joi, 26 martie 2015

Iris dixit

Mi-am dat seama că anul ăsta n-a venit postarea cu perlele irisești și că trebuie să repar urgent această defecțiune:p 
But wait, aud cumva o întrebare din sală? Cineva m-a întrebat cum este Iris la 4 ani și 4 luni? Sigur că îți răspund, ce să fac acum, fii atent: Iris la 4 ani și 4 luni e amazing, mi se colorează ochii cu apă de câte ori mă opresc o secundă să mă gândesc la asta:p E curioasă, vrea să știe (pelicanul zboară sus sau jos?, unde se duc gândacii iarna?, tu ce făceai când erai mică?), vrea să învețe (numeri cu mine până la o sută?, știu, hai să numărăm repede până la o mie!, hai să scriem cuvinte, și ea alege cuvântul, eu îi spun pe litere, ea scrie), e timidă, emotivă și fâstâcită dar și jucăușă, prietenoasă și directă. Îi place în continuare mâncarea, e tot ce-și poate dori un bucătar, laudă ce mănâncă prin orice mijloace:)) E în faza Barbie, Frozen și My little Pony, nu știu cum s-a ajuns aici:p Nu-i deloc ușor să-ți descrii copilul, dar ce văd la ea, cu toată obiectivitatea de care pot fi în stare, îmi place, o să fie o femeie grozavă, mititica mea:p Hai c-am cotit-o iar în lanul cu sirop, vă las cu:

Mami, albinele ne dau nouă miere. Dar gorilele de ce nu ne dau nouă banane?

La cină Iris ne explica o treabă importantă: întâââââi am fost bebeluuuș, am crescuuuut, m-am făcut copiiiil, dup-aia mă faaaac soră. Sora cui, fată? A ta și-a lui tati.

Ziua de 25 martie, va rămâne în istorie ca ziua în care Iris a folosit pentru prima oară strugurelul propriu exact așa cum trebuie: a făcut un cerc perfect pornind de sub nas până la bărbie, ocolind cu grijă buzele, de mai multe ori. Nu m-am hotărât dacă să-i zic că nu așa se face, cred că aștept adolescența și prima ei întâlnire cu un băiat, când sper că va folosi, înainte de-a o zbughi pe ușă, un ruj numa' bun pentru această ocazie:))

Mami, zăpada care cade din nori se transformă în puchini?

- Mami, după primăvară vine vara?
- Da, fată.
- Și-o să mergem la mare.
- Da.
- Eee, în sfârșit o să-mi pun sutienul. Apoi se uită sfidător la mine, ca și cum să nu îndrăznesc să fiu tâmpită, și zice: sutienul MEU, nu al tău!

- Ești o egoistă!, o aud spunându-i lu' Loli.
- Da' ce înseamnă egoist?, mă bag io în seamă, ca mama în borșul adolescentei.
- Să latri aiurea.

- Îi  zici și tu ceva frumos mă-tii?
- Fetru?

Vreau ciocolată de ridichi acasă, mami.

Aseară am visat un gândac care a venit în camera mea și a spus că aia e camera lui unde o să stea el cu prietenii lui și de-aia am plecat și-am venit la voi în pat. Ia de mai zi ceva!

- De ce-mi mâzgâlești agenda?
- Nu ți-o mâzgâlesc, ți-o fac frumoasă, spune candida fiică.

Me proud. Me happy. Of course.

joi, 19 martie 2015

Barcelona and me

Episodul 4: Întâlnirea
De ziua femeii, la 10.40, aterizam pe aeroportul barcelonez. În timp ce treceam prin filtre, cu încetinitorul, în piept îmi creștea o gogoașă de bucurie, dar mai ales, de mândrie: eu eram acolo, eu călătorisem singură și eu ajunsesem la destinație (sigur, nu-i ca și cum as fi cărat eu avionul în spate și m-aș fi luptat cu balauri milenari într-o întrecere de life and death, but still, pentru mine era big deal:p).

Credeam despre Barcelona că e grandioasă, impunătoare, iar ea este mică (în măreția ei), caldă, prietenoasă. Oraș-vacanță, cu temperatura la sol numai bună de tolănit pe ce apuci, locuințele în clădiri ca niște hoteluri, aerul ăla  de vacanță, îngrămădit în toate. Palmierii. Marea. Și, desigur, oamenii. Relaxați, zâmbitori, politicoși. Absența zgomotelor, n-am auzit nici un singur claxon cât am stat acolo, străzile au o voce a lor, sigur, dar nu e zgomot turbat care te stresează fonic, e doar... viață. Un oraș normal, iubitor de copii și de câini.

M-am întors cu niște lecții de acolo și călătoria asta m-a schimbat (nu toate o fac?!). I am not me anymore, într-un fel care încă nu s-a cristalizat. Hello, new me, cred că era scris în stele să ne întâlnim aici:p 

Nu mai am multe cuvinte despre cum au fost zilele mele în Barcelona. Dar am în minte niște cadre pe care nu le voi uita curând, cel mai probabil, never. 

