Nuntaș prezidențial

Se spune(a) că visăm (preponderent) alb-negru. Se spune(a) prost. Aseară am visat în culori de-am behăit. Bine, se mai spune și că persoanele care visează în culori au leziuni cerebrale, dar să nu ne pripim:)

Eram la nunta unei fiice a preşedintelui Băsescu. Nu era nici Elena, nici cealaltă. Nu ştiu cum de eram eu invitată la nunta asta, dar dacă eram, înseamnă că trebuia să fiu acolo, nu? Eram, eu şi restul invitaţilor, ca într-un fel de ţarc, să nu cumva să ne apropiem prea mult de fiica preşendintelui când ne-o lovi extazul de a o vedea live în rochie de mireasă. La un moment dat îşi face apariţia mireasa într-o rochie albă, posibil frumoasă, nu-mi amintesc, însoţită de o femeie ce părea a fi sora ei mai mare, care urma să pună la mâna uneia dintre femeile din primul rând, o brăţară din bile galbenă, un galben cald, frumos. Şi eu, convinsă că o merit, întind mâna ca o lady sigură pe ea, moment în care tipa asta îmi spune că nu-mi poate da brăţara mie pentru că am o eşarfă la gât. Mda. Şi când mă uit mai bine, eu eram în rochia mea de mireasă şi nu ştiu de ce naiba chiar aveam o eşarfă la gât. M-a cam enervat, cred că am şi înjurat-o pe nesimţita aia. Petrecerea avea loc pe o terasă a unui bar-restaurant, care era cumva vis-a-vis de casa familiei Băsescu. De fapt, petrecerea adevărată era în casa asta, şi pe terasă era o adunătură de oameni, care, chipurile, sărbătorea marea nuntă. Când am intrat eu în scenă, îmbrăcată cu o pereche de pantaloni lila la dunga şi cu un maiou negru elegant, eram cam supărată, gad năuz uai.
Pentru că nu mai e aşa interesant, nu mai povestesc continuarea.
Mai târziu, în visul ăsta sau în altul, eram încântată maxim că my dear beau mi-a făcut surpriza vieții mele oferindu-mi cadou un borcan de ColonHelp. Mda. Normal.

Ce-am vrut să demonstrez cu asta?
1. Că mi se întâmplă des-des să visez persoane publice, vedete, etc. şi asta tre să-nsemne ceva.
2. Că eu visez în culori.
3. Că Băsescu o să câştige alegerile.
4. Că Băsescu are o fată din flori pe care o va cunoaşte şi-o va mărita anul ăsta într-o rochie albă.
5. Că dacă ai eşarfe la gât, nu mai primeşti brăţări galbene.
6. Că în vise apar oameni care nu vor să te lase să-i uiţi (asta era în continuarea pe care voi n-o ştiţi).
7. Că ăștia de la ColonHelp își fac publicitate violentă, de-au ajuns să cumpere spațiu în visele mele. Sper măcar că nu m-am vândut ieftin.
8. Cred că mă duc să votez. S-ar putea. Dacă n-am altceva mai bun de făcut:)

Idioten speciae

Personal cred că unele lucruri e mai bine să rămână nespuse. Şi tot personal, de-a dracu', mi se-ntâmplă să scot pe gură fix ceea ce-mi propusesem să nu spun sau ceea ce nu era potrivit să spun. Pentru că mie-mi scapă porumbeii din gură ca dintr-o cuşcă cu uşa veşnic deschisă (pe undeva prin spate intră evident zeci şi sute de alte păsăroaie pentru că eu le tot scap şi cuşca-i mereu plină). Deşi îmi promit mie însămi cu lacrimi în ochi şi inima strânsă, la fiecare nouă gafă că va fi ultima, providenţa face să o repet iar şi iar şi încă mai gogonată decât predecesoarea ei.

