luni, 14 iulie 2014

Telegramă

Am făcut împreună salată orientală.
Ea stătea în fund pe masă (da, are voie, nu, nu mi-e scârbă de curul copilului meu pe masa mea:p), a curățat de coajă un sfert de cartof și 3 ouă. A luat din urma cuțitului verdeața tăiată și-a presărat-o în castron, de zici că punea praf magic (de fapt, sunt sigură că asta gândea:p), la fel  a făcut cu ceapa și cu castraveții. Eu am pus sare, ulei, măsline și, pe rând, am stors zeama de la o lămâie (we love lemons). Am amestecat împreună.
- Suntem o echipă, fată.
- Daa, echipa furculițelor.
Am mâncat cu ochii la ea, ciocnind din furculițe, râzând una la alta și complimentându-ne pentru salata asta bună. Vreau să-mi amintesc momentul ăsta. E despre iubire. Simplu de tot.
- Ce-nseamnă să iubești, fată?
- Să te fericești.

vineri, 4 iulie 2014

Exerciții de fericire

Poate nu știai ce să faci în weekend:p

1. Gândește-te la ce ți-ar plăcea să ți se facă ție și fă tu asta altuia!
Nu știu, după cum ți-e firea și starea, poți să gătești o simandicoșenie sau ceva simplu (cum e ză greatest Falafel) gătit pentru prima oară. Sau gătește tematic, gătește cu condimente netestate și denumiri greu de pronunțat, gătește cu bucurie pentru că bucurie vei face. Sau nu găti. Rezervă locuri la spa, cumpără o ojă scumpă și dăruiește-o, cumpără  și dăruiește flori atunci când ți se usucă cuvintele pe cerul gurii.
2. Scrie miedoruri, teiubescuri, maiștiiiuri.
3. Zonele de confort sunt celule unde adevăratul tău eu, prizonier, își roade unghiile de plictiseală, eliberează-l!
4. Joacă-te! Arată-le limba dubioșilor care se uită câș și fugărește-ți copilul prin ploaie sau tăvălește-te-n nisip ca un câine de oraș scăpat din lesă.
5. Mănâncă legume și fructe, întrețin starea de bine.
6. Break the rules. Alea pe care ți le-au băgat alții pe gât și pe care ți le-ai însușit nici tu nu știi de ce și când și care nu te reprezintă nici un pic. Mătură bine interiorul și scapă de prejudecăți și de restul de răhăței adunați într-o viață. E greu, știu, și-o să dureze, dar start today.
7. Upgrade your mind&soul. În fiecare zi fă ceva pentru mintea ta și-ncă ceva pentru sufletul tău.
8. Surprinde. Preferabil, plăcut:)) Deci da, fă o surpriză bună, mare și frumoasă cuiva drag. Plănuiește-o bine, minuțios, dacă suporți atâta tensiune :D sau doar urcă-te în tren și bate la ușa lu' bff.

Joy starts from within not from outside of yourself.

joi, 3 iulie 2014

Who's that girl (living my life)

Sunt cuvinte fără sonor, cuvinte care ți se împiedică în gură și-ajung ori julite în lume, ori mute de durere sau de surpriza căderii. Cred că nu e o idee bună să le dai prea multă atenție. Să nu le ignori, dar nici să le pui la microscop.
Dacă azi ar apărea în fața ochilor tăi Duhul Radieră, te-ai grăbi să ștergi vreo greșeală, vreo alegere sau vreun cuvânt? Dacă ai face asta, crezi că s-ar schimba semnificativ viața ta?

Nu cred că suntem (doar) suma experiențelor pe care le-am trăit, a relațiilor pe care le-am avut, a persoanelor pe care le-am iubit și nici că ajungem să fim unde trebuia să fim, că totul ne e predestinat, că una și cu una și cu una ne duc spre the best version of us, in the end, ci că se poate întâmpla, poate chiar aleatoriu, să te naști sub steaua mediocrității și tot sub ea să și mori, că nu avem un traseu de urmat, cu săgeți indicatoare vizibile from time to time, că viața poate e some kind of labirint, dar important nu e să ieși din el, ci ce faci până ajungi acolo.
Sunt supărată pe mine. Sunt ca o găină care a găsit o mărgică, și știe că e o mărgică mișto, specială și se simte norocoasă că o are, dar altceva decât să contemple nu face. Sunt o ființă socială nasoală, nu știu unde mi-e scopul și sensul, mă apasă trecerea timpului și-a irosirii personale, mă uit, mă risipesc, sunt vie și capabilă și, totuși, degeaba. Mi-ar plăcea să fac lucruri care să conteze, dar mai presus de asta, mi-ar plăcea să exist, să fiu de-adevăratelea în viața mea, nu chiriaș, nici măcar musafir, ci proprietar cu drepturi și obligații depline, conștient de sine, cu mâinile ocupate, cu creierul adunat și inima legată.

