergeau la mare. Pe vremea când eram prea mici, şi eu şi sor-mea, ca să ne ia cu ei, rămânând cu părerea noastră de rău la ţară, cu bunicii, de multe ori, eu la părinţii tatălui, ea la părinţii mamei, contribuind, cum am înţeles mai târziu şi asta la diferenţele ce s-au conturat între noi două, deşi diferenţa de vârstă era şi a rămas de doar un an şi 3 luni, stăteam cu sufletul la gură aşteptându-i, imaginându-mi marea asta ca pe un loc sacru, un loc pentru oameni mari şi frumoşi, un loc cu dragoste, cu un altfel de soare, doar aşa îmi puteam explica cum veneau ei doi, negri ca nişte fiinţe de pe alte tărâmuri, cu dinţii mai albi, cu ochii mai plini şi privirea mai interesantă ca şi cum fuseseră martorii unei minuni care mie nu-mi era accesibilă. Şi-i aşteptam ca şi cum nu-i mai văzusem niciodată, dar tânjisem de dorul de a-i întâlni mereu. Mă cuprindea aşa un soi de fâstâceală când îi vedeam întâi şi-ntâi intrând pe poartă şi parcă mi-era ruşine să-i privesc, eu cu părul meu vâlvoi, încâlcit, cu picioarele goale, în hainele mele pătate de prune stâlcite şi mămăligă usată pe la mâneci, ei aşa frumoşi, calzi, vii, mirosind şi speram că numai eu simt asta, a ceea ce urma să-mi zgândăre nările de nerăbdare, până am ajuns întâia oară la mare şi am înţeles că ăla era mirosul ei... Parcă o văd pe maică-mea cu părul ei lung, negru, ondulat şi înfoiat artistic de parcă stătea numai pe la coafor, râzând cu toţi dinţii, apucându-mă straşnic de mâini şi ridicându-mă în braţe, strângându-mă ca pentru toate zilele în care a lipsit, întrebându-mă ia zi, ţi-a fost dor de mine?! Eu ce să fi zis, că mă simţeam aşa sugrumată de emoţie că-mi venea să plâng ca proasta... şi-atunci, parcă bănuind slăbiciunea mea, scotea din genţi o rochiţă, ţin minte şi-acum una galbenă care mi s-a părut atât de frumoasă că nu mă puteam îndura, de dragul ei, nici măcar să o îmbrac... sau coroniţele alea cu morişti pe care le învârtea vântul când alergai pentru care mă invidiau toţi copiii străzii... Ce specială mă simţeam şi parcă îmi creştea aşa rangul când spuneam copiilor că părinţii mei au fost la mare, ca o taină, cu mândrie, ca şi cum eu fusesem, eu trăisem, eu înotasem, eu mă bronzasem, eu mâncasem hamsii...
În anii care au urmat, pregătirile pentru plecarea la mare, erau de o importanţă aparte, evident în ochii mei. Încălţăminte nouă, haine noi... ţin minte că într-un an, de frica să nu mă uite acasă şi de dragul pantofilor mei noi, am adormit târziu dar cu ei în picioare, visând draga întâlnire cu marea, pentru care oricum dezvoltasem o mare pasiune şi o iubeam nespus fără să o fi văzut vreodată. Tot drumul cu trenul stăteam cu capul pe geam adulmecând de la distanţă mirosul ei, deşi curând aveam să regret asta când mă trăsneau durerile de urechi. Mulţi ani la rând, după ce coboram din tren şi-mi lua ochii mulţimea aia pestriţă de oameni şi mă miram că nu vine nimeni la mine să mă întâmpine, să-mi spună că eram aşteptată, atât de importantă mi se părea prezenţa