Pentru că povestea asta nu ar avea nici o farmec dacă nu ar fi presărată cu exemple clare, trăite în toată splendoarea fix pe propria-mi piele, iată-mă înşirând:

- Situaţia nr. 1: înainte de nuntă, în căutare de fotografi-cameramani; eu cu beau-ul în casa celor care au şi fost aleşi să se ocupe de partea asta, dar în momentul pe care îl descriu eu aici, noi nu ştiam asta; preţul era cam mare, mult mai mare decât ce auzisem înainte; albumele însă erau demenţiale, nu-mi puteam lua ochii de la ele; şi oscilam, ba mă gândeam la bani, ba la rezultat; la un moment dat, femeia (soţ şi soţie, împreună, au afacerea asta) îmi aduce de undeva un album aparte, mi-am dat seama de asta după cum îl ţinea şi după faptul că nu era la grămadă cu celelalte. Îl iau, oftez, îl răscolesc şi lăcrimez lăuntric de cât de frumoase erau pozele şi ... mă întreabă ce părere am despre tipa din unele fotografii, pentru că înainte exclamasem, la altele, ce frumoase sunt!, îmi place rochia!, etc-uri din astea. Şi eu, cretină până-n străfunduri, scap păsăroiul Nu-mi place, e cam năsoasă, tu nu vezi ce nas mare are?!
Explicaţie: era sor-sa!

- Situaţia nr. 2: Pe la începutul relaţiei mele cu mister beau sau pe undeva pe la mijlocul ei, cine-mai-ştie, am ajuns pe meleaguri rurale la bunică-sa. Ştiţi cum au oamenii de la ţară tablouri din alea mari în care sunt poze de toate felurile cu tot neamu', de la ăl mai mic la ăl mai mare?! Eh, fix aşa era şi ăsta. Şi mă uitam eu galeş şi nevinovată, mai degrabă preocupată de cum arăta beau-ul când era mic decât interesată de suita aia de oameni necunoscuţi, şi mai mult din complezenţă decât dintr-o sinceră curiozitate, mai întrebam de unul şi de altul cine sunt, ce-i cu ei. Aşa am făcut până când mi-a luat-o gura pe dinainte şi am întrebat cine e bărbatul din poza asta?
Răspuns: era mătuşa beau-lui!

Adevărul e că mi se întâmplă des, prea des, să ajung în situaţii de-a dreptul penibile în care, în loc să bâigui o scuză-ceva, eu mă mai şi prăpădesc de râs ca o nesimţită. Poate tocmai pentru că mi se par atât de amuzante, mi se întâmplă toate mie. Ultima tâmpenie pe care am făcut-o din categoria Degeaba porţi ochelari că tot chioară eşti! este următoarea:

• Ne aflam în Real, eu cu my beau şi încă o pereche. Pentru că intrasem cu un scop clar, aveam doar un cărucior pe care îl împărţeam. La un moment dat, ajung în raionul cu cosmetice-something şi iau şi eu ca tot omu' o pastă de dinţi, un săpun, periuţe de dinţi şi cine-mai-ştie-ce. Pentru că nu îl vedeam pe prietenul nostru care conducea căruciorul şi oricum eram cu ochii în paişpe pe-acolo, mergeam cu produsele astea în mâini. Într-un final, îl văd, trântesc toate alea, în timpul ăsta am mai avut şi curiozitatea să mă întreb de ce pana mea îşi mai ia prietena mea atâtea tampoane dacă tocmai ce scăpase de ..., când ridic privirea şi descopăr un bărbat care nu era al meu, nici măcar al ei, complet necunoscut carevasăzică şi îmbujorat ca o roşie prea coaptă, cu ochii beliţi şi parcă, aşa, cam nemulţumit de faptul că eu îmi trântisem cumpărăturile în coşul lui. Când m-am prins că am comis-o iar m-a bufnit un râs de neam prost, o vedeam şi pe prietena asta a mea că se sprijină de un raft şi se ţine cu mâna de burtă de-atâta râs (am înţeles de la ea, care a urmărit tot episodul, că l-am mai şi împins, să se dea la o parte, să am eu loc) şi normal, n-am fost în stare să zic o scuză, ceva. Din urma mea a venit beau-ul cu scuze şi să adune produs cu produs, tot ce trântisem eu acolo.
  