Spune-mi de cine ți-e dor ca să-ți spun cine ești.

Cred că viața se construiește. Întâi pui piesele mari, ca să ai echilibru, formă, fermitate, apoi piesele mici, multe și mici, de care unii oameni se pot dispensa pentru că le lipsește conștiința acestora (și ferice de ei!), despre care cred eu că fac diferența. Eh, piesele astea mici îmi lipsesc mie, de ele am nevoie. Le văd, mi se arată, dar apoi trebuie că le sperii cu ceva pentru că dispar, uneori le ating, mă bucur că le-am găsit, dar când să le lipesc, îmi scapă. Știți ce zic? Vi se întâmplă și vouă, uneori, ca pe marea (semi)liniștită a vieții voastre să apară câte o furtunică din asta, nu atât de puternică cât să răstoarne stabilimente, dar suficient de supărătoare cu clătinările ei?!

marți, 1 iulie 2014

Nunta de lemn, pretext să fugi la mare

Carevasăzică, am plecat la mare ca să ne sărbătorim cinciani-ul și ne-am pomenit acolo că ne umplem lacomi buzunarele inimilor cu râsetele acestui plod minunat care ne-a făcut pe noi întâi părinți și-apoi muci. Pentru că muci eram când ne uitam la ea, când o auzeam râzând, când o vedeam dansând la malul mării (și asta a făcut 3 zile, de am ajuns să ne întrebăm de unde și câte baterii o fi înghițit)... dar, ho, s-o iau cu începutul!

So, am plecat vineri dimineață. C-o seară înainte tremurau chiloții pe noi de frica ploilor și-a lui maaaaxim 20 de grade cu care ne amenințau știrile meteo. Bagajele făcute, copilul culcat, gustările pregătite și noi stăteam ca milogii în așteptarea unui hotărâtor da' plecați naibii de-acasă, pensionarilor! Care cred c-a venit pentru că, cu rugăciuni de vreme bună lipite de cerul gurii, duși am fost. Și dus cre că era și Dumnezeu de n-am apucat să părăsim Brăila că ne-am și pomenit într-un duș torențial de toată frumusețea. Ploua și ploua. Cu spume. Cu ciudă. Cu ce vreți voi. Yupppi!

Când am intrat în Constanța, însă, ploaia s-a pierdut de noi. Am ajuns în Costinești, ne-am cazat, am apucat să mă imaginez tăvălindu-mă ca o pisică aristocrată  în cearșafurile alb-impecabil, am admirat marea din balcon, i-am spus ce faci, fă, missed me? și până să-i aud răspunsul, ghici cine-a veeeeniiiiiiit? Ploaia, ma' friend, desigur. Ce faci, fă, missed me?, mi-a spus. Oh, but of course, my dear, hai să ne uităm una la alta pân' ne plictisim. Rezultă că nu-s o creatură așa de interesantă pentru că la scurt timp ne-a părăsit. Oh, well.
Am ieșit la plimbare, era răcoare, mirosea a ploaie și-a mare într-un asemenea hal că-mi plesneau nările de încântare. Să fiu atunci, în momentul ăla, acolo, cu Iris de mână, cu picioarele în nisip, cu inima plină de dadadaebineeașadebine, a fost rai. Ne-am plimbat pe malul mării, cu pletele fluturând, am scormonit în nisipul ud, Iris a făcut guguloaie din nisip pe care le arunca în mare (vreo oră doar asta a făcut:))), iar cu puțin timp înainte să apună, a apărut și soarele- ce faceți, bă, missed me?
În seara aia, nu știu dacă am adormit la 22 sau la 23, dar înainte de asta mă gândeam la ce hăituită m-am simțit, de fapt, în celelalte vacanțe, cum, din dorința de a vedea/face cât mai multe, ajungeam extenuată și amețită acasă, ca dată jos dintr-un roller coaster, nedumerită că s-a terminat și așa, vag nesatisfăcută- când au trecut zilele?, io unde am fost? gata?, sigur?, mbine. Well, nu și de data asta: m-am bucurat să fiu acolo, în tihnă, cu ochii mari, cu inima balon, cu mâinile-n nisip, fericită cu fericirea copilului cum n-am fost niciodată în nici o împrejurare.

