Marea copilăriei mele

Ani întregi, mulţi ani la rând, copilăria mea a mirosit a mare. Un miros închipuit, visat, colorat. Părinţii mei, în fiecare an, mergeau la mare. Pe vremea când eram prea mici, şi eu şi sor-mea, ca să ne ia cu ei, rămânând cu părerea noastră de rău la ţară, cu bunicii, de multe ori, eu la părinţii tatălui, ea la părinţii mamei, contribuind, cum am înţeles mai târziu şi asta la diferenţele ce s-au conturat între noi două, deşi diferenţa de vârstă era şi a rămas de doar un an şi 3 luni, stăteam cu sufletul la gură aşteptându-i, imaginându-mi marea asta ca pe un loc sacru, un loc pentru oameni mari şi frumoşi, un loc cu dragoste, cu un altfel de soare, doar aşa îmi puteam explica cum veneau ei doi, negri ca nişte fiinţe de pe alte tărâmuri, cu dinţii mai albi, cu ochii mai plini şi privirea mai interesantă ca şi cum fuseseră martorii unei minuni care mie nu-mi era accesibilă. Şi-i aşteptam ca şi cum nu-i mai văzusem niciodată, dar tânjisem de dorul de a-i întâlni mereu. Mă cuprindea aşa un soi de fâstâceală când îi vedeam întâi şi-ntâi intrând pe poartă şi parcă mi-era ruşine să-i privesc, eu cu părul meu vâlvoi, încâlcit, cu picioarele goale, în hainele mele pătate de prune stâlcite şi mămăligă usată pe la mâneci, ei aşa frumoşi, calzi, vii, mirosind şi speram că numai eu simt asta, a ceea ce urma să-mi zgândăre nările de nerăbdare, până am ajuns întâia oară la mare şi am înţeles că ăla era mirosul ei... Parcă o văd pe maică-mea cu părul ei lung, negru, ondulat şi înfoiat artistic de parcă stătea numai pe la coafor, râzând cu toţi dinţii, apucându-mă straşnic de mâini şi ridicându-mă în braţe, strângându-mă ca pentru toate zilele în care a lipsit, întrebându-mă ia zi, ţi-a fost dor de mine?! Eu ce să fi zis, că mă simţeam aşa sugrumată de emoţie că-mi venea să plâng ca proasta... şi-atunci, parcă bănuind slăbiciunea mea, scotea din genţi o rochiţă, ţin minte şi-acum una galbenă care mi s-a părut atât de frumoasă că nu mă puteam îndura, de dragul ei, nici măcar să o îmbrac... sau coroniţele alea cu morişti pe care le învârtea vântul când alergai pentru care mă invidiau toţi copiii străzii... Ce specială mă simţeam şi parcă îmi creştea aşa rangul când spuneam copiilor că părinţii mei au fost la mare, ca o taină, cu mândrie, ca şi cum eu fusesem, eu trăisem, eu înotasem, eu mă bronzasem, eu mâncasem hamsii...
În anii care au urmat, pregătirile pentru plecarea la mare, erau de o importanţă aparte, evident în ochii mei. Încălţăminte nouă, haine noi... ţin minte că într-un an, de frica să nu mă uite acasă şi de dragul pantofilor mei noi, am adormit târziu dar cu ei în picioare, visând draga întâlnire cu marea, pentru care oricum dezvoltasem o mare pasiune şi o iubeam nespus fără să o fi văzut vreodată. Tot drumul cu trenul stăteam cu capul pe geam adulmecând de la distanţă mirosul ei, deşi curând aveam să regret asta când mă trăsneau durerile de urechi. Mulţi ani la rând, după ce coboram din tren şi-mi lua ochii mulţimea aia pestriţă de oameni şi mă miram că nu vine nimeni la mine să mă întâmpine, să-mi spună că eram aşteptată, atât de importantă mi se părea prezenţa mea acolo, cu bagajele după noi, multe şi grele, transpiraţi, eu cu un nod mare în gât, mergeam dungă spre mare, în Eforie Nord, mă dezbrăcam de haine, îmi puneam costumul de baie, după un paravan improvizat de ai mei din cearşaf, şi ţâşneam în apă alergând, zburlind nisipul din jurul tălpilor mele, mai mult ca sigur înjurată de restul oamenilor de pe plajă... niciodată n-o să pot descrie emoţia aia, starea aia de neastâmpăr, obraznică dar cuminte în felul ei... Nu mi-a fost nici o clipă frică de apă, nu mă gândeam că nu ştiu să înot, nu vedeam nici un pericol atunci când eram în mare, agăţată de spatele lu' Chirilă mă duceam departe, în larg şi mă cuprindea doar un fior când simţeam că apa începe să se mai răcească şi mă gândeam că tulburăm cu mişcările noastre liniştea vieţuitoarelor de pe fundul apei şi că lor n-o să le convină asta şi c-o să ne muşte, pişte, agaţe. Nu s-a întâmplat asta niciodată dar şi acum am teama asta când mă duc în larg, nu ştiu de ce.
Eram la mare într-un an, poate aveam 11, 12 ani, nu stiu, când taică-miu a considerat că e momentul să învăţăm să înotăm de-adevăratelea, probabil sătul să ne mai care în spate:) Eram la Techirghiol, unde mai mergeam câte o zi-două pentru tratamentul ăla cu nămol şi apă foarte sărată, unde taică-miu avea un prieten salvamar. În ziua aia am mers toţi cu barca în larg. La vârsta aia lacul mi se părea imens, duşmănos cu apa aia a lui sărată ca o ocnă şi cu mormolocii ăia mişunând prin ea. Degeaba îmi spuneai mie de proprietăţile lui miraculoase, degeaba auzeam poveşti cu oameni vindecaţi de nu-ştiu-ce boli, pe mine mă îngrozea gândul că ar putea să-mi intre în ochi, în nas şi în gură apa aia şi să mă usture, usture şi iar usture. Ca să nu mai spun că mormolocii ăia, pe cât erau ei de mici şi de sfrijiţi, pe-atât îi găseam eu de ursuzi şi de respingători. Aşa, şi ne legănam, priveam farul de la Tuzla, ţărmul, oamenii de pe mal, soarele ne ardea, vântul ne susura la urechi, când m-am trezit din visarea asta fix în apă, îngrozită, dând din mâini şi din picioare ca un epileptic, ochii evident mă usturau, în gât parcă aveam ghimpi, cu sor-mea undeva pe lângă mine, tot în apă, cu o faţă de tâmpită în ea, cu deşteptu' de taică-miu râzând de isprava lui, cu salvamarul care râdea şi el şi cu maică-mea care părea că nu ştie dacă să râdă sau să se arunce după noi... asta a fost prima noastră lecţie de înot! Şi ce lecţie şi ce tâmpit a fost taică-miu, dar cât bine ne-a făcut aşa, că apoi, restul a venit de la sine!...
Ulterior, marea a început să aibă alte conotaţii, cu alte gânduri mă duceam spre ea, cu alte aşteptări, cu alte foieli în mine. Într-un alt episod, prima oară la mare fără ai mei, dar cu unchiul meu, verile odioase cu ai mei, când eram deja adolescentă şi ei nu pricepeau asta, cum m-am îndrăgostit, cum îmi venea să-i trag numai pumni în cap lu' Chirilă cu grija lui excesivă, cum m-a prins maică-mea fumând, cum ne dădea dj-ul de pe plajă dedicaţii şi multe altele;) Stay tuned! :D