Eu cu mine descălțate prin aeroporturi. Eu cu mine cu lacrimi în ochi pe acoperișul Pedrera. Eu cu mine și masa aia scăldată-n soare de la Cafe de la Pedrera. Eu cu mine urcând treptele în casa Batllo, cu mâna pe balustradă. Eu cu mine în tricou pe Las Ramblas. Eu cu mine și La Boqeria. Eu cu mine și marea. Eu cu mine prin Guell cu soarele apunându-mi pe umeri. Eu cu mine vorbind singură pe străzi când mă rătăceam dacă fuck, shit, ce câcat, unde naiba sunt? se pot încadra la conversații. Eu cu mine, chinezul Igor (și dacă numai mie mi se pare amuzant că un chinez are numele Igor, mă scuzați:D) și troaca de caramel macchiato de la Starbucks, recompensă că l-am găsit într-un final:p Eu cu mine și paharul de vin alb din nori. Eu cu mine, dorul de Iris și matematica iubirii.

Știți ce-am învățat, first, din călătoria asta? Că nu ești singur niciodată. Că poate uneori ești doar tu cu tine, dar nu ești singur. Și că umbli pe străzi necunoscute dintr-un oraș necunoscut dintr-o țară necunoscută și nu e reconfortant să afli că nimeni nu mai vorbește limba ta, și nu mă refer la limba română, ci la your heart language. Dar odată ce știi asta ești mai legat de tine și știi că te poți baza pe cineva, nu spui cine, persoană importantă, care nu e așa tont și aerian cum credeai:p

Now, finally, I give you photos (more, yes, more, pe facebook):

Streets of Barcelonia
Streets of Barcelonia (2)


Minunata Pedrera
La Pedrera, interior
Casa Batllo


Marea, chiar ea
Parcul Guell

Las Ramblas, în lung și-n lat, cu Marilyn Monroe, chiar ea, la balcon

Pentru cei care n-au adormit până aici, am o veste bună: acesta chiar e finalul, buh-bye now! :D

miercuri, 18 martie 2015

Barcelona, cu b de la București

Episodul 3: Drumul spre.

Cu câteva zile înainte de plecare m-a lovit virusul ăla minunat de care nu cred că a scăpat nici un locuitor al țării (sau al planetei) care se respectă. Când credeam că am scăpat mă mai lovea un val, așa că mi-am făcut bagajele mai mult zăcând în pat, cu frisoane, fierbințeli (căci ce-ar fi frisonul fără buna lui prietenă, fierbințeala?!), dureri de cap, muci, amețeli și tuse de măgăriță uitată dezvelită noaptea în casa lui Olaf. The joy! Cu o seară înaintea plecării spre București, pentru a-mi da elan, mă gândesc, Iris avea 38.9. The joy, twice! Căci ce poți să-ți dorești mai mult când pleci de lângă plodul tău decât să-l lași bolnav?!? Nimic, exact.

Am plecat. Am lăsat moaca irisească mototolită și ochii ei miciți de răceală, m-am întors din drum de 2 ori ca s-o mai pup oleacă, am mituit-o c-un lego friends ca să-și uite bocelile, și am plecat. Bine că n-am ajuns prea departe când am realizat că nu aveam portofelul cu mine. N-ar fi fost prima oară când plecam în vacanță fără, but still, erau și acte acolușa:p

Drumul cu trenul a fost lung, foarte lung și extrem de lung, presărat cu enorm de mulți muci, tuse și febră. Yay! M-am lățit pe 2 locuri într-un echilibru precar și mi-am dorit, cu naivitatea omului care n-a vrut decât o vacanță mică și liniștită, nu luna-de-pe-cer pe băț, să dispară toți mucii din lume. Nu există nici o zână care să împlinească dorințe din astea, nu înțeleg de ce. Sau dacă da, în dimineața aia zăcea mahmură pe undeva, incapabilă să miște din nenorocita aia de baghetă, screw that  bitch!

Bucureștiul e mereu bun cu mine. M-am întâlnit cu fetele, mereu o bucurie, dar eram așa de obosită și de mucoasă, burgerul simbio-nez m-a mai resuscitat un pic, cot la cot cu licoarea fierbinte cu theraflu extra, la fix și la țanc ca s-o dau în altele, tot distractive dar despre asta, pe alt program, later, later, gen never:p. Apooooi, ce face omul răcit, obosit și emo, poposit în București în drum spre Barcelona, se duce la bff acasă, veți striga în cor, se vâră în pat, după ce ia un pumn de nurofene, îți cere umil scuze de la zâna alungătoare de muci și speră ca de data asta, să se simtă și să fluture bagheta salvatoare, pentru ca a doua zi, in ză morning, această ființă nevinovată care este... eu, să fie fresh pentru marea călătorie a vieții ei??? Ă, sigur. Not. Se duce, vai de capul vostru, ce sunteți!, la film, nu la film, pardon, la Fifthy shades of Grey. Mi-a plăcut? Dar ce contează?! :)) Contează că am fost acolo cu cine am fost acolo și, contează, desigur, și faptul că am stat, în aer condiționat. Pentru răceala mea a fost minunat:p

Când am ajuns la bff eram praf. Cotrobăind în valiză constat, cu bucurie nețărmurită, că toate cele 3 perechi de blugi pregătite pentru escapada barceloneză, zăceau acasă, ele știau pe unde, că-n valiza mea roșie nu erau. Mișto.