Fericirea s-a născut la mare, îmi spuneam în timp ce mă uitam cum dansează ea în nisipul ud, cum cheamă valurile ca apoi să fugă de ele, cum se lasă stropită și râderâderâde și se învârte și țopăie și chiuie și din când în când se întoarce, mă caută cu privirea și-mi face cu mâna- bunăăă, mami, io mi bălăcesc, nu stau degeaba.

Duminică ne-am trezit la 5, am pus pe mine juma de rochie de mireasă, tricoul, dresurile albastre și geaca de blug, el costumul de mire și șlapii, și cu ochii umflați de (ne)somn ne-am înființat pe malul mării unde răsărea soleiul cu surle și trâmbițe. Ne-am plimbat și ne-am pozat, eu, romantică, cu gândul la ce naiba o fi fost în capul meu de-am dat căruța de bani pe oribilitatea asta de rochie?!, it is so not me, dar răsăritul aurea nisipul și spectacolul ăsta era aducător de liniște și de bine. E bine pe lume.

Când am ajuns în cameră, Iris se trezise (rămăsese să doarmă cu o verișoară):
- de țe-ai plecat?
I-am spus unde am fost și de ce.
- să nu mai pleci!
- de ce, mă, mami?, că uite, am venit repede.
 - mi-a fost dor de tini, mami, di aia, și pac!, pupicul doveditor și atârnatul de gât :D

Dacă aveți vreun gând de ducă, câteva detalii administrative.
Ce mi-a plăcut:
- am plecat de acasă cu gândul că vrem musai să stăm la o vilă pe malul mării. Cum, din cauză că nu ne-am organizat mai din timp, n-am mai găsit locuri la altele mai satisfăcătoare din acest punct de vedere, vila Julia din Costinești n-a fost deloc o alegere rea, nu era ea chiar pe plajă, dar vedeam marea din cameră, vedeam. Cred că e o alegere ok pentru cei care merg cu copiii, se poate folosi bucătăria cu toate ale ei, grătarul, etc.
- perioada asta, de sfârșit de iunie, e perfectă pentru mers cu plozii, dar dezavantajul e că marea e rece. Pe Iris n-a deranjat-o, cred că de bucuria ei s-au speriat și eventualele răceli:))

Ce nu mi-a plăcut:
- nu ai ce și unde să mănânci în Costinești. Decât dacă vrei junk fooduri, că atunci găsești la tot pasul gogoși, foietaje, șaorme și alte tâmpenii din clasa asta. Dar și dacă vrei asta, că tot om sunt și eu, toate arătau a opusul lui îmbietor, de la cei care serveau, la condițiile în care o făceau și până la cum arăta produsul finit. Vă spun, horror mi s-a părut, un horror slinos:p
 *mai multe poze pe facebook



luni, 23 iunie 2014

Cum să trăiești bucuria (falsă a) unui cadou (nașpa)

Așa, ți se întâmplă asta. Ești în fața faptului împlinit: primești un cadou care-ți provoacă o plăcere asemănătoare cu cea de a fi ciupită de ochi în toiul nopții de un monstru mic, fosforescent, cu degete mici, dar cu unghii lungi și ascuțite care are foarte multă răbdare și dorință de răzbunare (de ce te-a ales pe tine, asta nu mai știm, do you?:p).