mea acolo, cu bagajele după noi, multe şi grele, transpiraţi, eu cu un nod mare în gât, mergeam dungă spre mare, în Eforie Nord, mă dezbrăcam de haine, îmi puneam costumul de baie, după un paravan improvizat de ai mei din cearşaf, şi ţâşneam în apă alergând, zburlind nisipul din jurul tălpilor mele, mai mult ca sigur înjurată de restul oamenilor de pe plajă... niciodată n-o să pot descrie emoţia aia, starea aia de neastâmpăr, obraznică dar cuminte în felul ei... Nu mi-a fost nici o clipă frică de apă, nu mă gândeam că nu ştiu să înot, nu vedeam nici un pericol atunci când eram în mare, agăţată de spatele lu' Chirilă mă duceam departe, în larg şi mă cuprindea doar un fior când simţeam că apa începe să se mai răcească şi mă gândeam că tulburăm cu mişcările noastre liniştea vieţuitoarelor de pe fundul apei şi că lor n-o să le convină asta şi c-o să ne muşte, pişte, agaţe. Nu s-a întâmplat asta niciodată dar şi acum am teama asta când mă duc în larg, nu ştiu de ce.
Eram la mare într-un an, poate aveam 11, 12 ani, nu stiu, când taică-miu a considerat că e momentul să învăţăm să înotăm de-adevăratelea, probabil sătul să ne mai care în spate:) Eram la Techirghiol, unde mai mergeam câte o zi-două pentru tratamentul ăla cu nămol şi apă foarte sărată, unde taică-miu avea un prieten salvamar. În ziua aia am mers toţi cu barca în larg. La vârsta aia lacul mi se părea imens, duşmănos cu apa aia a lui sărată ca o ocnă şi cu mormolocii ăia mişunând prin ea. Degeaba îmi spuneai mie de proprietăţile lui miraculoase, degeaba auzeam poveşti cu oameni vindecaţi de nu-ştiu-ce boli, pe mine mă îngrozea gândul că ar putea să-mi intre în ochi, în nas şi în gură apa aia şi să mă usture, usture şi iar usture. Ca să nu mai spun că mormolocii ăia, pe cât erau ei de mici şi de sfrijiţi, pe-atât îi găseam eu de ursuzi şi de respingători. Aşa, şi ne legănam, priveam farul de la Tuzla, ţărmul, oamenii de pe mal, soarele ne ardea, vântul ne susura la urechi, când m-am trezit din visarea asta fix în apă, îngrozită, dând din mâini şi din picioare ca un epileptic, ochii evident mă usturau, în gât parcă aveam ghimpi, cu sor-mea undeva pe lângă mine, tot în apă, cu o faţă de tâmpită în ea, cu deşteptu' de taică-miu râzând de isprava lui, cu salvamarul care râdea şi el şi cu maică-mea care părea că nu ştie dacă să râdă sau să se arunce după noi... asta a fost prima noastră lecţie de înot! Şi ce lecţie şi ce tâmpit a fost taică-miu, dar cât bine ne-a făcut aşa, că apoi, restul a venit de la sine!...
Ulterior, marea a început să aibă alte conotaţii, cu alte gânduri mă duceam spre ea, cu alte aşteptări, cu alte foieli în mine. Într-un alt episod, prima oară la mare fără ai mei, dar cu unchiul meu, verile odioase cu ai mei, când eram deja adolescentă şi ei nu pricepeau asta, cum m-am îndrăgostit, cum îmi venea să-i trag numai pumni în cap lu' Chirilă cu grija lui excesivă, cum m-a prins maică-mea fumând, cum ne dădea dj-ul de pe plajă dedicaţii şi multe altele;) Stay tuned! :D

