joi, 30 mai 2019

Superiubirea (full story)

Mă trezesc dimineața în zgomote ciudate: inima părea că se ține de zăbrelele sternului și că se cere afară, ba parcă o și auzeam, pițigăiată și teatrală let me out, let me out!. Mă ridic într-un final din pat, nedumerită și ciufută, cum cred că sunt în fiecare dimineață. Când ajung în bucătărie și remarc tragica absență a cafelei, mă întorc în pat bodogănind. Nu-mi face nimeni cafeaua. De-atâta timp nu-mi face nimeni cafeaua. Dar în fiecare dimineață, fără excepție, ca un retardat fixist și absolut incapabil să accepte realitatea, cum tre să fie orice optimist, mă aștept s-o găsesc pe masă, aburindă și îmbietoare, ca pe dovada absolută de dragoste.

Sunt tâmpită. Visez de 6 ani același bărbat. Aseară iar. E enervant. Oare el a avut decența de a mă fi visat măcar de câteva ori? Măcar o dată? C-aș vrea să știu, tare aș vrea să știu, nu cum m-a visat, ci cum s-a simțit la trezire: a zâmbit, a oftat, s-a scobit în nas sau nici, nici? E cel mai nașpa să fii pentru the one you love(d) nici-nici. E atâta jignire, atâta indiferență jignitoare, atâta there-is-nothing-you-can-do-deși-ai-face-totul în acest nici-nici, că-mi vine să-mi  rod unghiile proaspăt înroșite și să scuip. Îmi vine să scuip când mă gândesc că s-ar putea ca el să nu mă fi iubit.

Sub duș, deodată, îmi vine în minte numărul lui de telefon, din vremea când eram împreună. 0742. Ce-ar fi să-l sun? 86. Cum ar fi să-i scriu un mesaj? 26. Să-i zic: băăă, bă, iubitule, bă, nemernicule, m-ai iubit? De ce dracu' m-ai iubit cu termen de valabilitate? De ce dracu' nu te-oi fi iubit eu cât doi? Ba eu te-am iubit, bă. Când mă gândesc la puștoaica cu părul în nuanța roșcat-nepieptănat, îmi vine să alerg înaintea ei să o îmbrățișez. Atâta te-a iubit, cu atâta forță, încât undele iubirii de atunci, s-au propagat până aici, în viața de adult.

Ce câcat iubirea asta! Ce forme de agregare și câtă putere are în ea (ca la furnici, de-și pot căra de nu știu câte ori greutatea lor în spate, așa și iubirea, ajunge să cântărească greutatea iubitului de nu știu câte ori, unde nuștiucâte  înseamnă fix nu știu câte, nici eu, dar nici alții). Mă rog. Nu știu dacă l-am iubit. Dar când mă gândesc la el e ca o beție.

Ies din casă. La 2 străzi distanță am un atelier unde mă cos și mă înțep și mă leg și mă colorez și mă lipesc, iar oamenii, din când în când, mă plătesc pentru asta. Uneori mă simt ca o impostoare că pun diverse prețuri pe terapiile mele. Pentru că eu vin în atelierul ăsta să-mi leg descusutele, să-mi lipesc dezlipitele, să-mi colorez fadele, iar oamenii vin și plătesc un preț pe obiectul terapiei mele. Strange world!

Când nu uită să apară, mă ajută, la atelier, o fată. E ciudată, acră și bufnită, dar mi-e dragă cum numai amintirea propriei imagini din liceu îmi mai e. Dacă nu i-aș vedea converșii murdari ițindu-se de sub masa masivă cu rol de birou/planșă de colorat/cort/pernă, ba chiar și pat pentru Vica (eu îi spun Vita) când plouă și-i din cale-afară de deprimată, n-aș ști că e aici pentru că nu face aproape nimic. De ce ar face? Are 16 ani.

Când sunt într-o stare ca cea de azi, bruiată, vorbesc puțin spre deloc, cui îi mai arde de vorbit când creierul turuie-turuie-turuie?! Încep să împrăștii tot de prin cutii și sertare, mă uit insistent la borcanul cu nasturi pe care îi cumpăr ca să îi folosesc și sfârșesc prin a nu fi capabilă s-o fac, încep să tai și nu mai cos, încep să mâzgâlesc și nu prind forma și-apoi mă liniștesc și încep să-mi desenez cu degetele cercuri  concentrice pe frunte și de sub ea se trezesc la viață amintirile.

Vin în valuri. Albastre, cenușii sau doar înspumate se lovesc de malul căprui al ochilor mei.

