Băbăloaica strikes again

Sâmbăta trecută, cu naşii din dotare şi cu încă o pereche ne-am înfiinţat într-un restaurant, aproape de faleza Dunării, dar fără totuşi a o vedea. Ne aşezăm la masă, vine ospătăriţa, dăm comanda. Cum fac de obicei, îmi arunc ochii de jur-împrejur, în căutare de figuri cunoscute sau poate doar caut să mă familiarizez aşa cu locul. Deodată privirea îmi rămâne pironită, agaţată de nişte ochi. Ochii ăia mă salută, îi recunosc şi salut şi eu. Apoi mă întorc la beau' şi-i spun încântată până peste poate că la masa aia din fund este chiar vărul meu, da, mă, Leo, băiatul mătuşii mele care a fost soprană la Teatrul Muzical. El nu-i cunoaşte, nu fizic, că de auzit a mai auzit el ceva, pe ici, pe colo. Fi'ncă întâmplarea mi se părea atât de tare şi coincidenţa atât de potrivită, în condiţiile în care nu l-am mai văzut de ceva ani, mă gândesc că trebuie să profit de moment şi să îi dau o invitaţie la nunta secolului. Da, port vreo 3 invitaţii după mine mereu, ce?! Şi pentru că văr-miu era însoţit de încă vreo 4-5 oameni, mi-a fost nu-ştiu-cum să mă ridic eu de la masa mea, să mă duc la masa lor şi să mă scălămbăi acolo cu vestea asta, aşa că am ales o variantă mai elegantă şi am rugat-o pe ospătăriţă să i-o înmâneze tipului cel mai frumos de la masă, adică văr-miu. Ea zâmbeşte şi se conformează. Acum, momentul de aşteptare, în care eu anticipam reacţii după reacţii, înceta să mai apară şi mai că-mi venea să mă duc să-i smulg păru' din cap, când constat că, deşi între mesele noastre mai era una, totuşi ni se mai întâlneau privirile şi parcă comunicam aşa, cu un zâmbet, cu un semn. Eu eram nesătulă şi cam nemulţumită doar cu atât. Mă rog, mi-am văzut de gogoşelele mele de cartofi, de salata beau-lui şi uite-aşa văd îndreptându-se spre masa noastră un necunoscut, frumos necunoscut, dacă e să fiu întrebată, brunet şi cu nişte ochi jucăuşi în cap, ce mai!, bun-bun băiat, care nu vine să-mi spună că mă consideră răpitoare, devastatoare şi înfiorător de frumoasă, cum aţi fi putut voi să credeţi, ci să-mi spună îmi pare rău, cred că m-aţi confundat.

Inutil să vă descriu cum au răsunat decibelii produşi de hohotele noastre de râs. Inutil să mai spun că sub stratul de fond de ten eram purpurie-portocalie-grena. Inutil să mai spun că apoi, de la aceeaşi distanţă, mie mi se părea în continuare că băiatul ăla frumos e văr-miu. Inutil să mai spun că naş-miu l-a avertizat pe beau că într-o zi o să mă întroc acasă cu altul, din simplul motiv că o să mi se pară că-i el.