joi, 16 aprilie 2009

Băbăloaica strikes again

Sâmbăta trecută, cu naşii din dotare şi cu încă o pereche ne-am înfiinţat într-un restaurant, aproape de faleza Dunării, dar fără totuşi a o vedea. Ne aşezăm la masă, vine ospătăriţa, dăm comanda. Cum fac de obicei, îmi arunc ochii de jur-împrejur, în căutare de figuri cunoscute sau poate doar caut să mă familiarizez aşa cu locul. Deodată privirea îmi rămâne pironită, agaţată de nişte ochi. Ochii ăia mă salută, îi recunosc şi salut şi eu. Apoi mă întorc la beau' şi-i spun încântată până peste poate că la masa aia din fund este chiar vărul meu, da, mă, Leo, băiatul mătuşii mele care a fost soprană la Teatrul Muzical. El nu-i cunoaşte, nu fizic, că de auzit a mai auzit el ceva, pe ici, pe colo. Fi'ncă întâmplarea mi se părea atât de tare şi coincidenţa atât de potrivită, în condiţiile în care nu l-am mai văzut de ceva ani, mă gândesc că trebuie să profit de moment şi să îi dau o invitaţie la nunta secolului. Da, port vreo 3 invitaţii după mine mereu, ce?! Şi pentru că văr-miu era însoţit de încă vreo 4-5 oameni, mi-a fost nu-ştiu-cum să mă ridic eu de la masa mea, să mă duc la masa lor şi să mă scălămbăi acolo cu vestea asta, aşa că am ales o variantă mai elegantă şi am rugat-o pe ospătăriţă să i-o înmâneze tipului cel mai frumos de la masă, adică văr-miu. Ea zâmbeşte şi se conformează. Acum, momentul de aşteptare, în care eu anticipam reacţii după reacţii, înceta să mai apară şi mai că-mi venea să mă duc să-i smulg păru' din cap, când constat că, deşi între mesele noastre mai era una, totuşi ni se mai întâlneau privirile şi parcă comunicam aşa, cu un zâmbet, cu un semn. Eu eram nesătulă şi cam nemulţumită doar cu atât. Mă rog, mi-am văzut de gogoşelele mele de cartofi, de salata beau-lui şi uite-aşa văd îndreptându-se spre masa noastră un necunoscut, frumos necunoscut, dacă e să fiu întrebată, brunet şi cu nişte ochi jucăuşi în cap, ce mai!, bun-bun băiat, care nu vine să-mi spună că mă consideră răpitoare, devastatoare şi înfiorător de frumoasă, cum aţi fi putut voi să credeţi, ci să-mi spună îmi pare rău, cred că m-aţi confundat.

Inutil să vă descriu cum au răsunat decibelii produşi de hohotele noastre de râs. Inutil să mai spun că sub stratul de fond de ten eram purpurie-portocalie-grena. Inutil să mai spun că apoi, de la aceeaşi distanţă, mie mi se părea în continuare că băiatul ăla frumos e văr-miu. Inutil să mai spun că naş-miu l-a avertizat pe beau că într-o zi o să mă întroc acasă cu altul, din simplul motiv că o să mi se pară că-i el.

miercuri, 15 aprilie 2009

Pentru copiii-curcubeu

Îmi plac culorile. Încă de anul trecut, mai mult decât altădată, manifest un mare interes pentru ele. Le port pe unghii. În picioare. Pe sâni. Pe coapse. În păr. La gât. În urechi. Dacă aş fi eu mai rebelă decât sunt, şi poate am să fiu vreodată, aş purta în picioare albastru. O rochiţă galben-pai. Un şnur-curea roşu. Unghii portocalii. Şi pe undeva, nu ştiu unde, ceva verde. Cred că prin vene îmi curge sânge verde, prea ataşată mă simt, de prea mult timp, de verde.

Numai copiii arată bine în curcubeu. Pe ei nu are cine şi de ce să-i critice.

Pentru ei, cu drag, 2 euro la 877, aici şi aici detalii şi la 858.
Pentru că dacă nici ei nu merită, atunci nimeni nu mai merită.
Şi, să ştiţi şi voi, toate faptele bune făcute în săptămâna mare se contorizează şi se bucură de feedback, nu rămâne nimeni nerăsplătit, ştiu eu, e o promoţie acum, am vorbit eu cu cine trebuie, trust me! :)