Articol înrudit cu Băbăloiaca strikes again:)

Despre mine, privită prin gaura cheii

Eu sunt un om bun. Ştiu să ascult. Ştiu să îmi pese. Ştiu să fac surprize şi mă străduiesc să fie plăcute:) Îmi place şi-mi doresc mereu să fiu în stare să spun sau să fac ceva ca să fac oamenii să se simtă speciali. Eu cred că suntem speciali. Bine, eu mai mult ca ceilalţi, se-nţelege:) Ştiu să fiu un prieten bun. M-am născut să fiu o prietenă bună, cea mai bună. Chiar dacă am uitat o zi de naştere mai mult decât importantă pentru care şi-acum, după un milion de ani, mă simt shity (te sigo amando, hon!:).

De ce mi-am adus aminte de toate astea, de ce simt nevoia să scriu... well, vorbeam aseară cu o prietenă despre cum schimbă o relaţie de iubire relaţiile de prietenie, cum se întâmplă de se răstoarnă priorităţi, clasamente şi cum se face că nu mai ai timp sau chef să-ţi incluzi prietenii în programul tău, în noua ta viaţă. Şi ea spune la un moment dat ceva de genul Toate am făcut la un moment dat asta, toate am lăsat să se răcească o prietenie pentru că iubitul nu ne suporta prietenii sau era gelos sau i se părea că nu sunt demni de noi sau mai ştiu eu ce. Da, aşa e, toate aţi făcut asta. Voi toate v-aţi pus pe primul loc relaţia trecută sau prezentă în defavoarea prietenilor. Voi toate aţi renunţat să sunaţi pentru că el v-a impus într-un fel sau altul asta.

Numai eu nu. Mă pot lăuda cu faptul că n-am făcut niciodată asta, n-am dat niciodată o prietenie mai veche sau mai nouă pentru un început de relaţie. Chiar şi când s-a întâmplat să nu vă suporte vreun el. Ba mai mult, pusă să aleg între prieteni şi un el, după care eram leşinată, am ales prietenii. Şi nu mi-a părut rău şi n-aş fi renunţat la decizia mea oricât de mult mi s-ar fi umezit ochii de dorul lui. Oricum, dovada că e bine să ştii ce vrei, e că s-a întors el la mine şi i-a acceptat cât a putut şi pe prietenii mei din epoca aia. Şi de-atunci, mereu, în fiecare relaţie (da, au fost şi multe tare:) am venit cu prietenii mei şi n-am lăsat pe nimeni să mi-i trieze, să îmi impună limite. Chiar dacă au făcut greşeli, chiar dacă m-au minţit, chiar dacă planează uneori asupra lor suspiciunea că nu mi-ar fi chiar aşa prieteni, chiar dacă m-au lăsat când i-aş fi vrut lângă mine, ei sunt ai mei, eu i-am ales, nici un el nu poate hotărî în numele meu dacă să-i mai văd sau nu. Deşi am o mare doză de toleranţă, nu sunt cretină şi-mi dau seama cum sunt, în esenţă, toate prietenele mele, ştiu, de exemplu, că unele au o personalitate (cam) urâtă şi că fac uneori nişte nefăcute pe care altcineva nu le-ar trece cu vederea. Eh, eu, nu că nu m-ar deranja şi nu mi-ar veni să le trag una peste bot în momentele alea, dar le înţeleg, ştiu că din cauza firii lor, nu pot fi altfel şi că sunt bruiate de tot felul de sentimente nobile, gen invidie, gelozie, egoism, răutate, cu care nu ştiu să lupte... Sper că sunt clară, că de repetat nu repet:)

Oricum, ştiu că ştiţi că am dreptate, renunţând la prieteni sau la hobby-uri sau la ce vă mai place vouă de dragul unui el, nu faceţi decât să mai renunţaţi încă un pic la voi. Don't do it, use your brain, girls!:)

Un gol

când o să ajung să nu mai rimez cu tine
mă tund scurt
şi-mi tatuez pe gât
amintirea sărutului tău.

dacă o să ajungem să sunăm
a cioburi sparte
o să iau asupra mea răspunderea
tăierii
drumului
în două.

uneori oamenii se despart pentru că sunt proşti. just like that.
uneori am impresia că undeva, o alta trăieşte viaţa pe care o merit eu.
pentru mine pare că nimic nu este clar vreodată sau pentru totdeauna.

