joi, 24 martie 2016

Povestea unghiilor negre

Era o duminica cu soare. Mi-am pus o fusta si tenisii din Peru si-am iesit sa vizitez pomii din cartier. Corcodusul din spatele blocului imi daduse de veste ca a inceput sezonul popcornului, perioada cand imi innebuneste capul si devin obsesiva in legatura cu florile lor.

In tot acest timp, la tara, se faceau bai de soare, gratare, se vorbea si se radea mult. Ai mei, niste prieteni de-ai lor, mamaia, vecini.

In dimineata zilei de luni, mamaia a iesit din casa, soarele era deja pe cer, s-a asezat pe bancuta de la intrare, a cuprins toata curtea cu privirea, dupa care, brusc, si-a agatat inima-n cui si s-a dus intr-un loc de unde n-o sa se mai intoarca. Maica-mea a gasit-o acolo, cateva minute mai tarziu, senina si linistita. Infarct.
Clipele, zilele ce au urmat de atunci- piese de puzzle care nu-si gasesc rostul. Vestea. Intepenirea. Indolenta soarelui. E o zi asa buna sa traiesti, mamaie, nu sa mori! Privitul in gol, durerea, nedumerirea. Imaginea ei pe bancuta imi innebuneste inima. A durut-o? A fost speriata? Iuresul de la tara. Pomii din stanga curtii si florile lor mici si nerusinate. Galosii ei intr-o camera, dezorientati. Toti oamenii aia veniti pentru ea, cand ea nu mai era. Babele care canta in ultima noapte de priveghi. Acel dumnezeu s-o ierte! repetitiv izbit de al meu da' ce cacat a facut de cerem toti acum indurare pentru ea?. Scurmatul in sufletul apropiatilor cu traditiile ilogice si complet neempatice. Maica-mea si-ale ei vorbe care m-au zgariat pe inima "ma doare spatele. si piciorul asta. si ma mai doare si sufletul". Sicriul. Femeile de la bucatarie. Camera ei. Televizorul ei. Un rest de ciocolata pe o masuta. Poseta de la mine cu care mergea la biserica. Privitul in gol, nodul din gat, lacrimile. Parca-i aud hasaitul pasilor. Parca-i aud vocea. Bratul de garoafe albe si vernil planse de ploaie. Drumul prin ploaie mocaneasca pana la biserica. Lacrimile. Drumul prin ploaie mocaneasca pana la cimitir. Lacrimile. Drumul prin ploaie mocaneasca pana la mamaia acasa. Unde acasa la mamaia nu mai avea nici un sens.

Am trait zilele astea. In ciuda tristetii, am trait sigur, am fost acolo si am fost aici, dar mintea mea nu poate inca traduce aceasta realitate, asa ca nu inteleg, niciodata nu o sa inteleg. Insomniile, trezitul la ore mici ale diminetii- ia uite, mamaia mi-a lasat mostenire ora ei de trezire!, maica-mea cu sosetele ei in picioare, pozele, atata viata in ele, nu stiu cum vine asta, dar i-am visat vocea intr-o seara, ma gandesc la ea mereu si sper ca a ajuns acolo unde spera ca va ajunge. E ciudat, pana nu ti se intampla tie, te gandesti cu o oarecare lejeritate si resemnare nepasatoare ca na, oamenii batrani mor, dar cand esti tu la pierdere, 80deanilunaviitoare sunt ca 40, tot prea devreme si greu de impacat cu ideea e.

A doua zi dupa inmormantare mi-am facut unghiile negre si asa vor ramane o perioada. Mamaia ar rade si mi-ar spune: stuchi-te-ar matili in bot, ca alta treaba n-ai avut!. N-am avut, mamaie, asta e felul meu de a arata ce culoare are sufletul meu acum.

vineri, 5 februarie 2016

Despre intrebari (si-un dor nepotolibil)

Ce este curentul?, De ce sunt pelerinele de ploaie galbene?, Ce sunt particulele?, De ce se spune la iarba iarba si la sapte sapte?, Cine este Dumnezeu?, Ce fac preotii in biserici?, Noi toti o sa murim?, Care este animalul cu cel mai ciudat nume?, De ce unii serpi mananca oameni?, De ce pe Darius l-a nascut tatal lui?, Unii oameni sunt rai?, Exista oameni cu piele multicolora?, O sa pot sa fiu sirena cand o sa fiu mare?.

Bine ati venit la lectia deschisa de azi! Luati loc, treziti-va neuronii si sa incepem! Va avertizez, Iris este necrutatoare. Nu poti sa te fofarlesti, sa n-ai destula prezenta de spirit si nu conteaza daca nu te-ai trezit decat vreo 15%, daca vorbesti la telefon, daca mananci sau daca pur si simplu nu ai chef sa te impunga cineva cu intrebari din astea la care nu ai mereu cel mai ma-sa raspuns din toate raspunsurile posibile. Ea o sa vrea sa stie. Daca cumva reusesti sa scapi atunci, va reveni si va fi mai naspa, pentru ca intrebarile vor zbughi din gura ei in rafale, una dupa alta, una dupa alta, fara capat.