Frisoane de miercuri

Mă simt mică. Azi e ziua în care am aflat că nu am crescut. Că abia ajung la genunchiul lumii şi că nu-mi iese să-l escaladez. Poate mâine o să aflu că nici n-am existat. Că am fost erou într-o carte scrisă cu cerneală simpatică. Poate nici măcar eroul principal. Poate am fost camerista care netezea cutele cearşafurilor eroinei principale. Poate nici măcar atât de intimă nu am fost cu ea şi poate că doar îi duceam cafeaua. Nu m-a putut citi nimeni... Şi ce regret că nu mă ştiu, că nu mă văd, că nu mă desluseşte nimeni!...
Dacă aş putea alege în ce să mă reîncarnez, pentru o altă viaţă, aş vrea să fiu bărbat. Pot să fiu bărbat. Pot să fiu crudă. Acră. Pot să mă joc jocuri care doar pe mine mă amuză. Pot să mint. Pot să uit. Da, mi-ar plăcea să fiu bărbat. Şi pictor. Să ademenesc femei în bârlogul meu şi să le explic că-s proaste şi urâte. Ele să râdă. Să-mi vadă ochii. Să le desenez cu pensula linia vieţii. Să plantez pe marginea ei lăcrămioare, bonsai, narcise, grâu şi flori nemuritoare. Undeva la capătul ei aş ridica o căsuţă cu tavan de sticlă pe care stropii de ploaie să alunece lasciv. Înăuntru eul meu de femeie s-ar iubi cu eul meu de bărbat.

marți, 14 aprilie 2009

Second hand, love at first sight

Maică-mea a fost cea care m-a iniţiat. Să tot fie vreo 10 ani de atunci.
Cum să spun, eu dacă sunt aşa specială, evident că îmi plac lucrurile speciale:) Ceea ce înseamnă că tind spre a fi unică:) Asta se reflectă, sau îmi place mie să cred asta, şi în haine. Nu-mi place şi evit să port aceleaşi haine ca prietenele mele (oricât de mult mi-ar plăcea ceva), ca fetele pe care le văd în cluburi sau pe străzi, nici chiar ca vedetele. Evident, alegerile mele nu sunt de fiecare dată reuşite, uneori chiar par dubioase, poate sunt cazuri când nu sunt avantajată de o anumită rochie sau fustă, dar mie hainele îmi dau o stare. Pentru asta le îmbrac. Sunt bluze pe care atunci când le îmbrac mă simt sclipitoare, fuste în care mă simt ca la 17 ani şi toate combinaţiile mele vestimentare, câteodată ciudate pentru ochiu' privitor, mă fac pe mine să mă simt într-un fel şi asta e cel mai important.
Încă de pe vremea liceului practic cu regularitate un sport. Ce să zic, tre' să ai vocaţie pentru asta (slavă Domnului, la mine chiar dă pe-afară!:), tre' să nu-ţi pese de gura lumii, tre' să-ţi placă de tine şi de corpul tău, să nu fii snoabă şi, mai ales, (vrei să) fii altfel. Eu întruneam condiţiile, aşa că acum, după atâţia ani de experienţă, deja am evoluat, sunt o profesionistă în cutreieratul prin sehaşuri. Sunt 2 la număr cele din oraşul meu, în care mă duc aproape în fiecare luni. Inutil să mai spun că niciodată nu mi s-a întâmplat să văd pe altcineva o haină luată din sehaş. Inutil să mai spun că, cel puţin de câţiva ani, hainele ajung acolo noi, cu etichete, la preţuri derizorii. Inutil să mai spun că sunt de firmă, că sunt aduse din Anglia, Germania sau mai-ştiu-eu ce ţară şi că materialele au o calitate net superioară celui mai tare brand de la noi. Inutil să mai spun că poţi să-ţi iei 2 fuste, o rochie, un bolero, o pereche de balerini, o bluză sport şi încă o rochiţă cu mai puţin de 70 lei. Toate noi.
Părerea mea, de specialist în domeniu, după atâţia ani, e că nu există femeie pe faţa pământului care să nu se simtă atrasă de ideea de a cumpăra haine deosebite, calitative din toate punctele de vedere, la preţuri infime. Voi- profesionişti, începători sau inapţi pentru sportul ăsta? :D