Me, myself sau alta

Am citit o carte sau am văzut un film sau mi-a povestit cineva. Că nu-ştiu-cum se făcea că dimineaţa când se trezea găsea pereţii plini de sânge, pe el zgâriat şi efectiv nu ştia cand si cum s-au întâmplat toate astea.

Aşa şi eu. Nu ştiu ce fac eu după ce cred că mă culc. Pentru că mă trezesc zgâriată pe degete, cu sânge pe nas, cu vânătăi şi dureri de umeri sau picioare. Dacă ar fi să ghicesc, dacă mă lăsaţi voi să vă ofer o interpretare justă, aş putea să vă spun că sunt de fapt, o prinţesă războinică, călare pe un dragon, cu stea în frunte şi oşteni destoinici şi eu cu my team, după cum lesne se-nţelege, împărţim dreptate, bani, flori şi bomboane tuturor, situaţii din care, evident, mai pot ieşi şifonată, dar neaparat învingătoare. Dacă cumva vi se pare prea mult sau poate nu suportaţi atâta adevăr debitat la ceas de seară, aş putea merge şi pe varianta că beau-ul meu profită de momentul adormirii mele ca să mă ologească. În susţinerea acestei teorii aş putea să-mi pun martor propriul cap care s-a trezit în toiul nopţii c-un ditamai cot de mi-au zdrăngănit ochii de plăcere. Aş putea chiar să adaug că îl văd în stare să stea la pândă până adorm (nu, faptul că adoame mereu înaintea mea nu-i un alibi suficient de bun) şi când sunt eu mai potolită şi mă legăn zâmbitoare în braţele lu' moş Ene, el să-mi ia mâinile să mi le frece de pereţi ca pe o răzătoare până le înroşeşte, apoi să ia un elastic pe care să-l descătuşeze pe nasul meu şi ca să încheie în stil gechicean-ist mă ia şi mă trânteşte de toţi pereţii până aude trosnind fiecare oscior din preaminunata-mi fiinţă. Ştiu că v-aţi gândit la asta, şi eu m-am gândit, tocmai de asta vă ofer o ultimă explicaţie pentru amnezia de care dau dovada a doua zi, e evident, nu ştiu cum de nu v-a trecut prin cap, e clar, mă droghează!!!, probabil că face el, atunci când eu mă fofilesc să nu strâng masa, un cocteil din Fairy, Oust şi tutun, care-mi provoacă amnezia asta, de care vă zic. Mă mai urmăriţi, mai sunteţi cu mine? Aşa. Şi când eu mă dau lovită şi mă lăţesc pe canapea aşteptând să-mi aducă un ceai-un biscuite-ceva, el hop!, mă serveşte cu otrava asta. Şi eu, nevinovata, plăpânda, neştiutoarea şi preaiubitoarea lui soţie...

Da, cred că renunţ la teoria cu prinţesa călare pe dragon şi mă axez mai mult pe cea de-a doua. Să încerc să vorbesc cu el? Există o cale de a scăpa de abuzurile astea? O fi faptul că dacă mor eu, asigurarea îl face un om bogat un posibil motiv?

... Hmm, cam multe întrebări pentru o seară liniştită (sau mahmurită, cum se mai zice pe la noi) de duminică, venită după o seară de sâmbătă cu karaoke şi vodkă şi nectar de portocale roşii...

Şi am fost la mare

... şi marea-i tot acolo, unde am lăsat-o astă vară.