- Ești un bou!, și râd cum râd oamenii care nu știu că sunt fericiți.
- Ești o felie de pepene roșu fără sâmburi!, și râde cum râd oamenii când sunt fericiți.

Sunt mai degrabă fricoasă decât curajoasă, dar uneori dorința mea de a face un lucru este mult mai mare decât frica și-atunci mă arunc berbecește înainte, cu chiloții fluturând de spaimă, dar cu inima umflată de zel, cu ochii semiînchiși, nările încordate, dinții strânși și buzele întredeschise într-o grimasă care nu păcălește pe nimeni că e zâmbet. Fttttttt, gata, a trecut, am aterizat?! Unde, cât de grav e, nu e, e bine, sigur? Mă ridic, mă scutur, am fața de suricată nedumerită, știu perfect mecla asta și-ncep să număr pagubele. Sunt mereu. Dacă sunt prea multe, îmi pierd concentrarea și mă fac că nu există. Dacă sunt prea puține, ceva e suspect.

Așa a fost ziua aia. Aia. Cea mai lipsită de sens zi, o zi rătăcită de celelalte, o zi pe care nu știu cum s-o numesc altfel decât Ziua 1, adică ziua care l-a adus pe unu' pentru că una eram deja.

Mă spălasem pe cap. Nu mai aveam timp de pierdut aiurea cu uscarea părului așa că mi-am strecurat toate cele 47 de kg într-o rochie neagră cu picățele albe luată cu ceva timp în urmă dintr-un magazin cu haine pentru copii, mi-am băgat picioarele în bocancii cei mai frumoși pe care i-am avut vreodată și-am ieșit din casă, roșcată și zăludă. Trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă într-un parc, dar când am ajuns, nu era nici dracu'. Vântul cald de toamnă dezorientată îmi sălbăticise și mai tare coama, îmi amintesc că atunci când m-am zărit în geamul unei mașini, m-am gândit că acest cap al meu părea el singur o întreagă ființă, cutezătoare și arogantă, iar corpul meu, slujitorul ei spășit.

M-am așezat pe o bancă și-am început să cotrobăi în rucsac după pachetul de Kent. Îmi aprind o țigară, trag fumul în piept, închid ochii și expir zgomotos. Când am deschis ochii în verdele ochilor lui, am scăpat țigara din mână.


Superiubirea nu e prima iubire, nu e ultima iubire, cea mai iubirea. E iubirea pe care ți-o amintești, în ciuda a toate, mereu. Care merge cu tine oriunde, care nu te lasă, care nu moare, care nu cere, care nu dă din picioare când nu-i convine ceva, care rămâne să trăiască și fără cel care a născut-o în tine, care se întinde ca o membrană protectoare peste inima ta, să nu se autospargă cu bătăile ei, să nu se împrăștie și, mai ales, să nu fugă. Există inimi care se sperie de singurătate și fug din piept.

Ziua aia. Mi-o amintesc mai bine ca pe ieri. După ce am scăpat țigara din mână a început să râdă. Ce câcat râzi așa?, protestez eu, dar simt că-mi înflorește un zâmbet cretin pe moacă și un fluid cald îmi inundă organele, se scurge în tălpi și urcă-n valuri spre creieri, colorându-mi in trecere obrajii, chestie oribilă, demascatoare, pe care o detest. Râde și mai tare. E frumos de-ți tremură genunchii, mă gândesc să îl descriu prietenei mele. Îmi scot altă țigară din pachet și cât îmi bag ochii în rucsac, el se așează lângă mine pe bancă. Încep să tremur și nu-mi dau seama dacă e o chestie internă sau complet vizibilă.

Îmi spune că m-a văzut acum câteva zile pe holurile facultății, înconjurată de un grup de colegi, că râdeam de tremurau ferestrele și că de atunci sunetul râsului meu nu i-a mai dispărut din minte. Mă uit cu neîncredere la el, eu știu că atunci când râd arăt ca o iapă care nechează, dar el e acum serios cum e Dunărea în ceață. Mă gândesc că o să termin țigara și o să plec, momentul e prea ciudat pentru mine, dar el se ridică deodată și pleacă fără să zică nimic. Rămân perplexă și țigara îmi cade dintre degete pentru a doua oară.

Mă uit în direcția în care a plecat el, gol. Gol apăsător și-n stomac. Îmi bag pachetul de țigări în rucsac, îl închid, mă ridic buimacă, hotărâtă să mă duc oriunde, fac câțiva pași până ceva mă atinge pe umăr. Când mă întorc văd o siluetă masculină care are în loc de cap o găleată (găleată!) roșie plină de stă să pocnească cu crizanteme albe.