vineri, 10 aprilie 2009

Bring Bon Jovi to me

Pentru că ştiu că mă iubiţi. Pentru că ştiu că nu vă puteţi imagina viaţa fără mine. Pentru că văd că vă place să circulaţi liber prin blogul meu. Pentru că sper că înţelegeţi că BonJovica n-o să vină doar pentru mine sau pentru 60 de pipăl, vă rog şi mă ploconesc în faţa voastră să daţi clica-clica pe banerul ăla. Nu durează mult şi mă face pe mine fericită să văd acolo în loc de 60 măcar 20 000 :) Pumpici!

miercuri, 8 aprilie 2009

Fata lu' tata

Bun. Mă simt în formă azi să fiu scârbă. Nu pot să las starea să dispară. Nu, când atâţia oameni tânjesc după mângâierea cuvintelor mele. Nu, când saturaţia mea e atât de saturată că începe să dea pe-afară. Nu, când sinceritatea şi neapartenenţa la situaţie mă fac să văd lucrurile aşa cum sunt, nu machiate, nu coafate. Eu, recunosc, sunt un om înţelept. S-au spălat zeii pe ochi deasupra mea, că mă simt poleită:)
Aşea. Să zicem că am o viaţă sentimentală dezastruoasă. Să zicem că da, am avut încercările mele, toate nefericite, neîmplinite. Să zicem că mi-am trăit cei 25-26 de ani în mijlocul unei cirezi de boi. Ca bou principal, tatăl. Ce mă face să-l cataloghez drept bou? Ok, let me begin, că vă gândiţi aiurea voi:) Tatăl-bou e tatăl care sădeşte în fiică frustrări, complexe, traume. Atenţie la neatenţie, nu fizice! E tatăl care nu-şi lasă copilul să respire alt aer decât al lui propriu. E tatăl care îţi oferă bani, bani şi iar bani. Fără să ceri. Dar cu singura pretenţie de a nu-l abandona niciodată. Stai liniştită, nici nu ai putea, dependenţa financiară o să te împiedice mereu să faci chiar şi un pas în faţă. Şi are el grijă de viitorul tău. Tu nu trebuie decât să exişti. El o să ştie pentru tine, mereu, ce să-ţi doreşti, cum să obţii, pe cine să ai lângă tine. Dându-ţi o oarecare libertate, care nu e reală decât în mintea ta, va şti să te ghideze când o iei pe alt drum decât cel visat de el, va şti să-ţi taie aripile sau, după caz, fondurile, când ieşi din schema lui. El ştie tot, a trăit tot, tu eşti şi rămâi doar o prelungire fără personalitate a lui.
Cred că-i clar că nu tre să fii un reputat psiholog ca să pricepi ce-i cu influenţa tatălui în viaţa sentimentală. Evident, dai cu bâta-n baltă de câte ori ai ocazia. Dezvolţi pasiuni şi dependenţe pentru cei mai nepotriviţi indivizi. Indivizi care au o personalitate, care deţin controlul, care fac cu tine şi din tine ce vor, atâta timp cât vor. Când nu mai vor, devii istorie pentru ei. Tu, nu şi nu. Aşa cum nu poţi ieşi de sub tutela tatălui, aşa rămâi agăţată la nesfârşit, ca o plantă insipidă, de aceste personaje. Te simţi trădată, te simţi minţită, batjocorită. Vin depresii peste tine. Poate te gândeşti să te sinucizi. Te duci la preoţi. Cauţi confirmări peste confirmări că ce ai trăit tu a fost real. Cauţi martori ai fericirii tale trecute. Cauţi, ai nevoie să afli, că nu tu ai greşit, că nu tu ai provocat suita asta de drame, tu eşti bună, pură, deosebită, ei sunt răii, perverşii, idioţii.
Ce nu înţelegi tu? Ce nu o să înţelegi tu niciodată? Ce nu încape în căpşorul tău? Fii atentă, că nu repet. TU ai o problemă. TU eşti o problemă. Ţie ţi-au mâncat moliile trimise de taică-tu din personalitate. Ştii cum rămâne din urma termitelor? Aşa arată psihicul tău. Ţi-au fost inoculate în cap idei şi principii în care, poate, sper, nu crezi. Nu banii te fac specială. Nu banii te duc pe culmile fericirii. Nu ai prieteni plătiţi la oră să te asculte. Dacă-ar fi aşa, aş fi miliardară. Grow up, recunoaşte-ţi carenţele, problemele, ia-le una câte una şi rezolvă-le. Cauţi cu disperare pe cineva, când ar trebui să te cauţi pe tine. O, da, cât de deşteaptă şi de puternică şi de stăpână pe mine sunt eu, cum vorbesc şi cum gândesc şi ce viaţă am avut şi cât de specială şi extraordinară mă simt!... Păi da, mă, pentru că mie mi-a păsat de mine, pentru că m-am iubit suficient de mult încât să nu mă las să mă pierd. Ia, adună-ţi tu toţi neuronii într-o şedinţă şi poate o să reuşeşti să înţelegi că schimbându-te pe tine îţi schimbi şi norocul, că fiind tu în relaţii bune cu tine însăţi, aşa vor fi şi aşa te vor privi şi ceilalţi oameni cu care intri în contact. E adevărat, dacă tu nu te simţi bine cu tine, e normal ca ceilalţi să fugă din calea ta.