Mdeci, o persoană căreia nu poți să-i spui fă, ești proastă, ce câcat de cadou îi ăsta?! îți întinde surâzătoare cadoul care face obiectul acestui scurt dar elocvent tratat. Poate să fie un tricou cu multe cruci imprimate (sau orice cu cruci. cineeee și decedeceeee ar îmbrăca dresuri cu cruci, căciulă cu cruci și orice altceva cu cruci-multe-cruci???). Sau un bibelou, știu, un cal-veioză, din ochi ieșind lumină roșie ațâțătoare. Sau vreo halcă de carne, tu fiind vegetarian. Nu știu, cadouri nașpa. Ce faci? Notează-ți:
- poți să te prefaci că leșini. de încântare. sigur, nu recomand să leșini de bucurie la vederea unui breloc. că atunci o să se creadă că îți vinzi leșinul ori gratis ori prea ieftin. Te orientezi și tu. Deci leșini, ratezi momentul cu îîîîîîîîîți plaaaaaceeee, siguuuuuur îți plaaaceee?, fix la tine m-am gândit când l-am văzuuuut, nu mai trebuie să joci nici un teatru, nimic, ești on the safe side (până data viitoare).
- spune OMGOMGOMG! suficient de des și de rapid încât să nu mai încapă nimic între, nici îndoiala că ai putea să zici, de fapt, OMG, ce cadou oribil!
- provoacă un accident. de emoționată ce ești, se-nțelege.
- spune că ai trecut în altă dimensiune spirituală și că pentru tine lucrurile materiale nu mai au nicio o valoare. ai grijă, totuși, să nu fii văzută prin oraș probând rochii și pantofi sau adulmecând poșete impecabile, mai scumpe decât apartamentul în care locuiești. nu cred că dă bine.

Sau poți să-i spui fă, ești proastă, ce câcat de cadou e ăsta?! și sigur data viitoare nu mai pupi (că na, persoana asta se va grăbi să-ți spună niște urări diferite de la mulți ani! și va ieși trântind ușa vieții tale, așa să-ți ajute dumnezeu! :D)

Nu mai faceți cadouri doar ca să vă aflați în treabă, cadouri fără gust, fără sens, fără personalitate, nimeni nu le apreciază, nimeni nu merită așa o dovadă clară de i-don't-give-a-shit-da-ți-dau-un-cadou-ca-să-nu-te-prinzi (sau mă rog, dacă merită, mă gândesc că nu ți-ar fi prieten). Nu mai avem 4 ani să ne încânte nu'ș ce chestie colorată. Nu mai avem nici 16 ani să ne hlizim la vreo lumânare parfumată. Și-n general, cred că am ajuns toți la vârsta când știm destule despre noi și despre cei care ne populează viața încât să nu mai facem gafe din astea. Hai că se poate. Chiar și când nu sunt bani.

joi, 19 iunie 2014

Unde Iris vorbește și mă-sa râde

Poate că sunt genul ăla de mamă care vede (și-ncă ce vede!) cum copchila crește ca nebuna și de teama că toate distracțiile astea vor avea un final, nu-i corectează întotdeauna specialitățile lingvistice. Poate. You will never know the truth :))

1. Jucam cărți (un fel de-a spune) și ea nu pricepea neam ce și cum, dar era foarte serioasă în neștiința ei, lucru care o făcea extrem de amuzantă. La un moment dat, disperată că rămâne fără cărți, mi le smulge mie din mâini c-un astea-s ale mele!, ca și cum ce căutau la tine?!. Într-un final, după ce a făcut numai scheme și potriveli de să-mi înghit limba de râs, hotărăște că a câștigat: uraaa, am câștigaaat, sunt cea mai prima!

2. Seara, la culcare, una din declarațiile ei:
- Ești o mami curajoasă!
- Da? Știi tu ce e curajul?
- Daaa, înseamnă să fii puternică-puternică. Ca bocșii.
- Ca cine?
- Ca bocșii. Ăia care au mușchi mari și rotunzi. Și mănuși de box.
- A, ăia, sigur.

3. Se uita la o poză în care eram eu cu părinții mei:
- Da' eu unde eram?
- Nu erai (și mă simt așa, cam prost că-i zic asta. chiar nu era? cum să nu fie? păi nu e dintotdeauna?)
- Da' unde eram? (normal că întrebările astea nu se termină în momentul în care ai încetat tu să mai ai chef de explicații)
- Doar în capul meu, cred.
Se mai uită o dată, luuung, la poză, la mine și râde ca și cum a înțeles o glumă: 
- Nu, nu eram.


Iubita mea
are genunchii
ca două planete mici
surori
când se ceartă
nu știi care fuge de care
dar când ei nu erau
am impresia că nu era nimic 
pe lume.

vineri, 6 iunie 2014

Nunta de lemn

Pe 27 iunie se fac 5 ani de când ne-am căsătorit. Și tot vara asta, 10 ani de când suntem împreună.

