vineri, 21 august 2015

Ce iau cu mine din vara asta

  • ziua in care Iris a cunoscut-o pe strabunica ei, bunica mea paterna, cu momentul in care s-a lasat induplecata si le-am facut o poza- in spatele lor vita de vie, in stanga drumul spre poarta, in dreapta tufele de crini, intre ele OPTZECI de ani.
  • ziua in care aceeasi Iris mi-a spus repetitiv "pot sa te iubesc eu, mami, mai mult decat tine, hai, mami, pot, pot? Ca io te iubesc mai mult decat tine, mult mai mult". Am cedat de gura ei, dar in gandul meu mi-am spus "not a chance, fata, not a chance":p
  • ziua in care m-am intins in hamacul din curtea bunicii materne, c-o mana sub cap si-un picioar atarnat in afara, pe care-l gadila abia perceptibil o tufa de buna-dimineata, cu ochii agatati de cerul intrerupt de crengile de brad, cu fundal de copil fericit gatind cu pamant si mama personala grijulie cu paharul meu (gol) de bere.
  • ziua in care Iris si-a dorit, mai mult decat in zilele celelalte sa mergem la mare, asa ca i-am pus un colac roz in jurul burtii si-am aruncat-o in cada. Za joy!
  • seara in care am jucat pantomime cu ea si cu ta-su si m-am facut de ras incercand sa imit o furnica punandu-mi o cutie in spate si incercand sa ma catar pe ta-su:))
  • ziua care a adus-o pe masina de cusut la mine si cu ea am pornit in jurul lumii, complet nestiutoare, dar cu bucurie, cu pedala apasata pana la capat, cu infinitele ei posibilitati si capacitatea ei magica de a ma face sa ma simt legata si adunata.
Marea e o stare de spirit. La fel si toamna. Dar toamna nu vine doar cu melancolii, ci si cu bucurii, cu ziua lui de nastere, dar, mai ales, cu ziua ei de nastere si-al ei 5 incredibil care fuge spre noi si-o armata de elfi emo imi indeasa degetele-n ochi si ma fac sa vad, iar, ca prin ceata, anul care a trecut si tot ce am trait de cand a venit in viata noastra cu bratul plin de fericiri. Sa fim sanatosi!

miercuri, 19 august 2015

Bye, summer!

Uite ca  am facut ce-am facut si-a cam trecut si vara. Duca-se!
Nu a fost o vara prea simpatica pentru noi, de fapt, pana anul asta as fi decretat raspicat ca orice vara fara mare este degeaba. Intre timp, din pacate, m-am lamurit ca sunt lucruri mai groaznice pe pamantul din imediata-mi vecinatate decat sa nu-mi bag eu multiplu propriile picioare in mare. Si acum, tot inainte, ca inapoi nu mai exista. Si ma sperie pana la frisoane absenta acestui inapoi. Constientizarea amara, usturatoare, sufocanta ca uneori boala este mai puternica decat omul, ca toti oamenii mor, chiar si cei iubiti. Mi-e foarte, foarte greu sa ma impac cu gandul asta, sa gasesc un sens si-un firesc in moarte. Probabil nu le voi gasi niciodata si voi continua sa sangerez intern cu sange invizibil pentru toate pierderile definitive ale lumii intregi, ca si pana acum.

Aseara mi-am amintit dintr-o data ca visasem un curcubeu, in noaptea ce trecuse. Eram la tara si maica-mea striga la mine "iesi in gradina sa vezi curcubeul, nu mai sta ca proasta!". Si-am iesit, la asa indemn nu aveam cum sa nu. Si l-am vazut. Era o vreme inca intunecata, dar curcubeul era mandru-arcuit deasupra salcamilor din fundul curtii. Era ca si cum totul era alb-negru, doar el colorat. O poza frumoasa.