marți, 7 aprilie 2009

Specialistul recomandă

- Bună ziua!
- Mdea...
- Ştiţi, am venit la dumneavoastră pentru că mă simt bolnavă... mă tem de ce-i mai rău...
- Da, spuneţi, ce simptome aveţi?
- Ah, păi, nu ştiu cum să zic, nu mi s-a mai întâmplat niciodată...
- Domnişoară, am şi altceva de făcut pe ziua de azi, spuneţi odată!
- Păi, da, înţeleg, aşa e... ştiţi, cred că a început de ceva timp să mă doară-n cur. Mă simt ciudat, eram obişnuită să-mi pese, nu ştiu cum să tratez problema asta, parcă am aşa o strângere de inimă, ca o părere de rău pentru ceva fără nume, parcă mă simt goală, fără sens, fără rost. Mă doare, doamnă, golul ăsta... Dacă cineva mi-a amputat sufletul, cum să-mi mai trăiesc viaţa aşa schilodită?!...
- A, domnişoară, aţi venit exact unde trebuia, suntem specialişti în domeniu, noi am inventat noţiunea, m-aţi făcut să-mi pierd timpul aiurea, domnişoară. Ia lăsaţi sentimentalismele astea că nu e loc de ele aici! Ia, hai, luaţi dumneavoastră doza asta dublă de tinctură de nesimţitamol de 3 ori pe zi, după masă, însoţită de pastilele astea împotriva omeniei şi-o să vedeţi, într-o săptămână o să fiţi ca nouă.
- Da, doamnă, ştiţi... eu...
- Hai, lăsaţi prostiile, la revedere! Ur-mă-to-ruuul!
- ...
(... au rămas gândurile spânzurate în aer,
cuvintele atârnă pe marginea buzelor, infirme din cauza nerostirii,
o durere de cap scurmă amintirile şi în ochi se nasc ultimele lacrimi ...)