Daca ai o zi buna si-i servesti numa' raspunsuri unu' si unu', alese pe spranceana, destepte, potrivite, clare, fara inflorituri si alte chichimoate, care te fac pe tine, ditamai ma-sa, sa te pupi in oglinda de data dracu' ce te crezi, Iris, chiar ea, va avea ori o fata de genul ei, cacat!, ori mdea, eu stiam, te verificam pe tine ori nu va da nici un semn ca te-a auzit.

Daca nu stii cum sa ii explici ceva si google-esti, esti mancat, de fapt, tu nu stii nimic, telefonul stie tot. Nu conteaza ca ai avut nevoie de imagini edificatoare (cum arata un oposum, un macac sau picturile lui Dali), daca ai cautat pe net, esti varza!

Daca sunteti toti aliniati in patul familial (mi-am pierdut speranta ca va dormi vreodata in camera ei), imbaiati, spalati pe dinti, impijamalati, giugiuliti si cu cate un ochi inchis, Iris va considera ca e momentul potrivit sa zbarnaie intruna intrebari ca cele de mai sus si cate altele. N-o sa accepte ca e ora de somn si nici n-o sa respecte conventiile de genul inca 5 intrebari si gata, va negocia, apoi va negocia negocierea si apoi negocierea negocierilor, iti va intinde capcane (intrebari care te vor face sa razi) numa' sa te atraga din nou in jocul ei, orice, numai sa nu se culce.Pentru ca mie nu-mi place sa dorm, e prea greu. Pacat ca mie da.

Si-apoi incepe scoala.

PS: Ce n-as da, ce n-as da sa ma intorc o fuga in anul de gratie 2011, macar vreo 5 minute, sa-i miros ceafa calda si s-o strang tare-tare in brate! Caci, nu-i asa, nu stii ce e dorul pana cand nu te uiti la poze cu bebelusa ta, actualmente semiadolesecenta:p

miercuri, 25 noiembrie 2015

Cinci

Am ajuns la cinci. Am ajuns la CINCI!!! Cinci, cinci, cinci!

Daca inima mea (de mama) ar putea fi personificata dupa cum ma simt eu in legatura cu fetita asta a mea, ar fi cu toate venele si arterele fluturande, intr-o coada de cal perfecta, topaind cu poalele rosii ridicate intr-un dans al bucuriei care coloreaza obrajii, accelereaza respiratia si am timp doar sa pricep, cu toate simturile, ca sunt aici, ca am tot si ca am, pentru toate astea, aproape atat de multa recunostinta cata iubire am pentru acest copchil, care e ca toti ceilalti si, totusi, ca nimeni altul de la facerea lumii incoace.

As vrea sa fiu o mama pe masura sufletului si personalitatii ei, sa nu pierd niciodata firul legaturii cu ea, sa am suficienta minte pentru toate situatiile ce vor urma si capacitatea de a o intelege si ajuta fara tiparele stramosesti. As vrea sa fim prietene, dar nu mai mult decat sa fim mama-fiica, mie asta mi se pare mai presus. As vrea, peste ani, sa fim genul ala care iau masa de pranz in oras in fiecare vineri, sporovaind si razand de ce-a mai facut fiecare, as vrea sa nu piarda niciodata certitudinea ca sunt aici si acolo si pretutindeni pentru ea, cu tot ce sunt si tot ce pot. As vrea si as face orice s-o protejez de toate relele pamantului, de prieteni falsi si de tunsori proaste. As vrea sa creasca sanatos, drept, cu trusa completa de well-being. Si-as vrea sa-i fie drag de noi si cand o fi mare, sa-i fie drag sa vina acasa, sa-i fie drag sa stea de vorba cu noi godhelpus.

S-a hotarat, in sfarsit, ce vrea sa se faca  cand o sa fie mare: ninja. A tinut-o asa cateva zile, dupa care a inceput sa adauge: doctor de animale, bucatar, spion, printesa, sirena, calareata, rachetista, butic, ratoi, actor, totosoi (ala care face tatuaje), rochetist (ala care face rochii) si iepurasoi (ala care ingrijeste iepurasii, nimic nu stiti!), ba chiar si taietor de lemne. Cand i-am spus ca nu stiu cum o sa le faca pe toate, ca-s asa, din arii diferite, m-a lamurit: le fac pe rand, mami, stii?!. Acum stiu.

Ce nu stiu e cum au trecut anii astia (da, da, stiu ca asta zic in fiecare an si ca asta voi zice mereu, dar uimirea e nelipsita in viata mea, de cand a intrat Iris in ea, half cheala, half rozalie-vinetie, all perfect). 