I believe in rainbows. Chiar daca acum ploua. Si-o sa tot ploua o perioada.

joi, 21 mai 2015

Considerații generale privitoare la ființa umană

Eu înțeleg că există meserii (ca cea de medic) în care poți ajunge, în timp, să îți uzezi coloana emoțională, dar să o lași să se subțieze, să n-o cârpești pe ici, pe colo, să nu-i construiești o temelie zdravănă, să nu te îngrijești de ea, înseamnă să te prăbușești înăuntrul ființei tale.

Există o foarte strânsă legătură între apartenența la un grup (nu orice grup, se-nțelege) și dezvoltarea personală. E important să ne înconjurăm în viață de oameni de calitate, care să ne îmbunătățească, care să ne facă să ne privim ca într-o oglindă mai specială mai mult bunele decât nebunele. Printre ei, nici nu-ți dai seama când începe "creșterea", dacă se întâmplă în urma vreunei discuții de-ți scapără neuronii de încântare sau în vreun moment de generozitate care te lasă mut, dar schimbarea se produce. Cum am spus eu despre grupul meu de mame: azi râzi cu ele, mâine plângi cu ele, poimâine ești deja îmbunătățită. Ajungi să înțelegi lucruri despre tine pe care nu știu câte cărți de psihologie s-ar pricepe să ți le explice. Ajungi să înțelegi puterea de a fi generos. Ajungi să înțelegi că viața este despre iubire. Și că da, suntem toți animale sociale și ne e bine să trăim "în haită".

Oamenii-stea. Apar și fac lumină. Dacă i-ați întâlnit, țineți-i aproape.

Sacrificiul de mamă, această tâmpenie care mă face să spumeg. Cum mama aceasta, ființă altruistă, minunată, dedicată definitiv copilului și complet idioată, îl pune pe acesta pe primul loc în toate, și nu asta ar fi cel mai rău lucru, dar pe eaaaa, pe ea, undeva la curul lumii, ea nu contează, ea nu merită, ea poate să trăiască și nemâncând toată ziua, dacă are copilul burta plină de somon și sparanghel, ea poa să umble cârpită-n cur în timp ce copilul se tăvălește cu hainele lui de firmă prin iarbă, ea nu mai ajunge niciodată la doctori pentru că copilul trebuie verificat lunar, ea umblă nepensată și confuză pe străzi, ca o cotoroanță, în timp ce copilul strălucește de bine ce-i e (așa și trebuie, nu proiectăm invidie asupra lui:))). Dar fetelor, mamelor, nu fiți tâmpite, e ca în instrucțiunile alea din avion, mama își pune întâi ei masca de oxigen și abia apoi copilului, nu poți să-l însoțești prin viață pe copilul tău abandonându-te în halul ăsta, cacă-te pe el de sacrificiu, nu ți l-a cerut nimeni, nu vine cu nimic bun și ai grijă de tine, îngrijește-te, prețuiește-te, iubește-te, nu de alta, dar mă gândesc că vrei să fii prezentă la nunta lui, nu?! Știu.

luni, 4 mai 2015

Unu' mai cu viață

N-am aflat până acum de ce locului
unde când ajungi nu suni la ușă, ci tragi zăvorul de la poartă,
unde nu trebuie să aprinzi lumina pentru că aici viața se duce afară și afară e soare, the greatest lustră in the world,
unde găsești bunici care merg încet și cărora le tremură mâinile,
unde ai ocazia să ții în brațe pui de capre, mari de 3 zile, să vezi scroafa vietnameză cum fată 11 purcei perfect funcționali,
unde e liliacul în floare și de mirosul lui îți amețesc ochii în cap,
unde copchila se afundă până la mijloc în lanul cu lucernă și țipă cu gura până la urechi de încântare ce adâncă e iarbaaa!,
unde rămâi încremenită într-o stare debilă de lifeissimplelifeisgood, mai ales când copchila ta e ca titirezul în toate direcțiile și din bucuria ei e a fi acolo iese la suprafață și bucuria ta de a fi fost acolo, când erai de vârsta ei, nu știu, ziceam, de ce locului ăstuia i se zice la țară.  

Când ar putea foarte bine să i se zică Viață. Unde te duci? În Viață.