Stă să plouă din ochii mei, dar Vita mă strigă și mă scoate din aria cu precipitații: hai odată, te caută cineva!


Iubesc enterocolitic, și de-aia râdeam când îmi spunea el te iubesc de mă cac pe mine!. Eram la fel. Iubeam la fel. Ce s-o fi întâmplat de azi sunt singură în viața mea, nu mă pot pricepe.

Era dimineață când mi-am dat seama că mă îndrăgostesc de el și că asta o să fie pentru totdeauna. Mă trezisem înainte să se lumineze bine pentru că stătea cu o mână pe părul meu. Când m-am întors spre el, mi-a prins fața în palmele lui mari și mi-a zâmbit, în somn.

What is your superpower? My superpower is superiubirea. Capacitatea de a te iubi și după ce ai plecat.

Mă duc spre atelier acompaniată de gândurile astea. Știu că vorbesc singură, dar sper că nu cu voce tare. Sorin, psihologul la care merg de vreo 4 ani, mi-a spus că merit să fiu fericită. Din nou. Că trebuie să îmi permit asta. Câcat, eu (dar lui n-o să-i spun niciodată asta) cred că mi-am halit porția de fericire. M-am hrănit cu bucăți mari, pe nemestecate sau tacticos, pe îndelete. Poți să mai fii fericit după ce ai fost fericit de tot? Mă tem că nu.

Pentru o clipă îmi zăresc mecla în geamul unei mașini. M-aș opri să-mi spun vreo două, dar fața mea din dimineața asta nu invită la comunicare. Am pierdut pe drum coama roșă și turbată, acum sunt câcănie-n păr, după cum mi-e și viața. Oh, well. Când ajung în fața atelierului, Vita stă în cur sprijinită de zid și fumează. Când o văd, tresar: e so me creatura asta. Parcă s-a creat o bulă în trecut și pe-acolo s-a strecurat, confuză, adolescenta care eram, plictisită să nu mai fie.

- Ce faci, vito?
- Te-așteptam, mi-am uitat cheia acasă.

Intrăm. Văd pe masă un buchet mare de bujori albi. Vita ridica nedumerita din umeri. Ma apropii si dintre flori cade un cartonas. "Miss you in draci".

Mă știu de mică, dar numai când se uita el la mine, știam cine sunt. Când mă gândesc cum eram la început noidoiîmpreună văd aceeași imagine: un ghem nesfârșit de iubire. Băiatul știa cum se tine un ghem de iubire. Știa cum se desfășoară ața de pe el. Ah, băiatul știa!

Dar fata a scăpat ghemul.


Florile albe vin în fiecare săptămână, în ce zi vor ele. La început am încercat să dezlegăm misterul, Vita a luat femeia care făcea curățenie la rost, am încercat să facem cumva să nu fie niciodată atelierul fără una dintre noi, dar apoi am lăsat-o baltă. Florile astea veneau din rai sau din iad, tot aia, pe căi neomenești și noi îi vedeam acum la fel de înscriși în genele atelierului cum erau ațele și nasturii, firescul zilelor noastre de muncă era legat și de ele.

Îmi amintesc în detalii stridente, de sirenă de ambulanță, cum cântau degetele lui pe pielea mea, pe muzică de adormit visele rele, cum îi era privirea dimineața, așa caldă și senină, ca marea în iulie, și părul lui ciufulit, și eu în brațele lui, mi se părea că omul ăsta e un orb special și că eu sunt singura excepție.

Relația a curs cu nerăbdarea fluviului care se varsă în mare. Practic, de la găleata roșie cu flori din parc, am fost nedespărțiți.

- Vin, Vita, vin.

In hol era o femeie care m-a făcut să mă încrunt, deși nu o cunoșteam. A intrat în atelier și parfumul ei a ocupat toată camera, ca un dictator nesuferit. Era o femeie bogată. Genul de femeie care nu vine în genul ăsta de ateliere. Blondă, impecabilă, demanding.

- Aș dori să-mi fac aici rochia de mireasă.

Vita icnește din cauza șocului și iese din cameră râzând ca vaca. Ar trebui s-o dau afară. Dar ea e deja acolo.
Mă uit la blonda asta înțepată și-mi vine și mie să o întreb ce-a băut.