Nu știu cine se ocupă cu împărțirea soților în lume și după ce logică se face asta, dacă potrivirea e de fiecare dată 100% reușită, dacă nu cumva rămâne pe undeva, prin colț de lume, vreun bărbat singur, dar total potrivit ție, pentru că cuplatorul de serviciu era beat și-a încurcat ițele-ntre ele, dacă relația ar fi putut fi perfectă, dar în alte condiții, dacă suntem sau nu ceea ce iubim, dacă ești sortit cuiva sau doar ajungi să te pliezi lui (sau el ție), dacă iubirea durează numai 3 ani sau dacă fericirea fuge cu poalele ridicate din casa unde s-a culcat monotonia. Nu știu nimic. Am trăit atâția ani și nu știu nimic. Nu știu dacă iubirea e foc, scântei și-apoi cenușă și nici dacă din cenușă se mai naște vreodată altă iubire, mai puternică, mai vie, mai jucăușă. Nu știu unde se duc toate teiubescurile din trecut și nici de ce nu ajungi, de fapt, niciodată să unlove pe cine-ai iubit. Nu știu ce face lanțul iubirii să ruginească și nici dacă stă în puterea cuiva să oprească asta. Nu știu dacă el o alege pe ea sau ea pe el, probabil că doar se întâmplă. Nu știu dacă există iubiri ca-n filme, ca-n cărți sau doar ca-n viață. Nu știu dacă iubirea e doar iubire sau și rutină, (ne)potriviri, cur întors, nas pe sus și gheare scoase. Nu știu dacă iubirea face câte un pas în spate de fiecare dată când vă spălați chiloții în aceeași mașină de spălat, încă unul de fiecare dată când îl auzi plescăind și încăunulîncăunul de fiecare dată când e maimmultomdecâtiubit sau dacă toate astea o fac reală. Nu știu cum se gândește el la mine, după 5 ani și nici care ar fi cuvântul care să ne descrie pe noi, călători prin anii ăștia. Nu știu ce își amintește el din ziua nunții noastre.
Dar eu știu cine e el. Știu ce înseamnă slow-motion-ul ăla care-mi rulează acum prin fața ochilor, desprinderea de restul oamenilor și zgomotelor, imposibil de stabilit dacă a durat o fracțiune de secundă sau o zi, în care l-am văzut, în același timp, și în trecut și în prezent și în viitor. Știu ochii lui cum mă priveau. Și-apoi... viață. Între noi, din noi, viață, mă, pur și simplu, viață.

Nu mai am nimic din ce aveam acum 5 ani. Nici abdomenul decent de plat, nici pleata lungă, nici pielea frumoasă, nici gusturile de atunci, nici chiar unii prieteni. Aș putea spune că am suferit niște pierderi, dacă nu m-ar umfla râsul. Ce pierderi, mă, ce pierderi?!
Ce troc norocos, vrei să spui, de m-am ales din toată afacerea asta cu ceamaiameafetițădinlume!
Cum ne împletim în jurul ei, cum am devenit noi oameni mari, cum ne-am târât pe burtă și cum ne-am julit în genunchi relația amoroasă în anii noștri în 3, dar cum, ca elasticul, după ce-a fost întins la maxim, am pornit în revenirea la... noi. Câți nervi (absurzi, de dincolo de mine), câți adio mi-au ieșit din gură și câți au rămas nespuși, lipiți de cerul gurii, ce monstru se naște odată cu mama și cât de wtf happened?! tre să fi fost pentru el, de câte ori nu m-o fi decapitat cu lovituri rapide de super ninja și de câte ori nu l-am simțit uitându-se la mine sau pupându-mă când dormeam. Câte nopți în care am adormit în blugi, lângă copil, cu gândul la baia pe care o vom face împreună. Câți am crezut că ai pățit ceva, de-ai întârziat și mai știi tu cum?! au rămas nespuși. Câte nepotriviri, dar cum, în ciuda lor, rămâi the one for me.

Nu știu, așadar, care e treaba cu iubirea. Dar știu ce e viața. Noi, între noi, asta avem. O viață mică, creață, cu ochi albaștri, care e, pentru noi, cât tot sensul lumii.

To be continued (pentru că vom sărbători acest eveniment:p)