E un partener de dicutii foarte interesant, cu parerile si curiozitatile ei, ii plac jocurile de cuvinte si sa se prosteasca cu ele,
  •  stie litere:
 Intr-o zi isi verifica cunostintele:
- M vine de la mama
- da
- si E vine de laaa...
- daa?
- uuuurs.
  • stie si nu se teme sa foloseasca numerele:
Merg la baie, vin in 17 minute/ vreau sa mai stam in parc, 7000 de minute macar.
  • ii place sa faca rime: eu stiu sa fac rime, imi vin prin gat in cap. Si mostra edificatoare: tare, tare, castravete in mancare.
  • ii place in continuare sa deseneze si ma uimeste cu acuratetea ei, de mica. Asta e un puisor. Cand ma minunez de ce vierme mare are in cioc, ma lamureste: nu e vierme, mami, e cantul lui. Si are si bratari la maini. Nimic nu stiu, v-am zis.
  • stie ce e fericirea: fericirea e cand stau in brate la tine.
  • stie care-i treaba cu gradele de rudenie, dupa ce ne-am amuzat mult si copios cu bulibaseala ei: ta-su era fratele meu si ea, cand crestea mare, devenea sora noastra, stia ca maica-mea e bunica-sa, dar nu pricepea cum adica e mama mea si cum vine asta ca, atat ta-su, cat si eu, avem cate o sora (pai si a ei, unde-i?!?).

Ce nu cred ca stie e cum imi innebuneste inima de bucurie.

Nu eram decisa sa o dau anul urmator la scoala, la ai ei nici 5 ani si 10 luni, dar am avut un mic dubiu (probabil influentata de cunostinte cu copii de aceeasi varsta si de faptul ca auzisem de o invatatoare care parea sa fie ce imi doresc eu pentru Iris). In ziua in care am fost cu gradinita in prima vizita la o scoala, in clasele de a 4a, mergand pe holuri, uitandu-ma in clase, la copii, la banci, la tabla, la invatatoare, mi-a venit sa ma asez intr-un colt si sa plang cu spume si muci innodati in barba si mi-a devenit clar: este pur si simplu prea mica, si ca, desi cred ca neuronii ei ar fi facut fata provocarii, forul ei emotional e inca plapand, reticent si temator, si cu argumentele pertinente ale gmbr-ului, din care nici nu trebuie retinut altceva, decat ca nu e, pe termen lung, nici un beneficiu, pentru copil, sa il dai mai devreme la scoala, dimpotriva, m-am linistit complet si ma bucur ca avem posibilitatea de a mai astepta 1 an.

Iubita mea
nascuta joi
ne minte timpul
nu-s cinci ani
tu esti aici de cand sunt eu
mama
ba chiar dinainte
deci dintotdeauna.

vineri, 30 octombrie 2015

Intrebata fiind unde e, fericirea a tacut malc

Nu știu cum ajungi la tine, la miez. Dacă tuturor oamenilor le reușește asta. Dacă e musai să pierzi ca să ajungi să și câștigi. Dacă există căi mai scurte sau mai lungi. Dacă e chestie de voință sau de noroc. Dacă poți să faci asta singur sau trebuie să te țină cineva de mână. Dacă ajungi la un final meritoriu după ce atingi măcar un pic fundul apei sau dacă uneori, unora, pur și simplu, li se întâmplă. Dacă toate fricile, renunțările, grelele nu sunt doar frici, renunțări și grele, ci dale, una în fața celeilalte, care te duc acolo. Un acolo unde nu nimerești  din greșeală, ci pentru că ăla este acolo-ul tău.

- Esti fericita?
- Da' cine te crezi sa ma intrebi tu pe mine asta? O intrebare mai intima decat de cate ori ai facut sex luna asta?. Poate ca sunt. Poate ca as fi. Daca.
- Nu, nu esti, fericirea uraste if-urile. Fericirea e fitoasa. Ii trebuie spatiu de desfasurare, adicatelea n-o sa vina daca nu are destul loc sa se lafaie. Deci daca eu sunt sufocat de griji si frici, ea nici nu se mai apropie, oricat as chema-o si-as astepta-o. Asa ca, daca vrei sa fii fericita, daca really vrei sa fii fericita, curata-te de "buruienile" astea si fa loc preamaritei.
 - Bine, nu mai vreau sa fiu fericita. E prea greu. Prea multa munca. N-are decat sa vina ea sa ma caute.
- Esti lenesa. Ca ala cu muieti ti-s posmagii?.
- Nu, sunt fricoasa. Mi-e frica ca fericirea poa' sa nu fie aici, ci in alta parte.
- Fericirea nu e exterioara tie, imi pare rau ca-ti dau vestea asta.
- Hai ca ma enervezi, asta e o prostie!
- Ba nu e. E chiar o treaba foarte simpla
- O fi pentru tine. Mie mi se pare o treaba complicata. De ce crezi ca sunt atat de putini oameni fericiti? Daca era simplu, la fiecare colt vedeai palcuri-palcuri de oameni fericiti. Ia uite-te in jur, ii vezi?
- Nu-i vad. Dar nici ei nu se vad ca nu sunt.
- Ei, cacat. Vorbesti bullshitineza.

Ii las pe astia doi sa se contrazica si ma intorc la treburile mele. O sa revin, daca ajung la vreo concluzie demna de imparatasit. Eu nu stiu decat ca daca fericirea ar fi o gagica, n-ar fi una cu cearcane. Daca citeste cineva care a ajuns acolo randurile astea, mana sus, cu tips&tricks!:p