- Știți, poate e totuși o greșeală la mijloc. Noi nu facem rochii de mireasă. Noi facem rochii de nemireasă. M-asteptam, în prostia mea, să râdă, dar ea avea privirea tăioasă ca o migrenă de mahmureală. Noi facem rochii din in, adaug, simple, boho, cu buzunare, nu cred că suntem ceea ce va doriți.
- Exact o rochie din in îmi doresc. Albă, simpla, midi, as prefera fără buzunare. Cu mâneci trei sferturi și spatele pe jumătate gol. Pot rămâne acum pentru măsurători.
Ochii mei joacă ca biluțele unui colier rupt, în toate direcțiile. Nu știu ce să mai spun, așa că iau metrul și trag agenda mai aproape. Îmi notez dimensiunile ei de zână enervantă și-i spun să revină la probă peste o săptămână. Dă din cap și iese fără vreun la revedere.
Vita își dă palme. Și eu aș face la fel.

Uneori mă gândesc că așa e viața și că iubirea e un mers nesfârșit cu trenul, câte stații atâtea ocazii de a iubi. Dar cobori la altă stație decât aia pe care o știi? Te uiți măcar pe geam? Alteori mi-e clar că așa cum avem o singură inimă, asa și o singură iubire. Are cel mai mult sens.

M-am speriat? M-am speriat! Cine naiba n-ar fi făcut-o? Numai cine n-a iubit așa. Eram înnebunită de dragoste, o dragoste frumoasă și bună și amuzantă. Abia așteptam să mă trezesc ca să îl văd. Uneori adormeam mai târziu doar ca să stau să mă uit la el, așa fericire nu credeam că poate fi posibilă. Prietenii mei ar fi spus că el era mult mai into me decât mine, dar prietenii mei nu auzeau petrecerile din inima mea, toate camerele ei duduiau de muzică buna și ea dansa naked de bucurie. Poate, da, se manifesta mai mult. Săruturile lui scurte pe ceafă. Mâna lui în mâna mea. Luatul pe sus și învârtitul. Fața mea in palmele lui și caraghiosul lui lins pe nas.

Azi vine blonda înfumurată pentru probă. Ma gândisem să o enervez nelucrând nimic, dar într-o zi, când ploua cu clăbuci și eram sfâșiată pe dinăuntru, am luat inul alb, l-am întins pe masa de lucru, mi-am plimbat degetele de-a lungul lui, am oftat și am început să tai. Rochia era de o frumusețe incredibilă. De obicei, găsesc cusururi în tot ce lucrez, dar rochia asta era o nebunie în fata căreia îți dădeau lacrimile, ce bine ca nu mă vedea nimeni.
Vita a spus ca nu merită blondetta așa ceva și să nu i-o dăm! Desigur că mi-a trecut și mie asta prin cap. Ba chiar, într-o după amiază, după ce Vita plecase, m-am strecurat pe furiș în ea, mi-am făcut un soi de coroniță din 3 bujori și mi-am așezat-o cumva într-o parte, părul se înfoiase de plăcere și imaginea asta din oglindă, cu mine în rochia albă a altei femeie, cu bujori albi în păr și picioarele goale, e dureroasă ca o operație fără anestezie. Unbearable. O dau jos și plâng goală sub masa de lucru.

Sigur că am depășit momentul.

But I'm a bad liar, bad liar
Now you know, now you know
That I'm a bad liar, bad liar
Now you know, you're free to go

Întotdeauna am background vocal pentru stările mele. Ma bucur de Imagine dragons ca o adolescentă.

Sunt o femeie de 34 de ani încă interesantă, dacă nu frumoasă. Trăiesc cu uimire din ceea ce îmi place să fac, îmi permit 2 vacante bune pe an și multe alte plăceri mai mici. Am prieteni buni și uneori mă bucur să nu fiu singură. Nu am dezvoltat relații serioase în tot acest timp, dar nici nu mi-am dorit asta. Viața e bună cu mine și sunt recunoscătoare pentru asta.
Numai uneori, noaptea, mă trezesc din somn pentru că aud pe cineva cum plânge. Poate sunt eu. Poate vecina de la 2 căreia i-a murit cățelul.

Blonda îngustează ochii când vede rochia și după cum i se ridică colțul gurii într-un fel de zâmbet cred că e încântată. De altfel, dublează prețul rochiei și lasă banii pe masă, spunând că revine joi să o ia. Trebuia să-i mai fac finisările legate de tiv și era gata.