luni, 6 aprilie 2009

Ţara gâţei şi a biţiţilor

Undeva, la nici o sută de kilometri distanţă de casă, se află şi se găseşte de atâţia ani de zile Ţara gâţei* şi a biţiţilor**. În ţara asta, peste dealuri, solare, răţi, câini, pisici şi praf domneam eu*** acum 20 şi ceva de ani. Cu picioarele goale, murdară în coate, cu praf la gură pentru că-l consideram o mare delicatesă, aşa îmi trăiam prima copilărie, niciodată singură, mereu strigată de copii la poartă.
Nu mai fusesem de 5-6 ani şi duminică ne-a scos iar soarele din casă. Nu mi-a părut rău nici o clipă. Mă temeam că n-am să nimeresc şi că o să mă fac de râs sunând pentru indicaţii. Da' de unde! Ochii mei vedeau şi recunoşteau:) Când am intrat pe poartă am avut senzaţia că am călătorit cu o maşină a timpului şi că scad în înălţime, fix un pic mai sus de genunchii bunică-mii, că picioarele mi se împleticesc şi că pot să stâlcesc iar cuvintele cerând celebra gâţă şi parcă mă şi vedeam pe jumătate băgată în lada de sub pat căutând biţiţii ăia, doar ăia, de atunci. Deşi bunica din partea tatălui e cea care m-a crescut câţiva ani, în timp, relaţiile n-au mai fost atât sau aproape deloc strânse. Din diferite motive. Să o văd, totuşi, exact la fel ca atunci, ca-n anii ăia, m-a şocat. Peste ea anii nu au trecut. La aproape 80 de ani fizionomia, mersul, vorba, toate au rămas ca-n urmă cu 20-şi de ani. Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva în comună a apărut de nicăieri o fântână cu apă vie, apă magică. De la ea, în timp ce taică-miu făcea un preafericit grătar, am mers la mătuşa mea preferată din zona aia, care şi-a făcut cruce după cruce când m-a văzut. Una dintre fetele ei, pe care n-am recunoscut-o şi nici ea pe mine (era prea mică), m-a luat în braţe şi a zis că nu mă mai lasă să plec.
Ce scriu acum e numai pentru mine, pentru aducerea mea aminte. Dacă a trecut timpul, el nu a trecut deloc degeaba. Şi merită, oamenii ăia merită să-i evoc, pentru că sunt şi vor rămâne mereu la atâta distanţă, şi nu mă refer la cea fizică, de mine, de viaţa mea. Acum, ţara e a lor, o ţară a altor copii, a altor pisici, a altor câini, cu bunele şi relele ei... A mea nu mai e decât în amintire.
___________
* mămăligă
** biscuiţi
*** Titirezu' Voievod :)

My name is 27















A fost, s-a dus, s-a terminat! Ziua de vineri, ziua mea a fost superbă. Ca mine:) Am bântuit prin oraş până după-amiază, cu unghiile înmuiate în dulceaţă*, cu soarele de gât, cu naşa la braţ, prin magazine, pe străzi. A fost o zi tare plină şi obositoare, dar oboseala aia plăcută, am probat încă o rochie de mireasă, mă simţeam demenţial de frumoasă în ea... Am primit multe mesaje, multe telefoane, unele de la nişte persoane cu care n-aş putea spune că mai ţin vreo legătură, ceea ce m-a bucurat şi mai mult. Am cutreierat prin magazine şi am remarcat că sunt complet schimbată faţă de acum 2-3 ani, în ceea ce priveşte achiziţionarea de haine sau accesorii, când cumpăram din impuls orice, să fie, pentru diversitate, ziceam eu. Acum, când posibilităţile sunt altele, greu tare mai găsesc ceva care să-mi placă atât de mult încât să şi cumpăr. Spre disperarea tuturor şi mai ales a beau-lui care a avut el chef să-mi facă o surpriză şi mi-a cumpărat 2 bluze înfiorător de urâte şi-am scos flăcări pe nas când le-am văzut. În secunda doi deja eram la magazin să le înlocuiesc cu altele. Negăsind nimic interesant, am luat o poşetă:) Vorba prietenelor mele, nu ştiu cum de mă suportă, la ce scandal am făcut:)
...
_______
* Ojă cu dulceaţă
** Câinele ăla ireal de frumos, pe numele ei Honey, că-i o feminină, e al unei prietene şi oricât m-am chinuit să o dau doar pe ea afară, când a plecat a luat şi minunăţia pământului, lăsându-mă pe mine topită toată de dragul ei
;)
*** Alice, domnişoara Ambasador îţi mulţumeşte;)