În aeroport, după check-in, condusă de my bff, în continuare răcită și enervant de mucoasă, m-am simțit abandonată și singură, ca un cur în ploaie. Sigur că nu mi-a venit să plâng, drept cine mă luați?!

De zborul cu avionul nu mi-a fost o clipă frică, nici înainte, nici în timpul lui. Îmi place prea mult, ca să mai fie loc de frică. 

În episodul următor, probabil în mai puține cuvinte și mai multe imagini, întâlnirea.

joi, 19 februarie 2015

Barcelona, my way

Episodul 1: Dorinta

Cine ma cunoaste catusi de putin stie ca visez la Barcelona since forever. Sau poate doar din ziua cand am vazut-o din inaltul cerului in drum spre luna noastra de miere tenerifeza si-am poposit in aeroportul ei pentru refill. Pur si simplu, mi-am dorit cu ardoare sa ma intorc in aeroportul ala, dar de data asta si de a intra in el (si-n ea). Nu s-a putut. Timp de aproape 6 ani viata and all s-au asezat altfel si n-am ajuns. In timpul asta m-am uitat la poze si am suspinat, m-am gandit la ea si am suspinat, am facut planuri si am suspinat.

Cand am inceput noua agenda pe 2015, in ianuarie, mi-am facut lista cu rezolutii. Din 9 pozitii, pe prima era Barcelona. Am lasat dorinta asta la dospit, dar dupa un timp mi-a devenit clar ca, daca nu s-o intampla o minune, n-am nici o sansa sa o vad nici anul asta.

Episodul 2: Minunea

12 februarie. Eram pe plantatia mea de fetru. Si mosmondeam si mosmondeam. Zile pline, chestii de onorat, dureri de spate si oboseala. Cam pe-aici ma situam cand, deodata, aud o voce: "vei pleca la Barcelona!". WHAT THE WHAT?!? Cine-a vorbit?! Si, mai ales, a vorbit cu mineee? Credeti cumva (cum m-am gandit si eu initial) ca a fost vocea mea interioara? Dorinta care-a prins glas? Vreo voce stramoseasca (pentru ca in capul meu eu am radacini catalane:)))? Vreun djinn ratacit prin univers care-si batea joc de mine? Poate vreo halucinatie?

Ei bine, cred ca dezamagesc teribil, dar mniu. Era prietena mea, sa-i spunem Ana (si orice asemanare cu realitatea este, desigur, pur intamplatoare) care-mi spunea ca plec la Barcelona (oare de cate ori o sa scriu cuvantul Barcelona pana la finalul acestui articol challenge accepted?). Ea, dimpreuna cu prietenele mele imaginare, alea amazing, m-au facut sa prind avioane la propriu, punandu-mi in brate biletul de avion din pacate nu doar dusul ci si intorsul:p. Go, fata, go and have fun!

Huh? Cum vine asta? De ceeeeeee? Nu e ziua mea, nu e Craciunul, nu e decat o banala zi de 12 februarie (sau era, pana sa interveniti voi in plictisitoarea oranduire a lumii), ati innebuniiiiit? Pai pentru ca te iubim, toanto! Huh? Cum vine asta? Nu e ziua mea, nu e Craciunul, nu e decat o banala zi de 12 februarie, ati innebuniiiiit? Da, twice. Da, inca de un milion de ori, in acea zi, si-apoi in urmatoarele. Pentru ca m-au socat. Pentru ca nu ma asteptam. Pentru ca, se sa mai, mi-au luat maul. Si nu exista dovezi ca m-as fi bocit, deci nu, n-am bocit.

Stiu, stiu, I am one lucky bitch, v-am mai zis eu. Call it magic, call it true.
Si stiu ca everything happens for a reason, si raman la parerea mea, dupa cum spuneam cu 2 postari in urma, ca s-a pornit sa se intample ceva in viata mea si ca, calatoria asta in (6, ce slabut) Barcelona, nu ca e o calatorie intiatica de genul eat-pray-love, dar e ceva cu ea. In primul rand, iesirea din (toate) zonele mele de confort. Cu un ochi rad anticipativ, iar celalalt e incremenit intr-o spaima nebuna. Eu, euuu, dezorientata, aeriana, incapabila, aia care s-a pierdut in orasul natal (nu, nu aveam 5 ani, ci 25), care nu a calatorit singura decat pana la Bucuresti, va merge singura in Barcelona. Cu avionul. 3 ore 10 minute. De cand am realizat ca nu ma va primi nimeni sa ma imbarc pentru o cu totul alta destinatie, am recuperat o bataie de inima:p God help me si slava cerului ca exista good old beautiful red girl care sa ma recupereze din aeroportul barcelonez altfel eram halita (abia astept sa te cunosc in oase si muschi, fata!). Hai sa fie bine si sa apucam (toti) episodul 3:p