Începusem să ma tem că o să mă trezesc într-o dimineață și el nu va mai fi acolo. Deși totul era minunat cum eram obișnuită. Deși nu aveam nici o îndoială. Cu toate astea, în mintea mea un felinar rămânea mereu aprins- dacă pleacă?, dacă îl pierd?. Într-o zi, deși mi-a fost foarte greu, i-am spus ce simt.
- Da' ce, sunt prost?! Niciodată!, și mă strânge în brațe până simt că nici un nor negru nu mai e în mintea mea.
Dar a doua zi, revenea. Iar spre final era(m) deja furtună și alte fenomene meteorologice din calea cărora fugi.

Era o marți când mi-a spus că a obosit.

Mi-a stat inima.

Că nu știe ce să mai facă.

Inima continuă să stea îngrozită cu mâinile la gură.

Că mă iubește, dar nu mai poate.

Inima plânge cu sughițuri și se dă cu capul de stern.

Nu am putut să zic nimic. Când s-a închis ușa în urma lui, ochii mei s-au inundat în lacrimi. Ca un copil care cade de pe trotinetă și se julește în coate și genunchi și plânge întins pe asfalt incapabil să se ridice.

Blonda vine să își ia rochia. Împăturită cum e în cutie parcă e un nou-născut care doarme.

Good-bye, my love, I will never forget you.

Se aud tocurile ei enervante. Vita dă deja ochii peste cap. Eu abia aștept să închei acest episod. De când ajunge în fața ușii îi simt parfumul. Mă irită până-n ficați să o aud râzând. Wou. Poate să râdă.
Vita deschide ușa, eu mă întorc cu spatele să iau cutia și când revin cu fața spre intrare, îmi scapă din mâini.

Blonda atârnă de brațul iubitului meu celmaiiubit, iar el se uită la mine ca la o arătare din altă lume și ochii lui îs marea neagră când stă să plouă. Zâmbetul se închide și buzele lui rămân închise. Blonda e prea nesimțit de fericită ca să remarce ceva. Îi dau cutia, îi spun mulțumesc, la revedere și ies din cameră. Din baie pot să ies direct afară, unde mă sprijin de zid. Inima îmi bubuie în gât și mă doare când inspir. Vita vine cu pachetul de țigări și-mi întinde una aprinsă.
- Au plecat.

Aveam eu dreptul să îl opresc? Să-i spun mai stai? Să mă târguiesc cu el, să-i promit că mă schimb, că va fi bine, că ce? Drept cine mă ia? De unde pula mea să știu cum va fi? Poate că eu nu l-am oprit, dar nici el nu s-a întors.

Dorm prost, foarte prost sau deloc. Mă mănâncă pe dinăuntru o neliniște ca acidul. M-a iubit de m-a luat dracu. Atâta iubire risipită în van. Mi-a fost frică să alerg la el, dar nu știu dacă nu cumva mă speria mai tare că va deschide brațele lui bune și va spune treci încoa, nebuno decât înțelege, nu mai putem fi împreună. Nu voi afla niciodată. Mă simt abandonată și vinovată în același timp. Apoi, nu știu cum, a trecut 1 an, durerea s-a mutat în vise. Măcar asa îl vedeam. Și viața mea a continuat să fie.

Vita a ascultat fumând fără să se uite la mine
- auzi, te-ai întrebat vreodată ce-a simțit el?
- fuck you, vita!

Săptămâna următoare găsesc în fața ușii atelierului o găleată roșie plina de stă să pocnească cu ranunculus de toate culorile. O ridic cu greu, intru și o așez pe masa de lucru, mă așez pe scaun, îmi țin capul în mâini și mă uit la ele ca la o piesă de teatru. Regizorul pare că nu s-a hotărât cui să dea rolul principal, așa că toate florile se întrec una pe alta în a-și exprima talentul și frumusețea. Văzusem cartonașul dintre ele, nu eram chioară. Dar nu eram pregătită să văd ce e cu el.

Cât timp nu știam, putea fi orice. Poate eram anunțată că regina Marii Britanii dorea să își facă rochii la mine. Sau poate eram anunțată că am fost nominalizată la premiul Nobel pentru aberații din iubire. Ce? De ce nu? Aș fi câștigat.
Cartonașul era alb iar pe margini imprimat cu semne grafice ondulate. Pe spate scria de mână mai ești nebună?
Ah, tu mai ești prost, fi-r-ai a' dracu?, mă întreb cu voce tare și dincolo de fereastră îl văd rânjind pe celmaiiubit. Mereu a fost celmaiiubit. Ies în stradă și când mă prinde în brațe și mă învârte, inima mea dansează iar goală dintr-o cameră în alta.


Superiubirea e o cameră în care dansezi dezbrăcat și te simți frumos, nu ridicol.

Niciun comentariu: