marți, 28 octombrie 2014

That time of the year

... cand e toamna in calendare, iarna afara si vara in suflet(ul meu).
... cand bucuriile s-au strans toate intr-un buchet si au venit sa-mi bata la usa. Well hello, intrati si hai sa topaim ca proastele!
... cand imi dau seama ca sunt one lucky bitch si asta ma emotioneaza de zici ca sunt la prima "emotionare":p
... cand scot din nou, ca si anul trecut, mormanul de jurnale, cu gandul sa le arunc si sfarsesc prin a rasfoi unul, numai uuuuuuun pic si-apoi stau toata ziua cu ochii in ele, dupa care le pun, zburlita si cu nasul umed, inapoi la locul lor.
... cand intalnesc oameni frumosi si asta ma bucura pana la balbaiala.
... cand un baiat cu care n-am mai vorbit de ani de zile imi scrie "am auzit azi la radio pe cineva râzând. Un ras frumos care semăna cu al cuiva la fel de frumos. Semăna cu al tau.", iar mie asta mi se pare incredibil de frumos.
... cand pierd un lucru dar soarta e buna cu mine si-mi trimite 3 in loc. Tolstoi is dead, long live my beautiful ipad (thank you again, zana!)!
... cand e ziua beau-lui si-mi dau seama ca numai unul ca el e pe lume si ce bine ca l-am intalnit eu.
... cand urmeaza weekendul meu la Bucuresti cu sambata aia din an care aduce la un loc cateva zeci de femei misto. Nici nu pot spune cat de asteptat si de drag imi este mie acest eveniment:p
... cand eu merg, tu mergi, el/ea merge, ei/ele merg, voi mergeti, noi mergem LA VOT! :D
... cand se apropie ziua irisului si intru in fibrilatiile specifice momentului- cum 4, cand s-au adunat atatia ani?!
... cand gerul aduce cu el mirosul de Craciun, ah, ah, ah!

O sa ne revenim (eu si blogul) la un normal mai asumat (si la diacritice) cat de curand. See ya!

joi, 25 septembrie 2014

Ce mai zice Iris, ce mai simte mă-sa

3 ani și 10 luni. Azi.
Mă întreb dacă ea știe ce a făcut din mine, dacă știe în ce hal mi-a modificat structura sufletului. O spuneam și când era bebeluș, o spun și acum: eu nu am făcut nimic pentru ea, dar ea pentru mine a făcut totul și încă ceva în plus. Nu știu ce-o să mă fac când o să-i rămână mici de tot brațele mele, când n-o să mai încapă, cocoloșită, caldă și perfectă în fotoliul ei, când n-o să mai stea s-o pup pe ceafă și să-i miros coama încâlcită. Probabil voi citi iar și iar tâmpeniile pe care mi le-a zis în anii în care eram totul pentru ea, ce bine că am blog un' să le-adun (știu că pe unele le știți de pe facebook, dar ele trebuie să stea și aici, împreună).

Ca să rup lanțul de zăhărele, începem cu:
Te doare spatele sau ești dobitoacă?, zise fiica către mamă clipind angelic. Și mama, profund atinsă, a izbucnit în râs cu tot cu ta-su.

Continuăm cu o întrebare care m-a lăsat perplexă: Mami, bebelușii se fac în puță? What??? Say whaaat? De unde a venit asta și decedecedeceeeeee numai eu mă aleg cu întrebările astea?! (Din fericire, am aflat și sursa. Din enciclopedia asta, de la niște pinguini.)

Primul  vrei să ne căsătorim?. De la Miruna. Replica irisului a fost: nu putem să ne căsătorim noi, tu te căsătorești singură, eu mă căsătoresc singură.

Inima mea râde pentru că merge cu tramvaiul. A mea pentru că tu. She blows my mind, mă, ma' mind și ma' heart.

Mie mi trebuie oase de oameni, adică biscuiți. 

- Tati, ai firmituri pe față.
- Nu, tati, sunt fire albe.

Și, nestemata acestei perioade. Iris bolnavă și schelălăită. Se dă jos din brațele mele și spune:
- mi rătăcesc.
- cum, fată, să te rătăcești? poate vrei să spui altceva. să te rătăcești înseamnă să te pierzi, să nu mai știi unde te afli.
- da. mi rătăcesc când mi dau jos din brațe de la tine.

E cea mai uluitoare declarație de dragoste auzită de mine vreodată. 