Cam tristă şi botoasă, deh!, nu se bălăcea nimeni în ea. M-am întrebat la un moment dat, în timp ce mă lua gerul gerului pe sus, cât alcool ar trebui să-mi injectez în vene şi în creieri ca să pot să-mi bag măcar un picior în ea... şi nu, nu există atât alcool pe Terra:)

Gelozie, haine grele

Nu ştiu dacă sunt geloasă şi-atât, sec. Dar dacă sunt, am mii de feluri de a mi-o manifesta. Şi pot face să nu te prinzi. Pentru că, mai mult decât sunt (sau am fost geloasă), sunt mândră. Mai bine crapă chelea pe mine decât să te prinzi că mă roade gelozia. Ştii cum cred eu că e? Gelozia nu vine de niciunde şi hălăduie ca o sălbatică de-aiurea. Vorbesc despre mine, e un punct de vedere personal, disecat, ars. Gelozia vine dintr-o îndoială, dintr-o bănuială care-ţi pârleşte sufletul. Şi ghiceşti că e ceva. Că nu-ştiu-cum, între voi, s-a insinuat un corp străin. Poate nu-l vezi, poate n-ai dovezi că există, dar îl simţi, te înghionteşte, te face să ridici pumnii şi să sari să aperi ceva ce ştii că-i al tău. Gelozia e o reacţie la un atac invizibil. Absurdă, ca o ecuaţie cu mult prea multe necunoscute.
Eu nu pot fi şi geloasă şi proastă în acelaşi timp. Din mândrie, n-o să recunosc, n-o să cer explicaţii, n-o să plâng. Aştept, culeg, pun cap la cap şi rezolv. Pentru că le simt. V-am spus că la mine totul e pe simţit. Dar dacă sunt geloasă, asta sigur înseamnă ceva. Şi pot să fiu amuzantă, pot să te împing în capcane în care sigur cazi, cu riscul de a te mai privi doar în poze. Pot să fiu rece şi intransigentă, deşi clocotesc lave în interiorul meu. Pot să râd de tine, să te provoc, deşi recunosc, am dus uneori prea departe jocurile astea şi m-am ars singură pentru că unii oameni nu ştiu să se joace, nu vor să înţeleagă regulile, sau poate n-am vrut eu să le explic.
Când nu pot face toate astea, îmi dau seama că am pierdut lupta. Şi e doar o problemă de timp până când între noi doi şi trecut se pune un mare şi deşănţat egal.

Apoi, unii oameni consideră că e o tâmpenie să iei gelozia ca pe o dovadă că iubeşti sau că măcar îţi pasă. La mine, însă, aşa e. Nu pot fi geloasă dacă nu te iubesc, dacă nu-mi pasă de tine. Pentru că, dacă nu-mi pasă, nu exişti. Şi-atunci, când mă zgândăre un soi de gelozie, dar decentă, aşa, îmi dau seama că sunt pe drumul cel bun, că raţiunea se poate odihni măcar o clipă, ca să mă lase să mă îndrăgostesc de-a binelea. Şi mă calmez. Până data viitoare. N-am fost niciodată o geloasă patologică. Deşi am avut clocotele mele, am preferat să le îndur decât să le fac publice. Atât cât am putut şi eu, că ce dracu'?!, doar tot om sunt şi eu.

Nu înţeleg, totuşi, cum poţi fi şi gelos şi iraţional în acelaşi timp. De fapt, nu că nu înţeleg, că şi eu îmi pierd minţile în anumite împrejurări, dar să persişti, să te supui stării ăsteia, să laşi asta să fie o stare permanentă, mi se pare că dai dovadă că nu eşti în stare să te stăpâneşti, că nu te cunoşti şi nu te apreciezi, şi-atunci, o să te aprecieze doar mă-ta. Din fericire, eu cred că oamenii se pot schimba, am şi exemple în sensul ăsta, numai că nu singuri. Pentru fiecare om cu un viciu sau o problemă, există un alt om care să-l vindece. Totul e să aibă norocul să-l întâlnească.

_________________________
Hey, ăsta e postul cu nr. 400, ştiţi?:)

Gura spurcată adevăr grăieşte

- Bună ziua, copii! Luaţi loc în bancă, astăzi vă predăm lecţia pulii!

Statul român e un cerşetor pervers. Cere până îi dai, şi dacă nu mai ai, nu mai poţi, te înghionteşte, trage de tine, te caută în buzunare şi-n cur până îi dai, şi dacă tot nu ai să-i dai, mai bine mori, eşti nefolositor.

De asta, mai bine fac demersurile să mor în altă ţară. Dacă n-am putut s-o aleg pe-aia în care să mă nasc, mă mulţumesc cu alegerea de a muri unde vreau.

Urăsc rahaţii în costume scumpe care defilează prin parlamentul curului, urăsc legile lor inepte şi profund cretine, urăsc că trebuie să mă supun lor.

Bine că am făcut un câcat de facultate de drept ca să mă înveţe nişte idealişti că am nişte drepturi pentru ca apoi, în viaţa reală, să descopăr că pe statul pulii mele îl doare în cur de drepturile mele.

My name is vâlvoi

Dacă ar fi să fiu o poezie aş vrea să fiu scrisă de Minulescu. Ştiu că la mine s-a gândit când a scris De ce-ai plecat?..., eu sunt fata cu părul vâlvoi care-a plecat când nici un glas nu a chemat-o. Şi mereu dau să plec când nici un glas nu mă cheamă. Nu vă străduiţi să mă convingeţi că nu, am confirmări că nu mă-nşel, şi ştiu sigur că peste tot, în dreptul cuvântului vâlvoi e trecut numele meu. De fapt, cred că aşa o să mă prezint de acum înainte. Bună ziua, eu sunt doamna vâlvoi! Îmi place cuvântul de mor. Ia, repetaţi după mine: vâââl-voooi. Nu sună a joacă, a vânt, a freamăt, a dezordine, a început, a vise, a altfel?! Ba da, sună, poate nu vă daţi voi seama din prima!:)

Voi ce poezie aţi fi daca-ţi fi? Sau dacă vi se pare prea complicat şi intim să-mi răspundeţi la întrebarea asta, ca să vă iert că nu mă consideraţi demnă de un răspuns, vă invit să-mi recomandaţi nişte poezii, sau doar nişte versuri, ce vă merge vouă la suflet.

(acest post este o elucubraţie şi trebuie luat ca atare!;)

Lăsaţi Crăciunul să vină la mine!

E primul Crăciun. Dintotdeauna de când există Crăciunuri, ăsta e primul.
În casă miroase a vise proaspăt scoase de la cuptor şi pe geam ninge fericire în pufuri mici. E cald. Un miros vanilat şi pufos îţi gâdilă nările. În spatele meu cineva aplică pupici pe ceafă şi umeri. Eu râd cum râd şobolanii de Crăciun. La televizor - filme cu soţi care-şi sărută mâinile şi prieteni care visează prostii în Gara de Nord. În baie, dacă ai noroc şi nu-i sperii, poţi să vezi spiriduşi cu căciuliţe roşii cum se dau cu sania în cadă şi cântă petit papa noel, cu voci piţigăiate de artişti.

Mărturisirea unui eu prea sincer

Am luat fericirea ca pe o stare de merit. Nu m-am gândit de ce eu merit să fiu fericită şi, mai ales, dacă. M-am crezut mai presus de toţi şi de toate, aşa cum m-am crezut cu esenţă bună. De fapt, sunt nebună. Văd situaţii care nu există şi cred că am dreptate, că ceilalţi sunt proşti, orbi, mincinoşi, oportunişti sau limitaţi. Cred că îmi sunt deschise porţile unor alte dimensiuni. Pentru asta mă simt specială. Mă sperie imaginea pe care mi-o pun în cârcă aparatele foto, niciodată, orice aş face, nu vor să-mi redea steaua din frunte. Eu ştiu c-o am, de ce n-o arată? Mă simt superbă, ca o carte pe care nu te înduri să începi s-o citeşti, atât de grozavă ţi se pare. În realitate nu sunt, si nimeni nu mă iubeşte aşa cum mă iubesc eu. Ca să fim în echilibru, nici duşmani mai aprigi nu am.
Mă construiesc în jurul lui şi el uită că eu nu sunt o cărămidă. Uneori mi-e frică să spun că eu sunt fetiţa care s-a jucat cu chibriturile şi s-a fript. Mereu mă frig. Mă lasă să mă frig pentru că nu mă cunoaşte. Am zile când vreau. Şi zile când mă visez altfel decât sunt şi cred că aia sunt de-adevăratelea, dar nu sunt şi mă doare revenirea.