La mulți ani, fată, loviu nespus!

luni, 22 septembrie 2014

A trăi pentru a spune povești copilului

Veau să-mi citești în gură, îmi zice Iris când vrea să-i povestesc (sigur că de fiecare dată râd cretinește când o aud), să las să se deșire ghemurile unor povești la care nu m-am gândit niciodată, pe care nu le-am auzit niciodată și care sunt frumoase și pentru mine, căci atunci le aud și eu pentru prima oară și nu știu niciodată, de la început, unde ne vor duce. Bucuria ei, nerăbdarea ei, aportul ei, ochii beliți, zâmbetele sunt premii care mă bucură mai mult decât toate aprecierile adulte pe care le-am auzit vreodată.

Și-atunci, ochi în ochi, alimentată de încântarea ei, se nasc Mia Bucuria, Rozalița-caracatița roz, sirenele Sica, Mica și Pica, Steaua-fără-nume și alte personaje care n-au existat niciodată până în momentul ăla. E mișto. E unul dintre momentele mom-daughter la care țin foarte mult. Conectarea și faptul că atunci suntem doar noi, nebruiate de nimic, croind povești împreună, râzând de vreo comparație curajoasă sau de vreun personaj mai caraghios, în care nimic nu e imposibil, toate astea sper eu să devină unele dintre amintirile ei dragi din copilărie.

Eu țin povestea adunată și direcția (toate ajung să fie, într-o oarecare măsură, povești terapeutice, deși cu mai mult umor și mult mai multe detalii, Iris iubește detaliile, să fie multe, să fie dese, peste tot, mereu), ea vine, de obicei, cu numele personajelor, e foarte bună la asta, cu vreun detaliu extrem de amuzant sau cu vreo întrebare bine plasată, la fix ca să ies eu din vreo încurcătură narativă. Uneori mă întreb dacă nu cumva toate poveștile astea se petrec doar în capul ei și unde magice le transportă în creierul meu doar pentru că eu știu puțin mai multe cuvinte decât ea și le pot verbaliza mai bine. Cred că n-o să știu niciodată adevărul.

E amuzant, cum ziceam, e connecting, e un exercițiu de imaginație pentru amândouă, e distractiv, lămuritor și educativ pentru ea, o cale de manifestare a sentimentelor și emoțiilor și foarte mișto, nu știu dacă v-am spus:) Nu că vrem să ne lăudăm, dar chiar cred că poveștile noastre ar sta cu fruntea sus pe rafturile cu cărți pentru copii. Maybe one day:p

miercuri, 17 septembrie 2014

Superiubirea

Mă trezesc dimineața în zgomote ciudate: inima părea că se ține de zăbrelele sternului și că se cere afară, ba parcă o și auzeam, pițigăiată și teatrală let me out, let me out!. Mă ridic într-un final din pat, nedumerită și ciufută, cum cred că sunt în fiecare dimineață. Când ajung în bucătărie și remarc tragica absență a cafelei, mă întorc în pat bodogănind. Nu-mi face nimeni cafeaua. De-atâta timp nu-mi face nimeni cafeaua. Dar în fiecare dimineață, fără excepție, ca un retardat fixist și absolut incapabil să accepte realitatea, cum tre să fie orice optimist, mă aștept s-o găsesc pe masă, aburindă și îmbietoare, ca pe dovada absolută de dragoste.

Sunt tâmpită. Visez de 11 ani același bărbat. Aseară iar. E enervant. Oare el a avut decența de a mă fi visat măcar de câteva ori? Măcar o dată? C-aș vrea să știu, tare aș vrea să știu, nu cum m-a visat, ci cum s-a simțit la trezire: a zâmbit, a oftat, s-a scobit în nas sau nici, nici? E cel mai nașpa să fii pentru the one you love(d) nici-nici. E atâta jignire, atâta indiferență jignitoare, atâta there-is-nothing-you-can-do-deși-ai-face-totul în acest nici-nici, că-mi vine să-mi  rod unghiile proaspăt înroșite și să scuip. Îmi vine să scuip când mă gândesc că s-ar putea ca el să nu mă fi iubit.

Sub duș, deodată, îmi vine în minte numărul lui de telefon, din vremea când eram împreună. 0742. Ce-ar fi să-l sun? 86. Cum ar fi să-i scriu un mesaj? 26. Să-i zic: băăă, bă, iubitule, bă, nemernicule, m-ai iubit? De ce dracu' m-ai iubit cu termen de valabilitate? De ce dracu' nu te-oi fi iubit eu cât doi? Ba eu te-am iubit, bă. Când mă gândesc la puștoaica cu părul în nuanța roșcat-nepieptănat, îmi vine să alerg înaintea ei să o îmbrățișez. Atâta te-a iubit, cu atâta forță, încât undele iubirii de atunci, s-au propagat până aici, în viața de adult.

Ce câcat iubirea asta! Ce forme de agregare și câtă putere are în ea (ca la furnici, de-și pot căra de nu știu câte ori greutatea lor în spate, așa și iubirea, ajunge să cântărească greutatea iubitului de nu știu câte ori, unde nuștiucâte  înseamnă fix nu știu câte, nici eu, dar nici alții). Mă rog. Nu știu dacă l-am iubit. Dar când să mă gândesc la el e ca o beție.

Ies din casă. La 2 străzi distanță am un atelier unde mă cos și mă înțep și mă leg și mă colorez și mă lipesc, iar oamenii, din când în când, mă plătesc pentru asta. Uneori mă simt ca o impostoare că pun prețuri ridicole, de la gratis în sus, pe terapiile mele. Pentru că eu vin în atelierul ăsta să-mi leg descusutele, să-mi lipesc dezlipitele, să-mi colorez fadele, iar oamenii vin și plătesc un preț pe obiectul terapiei mele. Strange world!
__________________
(should) be continued 

joi, 4 septembrie 2014

Doru', ce nume simplu!

Uneori mi se pare că noi de acum nici măcar nu suntem continuarea lui noi din liceu. Că eu dinainte-de-copil trăiam pe Venus și eu-cu-copil trăiesc pe Jupiter. Planete diferite. Mereu altele. De fapt, asta facem de-a lungul vieții, ne plimbăm prin galaxie, azi pe-o planetă, mâine pe alta, reguli noi, oameni noi, tunsori noi.

Cică nu trebuie să-ți alegi o perioadă preferată din viața ta, că toate au bunele lor și că să trăiești în trecut chiar nu e o opțiune, dar eu, dintre toate planetele pe care am fost până acum, cea a adolescenței e cea mai easy amintibilă. Nu-mi amintesc din era 20+, de exemplu, decât că pe la finalul ei m-am măritat și-am primit un copil cadou, în rest, nada, dar dacă mă forțez puțin îmi amintesc precis cu ce eram îmbrăcată în duminica când m-am îndrăgostit, acum decât vreo 16 ani.

Aș vrea să nu mai treacă timpul. Nu înainte de a-mi sigila perfect amintirile. Nu fără să mai îmbrățișez o dată persoane pe care n-o să le mai găsesc pe planeta următoare. Nu fără I will miss you, mă, dar înțeleg că-n galaxia ta planetele sunt așezate în altă ordine.

Fericirea e pentru cei fericiți. Toamna, pentru restul:p

miercuri, 20 august 2014

Ce-ar trebui să știe un toddler de (aproape) 4 ani

  • Că e iubit. Că oricum s-ar trezi dimineața, zâmbitor sau bufnit, oricum i-ar fi ziua, la grădiniță sau acasă, oricâte nazuri ar face la culcare, oricâți nervi  de mamă ar călca în picioare cu inocența și emfaza anilor săi, oricât de lungi ar fi nopțile cu febră, oricâte griji ar aduce cu ele bolile, oricât de nepotrivit s-ar îmbrăca, oricâte schelălăituri nefondate ar zgâria oricâte timpane, orice ar face și oricând l-ai întreba, el să știe că e iubit. Că părinții sunt și ei tot oameni, cu nervii, grijile și fricile lor, dar că el este iubit. Că o să-și dorească uneori lucruri pe care nu i le poți cumpăra, dar el să știe este iubit. Că toate se pot schimba în viață, dar nu și faptul că el este iubit.
  • Că poate să facă orice, atâta timp cât nu se rănește pe el, pe alții și nu strică obiecte. În ceea ce ne privește, asta a însemnat că a avut voie să mâzgâlească pereți, să se joace cu plastilina prin toate colțurile fără să facem atac de cord că se lipește definitiv de covor, să mănânce needucat cu mâna (da, sunt oameni care cred că nu e frumos ca un copil să mănânce cu mâna. mda. neinteresant.), să coloreze cu creta în casă, să împrăștie tot de prin sertare, să facă ciorbă de șosete în oalele bune, să-și facă toPogan din pernele canapelei și corturi sau look de fantomă din cearȘafuri și, mă rog, alte tâmpenii specifice vârstei.
  • Că poate să ajute. Că e impotant pentru ei să se simtă utili, mari. Hai să facem biscuiți! sau Mami, pooot să aspir eu?/Dar chiar te rog, vezi și după ușă.
  • Că e normal să-i fie frică, dar ce mișto e când o învingi pe cotoroanță.
  • Că e ok să ceri ajutor.
  • are voie să facă alegeri.
  • Că a da nu trebuie să fie condiționat de a primi. Aproape în fiecare zi avem discuția asta. E prietenă cu o fetiță care nu prea împarte jucăriile și Iris e foarte descumpănită, se supără și nu pricepe de ce dacă ea îi dă din jucăriile ei, asta nu-i dă. O înțeleg, e enervant:p Dar îi repet mereu că nu dăm ceva pentru a primi altceva la schimb, ci pentru bucuria de a împărți. Treabă complicată, e încă prea mică.
  • De ce nu mănâncă prostiile dulci de prin magazine și cum vine treaba cu opțiunile. Da, eu cred că înțelege. Că găsim de toate în magazine, dar nu toate sunt bune. Că dacă vrea ceva dulce, facem, și e și gustos și mai sănătos. Că e important ce mâncăm, că e mică și are nevoie de tot ce e mai bun, în măsura în care putem și noi să-i oferim asta. Admit că e curioasă, dar dacă o să aibă curiozitatea de a fuma o țigară când o avea 10 ani, ce fac?, i-o las dimineața pe masă, lângă cana de lapte?. N-am considerat niciodată interdicția asta ca pe o pedeapsă, of course, și sper ca nici ea să nu vadă așa lucrurile când o fi mai mare. Pentru că, deși am fost privită în toate felurile posibile, nu chiar pozitive, și că mulți m-au considerat o mamă oribilă că nu umblu prin parc cu buzunarele pline de caramele, ba le mai și refuz pe-ale altora, pentru mine au fost clare de la început rațiunile și nu m-am grăbit să mă aliniez majorității, nici de complezență, nici pentru că acum Iris a crescut, nu mai e bebeluș.
  • Să aibă încredere în părinți. Dar asta e deja din altă ligă:p
Ne uităm la ei când dorm, cu gura ușor deschisă și crăciți în 7 zări și parcă sunt din nou, forever, bebeluși. Până se trezesc și ne trece:)) Adevărul e că cea mai simplă variantă de parenting e aia în care noi ne raportăm la ei ca la niște ființe dotate cu inteligență, emoții și sentimente, pentru că asta sunt, chiar mai presus de faptul că sunt copiii noștri.

marți, 19 august 2014

Ce-am zis că nu fac niciodată

Aș crede că nu există persoană pe fața pământului care să nu fi fost prinsă cu niciodată mincinos în sac, că vremurile, anii, anturajul, mintea, gusturile sau mai știu eu ce ne-au găsit diferiți și ne-au făcut să ne întrebăm care sunt eu aia adevărată: aia de murea de silă la vederea conopidei sau aia de înfulecă acum  salată de conopidă crudă cu behăituri uimite de plăcere? sau care sunt eu aia adevărată: aia cu bretonul pe gene sau aia cu părulposibillungdarnuștiisigurpentrucăemereuprins?. Nu vă mai întrebați, nu vă mai frământați, si aia și aia eram tot eu, numa că una mai mișto decât cealaltă, ce bine că ne e dat, unora dintre noi, să evoluăm:p
  • am zis că mie nu-mi trebuie laptop, că e enervant și încet la minte, că n-o să dau vrabia de pe birou pe cioara nouă din magazine. Stupid cow, noroc că soțul meu a insistat că-mi trebuie:p
  • am zis că n-o să port animal print niciodată, că e nasol și țipător și de babe:p Well, a fost nevoie de Iris ca să apuc să fac și asta, in our matching clothes day. Sigur, nu aș dezvolta nici o obsesie pentru asta, dar din când în când, e chiar amuzant.
  • am zis că n-o să port fuste, că-s așa neinteresante, de profesoare de gimnaziu de la țară. Well, pe cât am fugit de ele atâta timp, pe-atât le iubesc acum.
  • am zis că n-o să mănânc carne de vită/miel/curcan, ciorbă de burtă, spanac, conopidă, porridge, prăjitură cu morcovi sau dovleac și multe altele niciodată. Îhî, mare băbăloaică eram, thank you, Iris, că m-ai scos din lumea aia:))
  • am zis că niciodată-niciodată n-o să renunț la plăcerea de a răsfoi o carte, de a adulmeca paginile ca și cum aș trage pe nas toată povestea, că nu sunt cititori adevărați ăia care nu simt la fel. Noroc că am în viața mea persoane care știu ele mai bine, pentru că kindle-ul e o jucărie grozavă cam nefolosită în ultima vreme, but still.
  • am zis că n-o să-mi tund niciodată pletele lungi și când colo, cu el de neprins, bob și variațiuni ale lui, îmi stă cel mai bine.
  • ca să nu mai zic că am zis că în viața mea adultă n-o să am niciodată breton, iar acum nu mă mai văd eu fără el.
  • am zis că n-o să fumez niciodată, după care am zis că n-o să mă las niciodată. le-am făcut pe amândouă și sper să mă opresc aici, dar niciodată sigur nu mai zic :D
Voi? Ați spus vreodată ni-cio-da-tă pentru ca la un moment dat niciodată ăsta să se răzbune și să vă bage mințile în cap (sau dimpotrivă)?