Am avut noroc. Sau poate chiar am meritat.

Eu am fost (și sunt, în parte) genul de persoană care crede în coincidențe, în deja-vu, în predestinări și-n momente magice care vin peste tine doar pentru că ești în stare să crezi în ele. Am viața plină de exemple de genul ăsta. Nu mă mai întreb dacă nu cumva le dau eu importanța pe care ele singure n-ar avea-o. Nici dacă chiar sunt atât de specială de mi se întâmplă mie sau dacă toți ceilalți le au pe ale lor, uneori chiar dubios de asemănătoare cu ale mele.
Eu mă uit în urmă și nu mă-nfior de ce văd. C-am avut noroc. În dragoste și-n prietenie am avut noroc.
Mi se scriau poezii (proaste :D), povești, integrame. Veneau băieții  dimineața la 7 să mă trezească să merg la liceu și-i întâmpinam cu puchini la ochi și păr stil coamă de iapă nebună. Și ei mă iubeau. Probabil pentru că nepăsarea asta mă făcea mai autentică decât se arătau altele.
M-am dus prima oară în casa prietenului meu de atunci pe care îl iubeam prostește, parcă în ciuda mea, a lui și-a tuturor, să-i cunosc părinții (mai știți ce moment de importanță majoră era ăsta, nu?), cu bocancii târâți bine înainte prin noroaie și frunze, ca nu cumva să par la fel ca celelalte (deși la 16 ani cât aveam noi atunci, alta nu mai călcase pe-acolo), ca nu cumva să mă uite vreodată și să mă pună la un loc cu cele care-mi vor urma. Mă strângea de gât gândul ăsta, c-aș putea fi comună, mediocră, copie. Și-am făcut tot ce m-a dus capul să nu fiu considerată așa (ok, nu sunt mândră de toate, dar aveam imaginație și nu-mi era teamă s-o folosesc, fie că era vorba de haine, comportament, discuții).
Mă dădeam rotundă în discuții cu persoane care aveau cel puțin dublul vârstei mele și când plecam de lângă ele mă întrebam de unde naiba am știut toate astea?!(filozofie, psihologie, politică, religie, nu-mi scăpa nimic, eu le știam pe toate :)
Impresionam pentru că eram nebună, eram sinceră, exageram, mă dădeam în spectacol (asta în ciuda timidității pe care-o știam ascunsă în mine) și-aveam atitudinea aia de mă doare-n cur, sunt tare.  Desigur, nu eram eu chiar așa de tare, dar măcar am certitudinea că așa ca mine nu mai era nimeni. Și prieteni ca ai mei care să facă chetă să cumpere un buchet mare de flori și să meargă la muncă la maică-mea s-o implore să mă lase într-o tabără, cu băieți așezați în genunchi și fete cu ochi umezi, râzând de prostia pe care o fac, dar siguri că vor reuși ce și-au propus, n-a mai avut nimeni (cred că șeful maică-mii a fost mai impresionat decât ea, că i-a dat bonus o parte din banii pe tabără). M-au făcut să mă simt specială și asta nici acum nu mi-a ieșit din cap.

Apoi au venit și vremurile când mă uitam la telefon și mă miram că nu sună, când am realizat că și oamenii speciali se uită sau se înlocuiesc și când am înțeles că uneori viața pur și simplu se joacă de-a v-ați ascunselea, pitind de tine tocmai lucrurile pe care ți le dorești cel mai mult. Din fericire, sătulă de joc sau lovită-n plex de mărinimie, tot viața îți aruncă-n ogradă oameni și momente numai buni de strâns la piept până le ies ochii. Că na, ți-a fost dor.

Cu bocancii prin trecut

Pentru ca mereu am fost o persoana cu picioarele (prea) bine infipte in trecut, pentru ca astazi sunt suma experientelor anterioare, pentru ca au fost perioade in care eram dependenta de anumite lucruri/stari/persoane, azi m-am gandit sa fac un efort de memorie si sa le spun pe nume dependentelor mele, la care, (mereu) fortata, am renuntat:

- papusile de la Mos Craciun, tunse an de an, in functie de tendinte si abilitatile mele de frizerita (pe care nu le am si nu le-am avut niciodata, dar ele nu stiau asta), pe care le imbracam cu bucatile de perdea taiate direct din perdelele care atarnau mandre la geamurile din sufragerie (mereu din sufragerie, ca disperarea mamei sa fie si mai mare), pe care le machiam si le operam pana cand au ajuns sa ma sperie (pe mine, creatorul lor) si au luat, rand pe rand, drumul tomberoanelor de gunoi;
- bocancii mei (primii), mereu murdari, cu pielea din varf scorojita, de care nu ma desparteam nici vara, pana cand draga mea mama (pe care am urat-o nespus pt. asta) i-a aruncat (da, i se parea rusinos sa ii tarai dupa mine, eu, domnisoara, feminina si fragila);
- vesta verde cu capse atasate manual, intr-un mod tare personal:). Stiu, toti am avut haine originale, cusute cu ate de diferite culori, eventual cu numele artistului preferat, cu capse si nasturi minutios si artistic potrivite.
- tricourile si bigmenele barbatesti, neaparat lalai, care dupa un timp, s-au reintors la posesorul de drept, tata;
- troapele (da, incaltamintea aia cu talpa groasa si inalta) care au avut aceeasi soarta ca si bocancii, tot de aceeasi mana criminala;
- tricourile cumparate de la magazinele de copii (superbe creatii:)
- fustele lungi de tiganca fugarita de acasa.

Cand au mai trecut anii si l-am cunoscut pe cel care avea sa-mi umple existenta timp de 6 ani, cu amintiri, scrisori de dragoste, minciuni, bucurii si dezamagiri, prioritatile mele au capatat noi si felurite forme: el, el si iar el. Am dezvoltat asa o pasiune pt. el si atata ce am crosetat pe marginea acestei relatii inchipuirile mele, ca la un moment dat nu am mai stiut ce e real si ce nu. Si anii treceau, paginile jurnalelor mele se umpleau vazand cu ochii (cateodata ochi indiscreti), maimutoii si biletelele de dragoste sau de cearta se inmulteau si n-a mai fost de ajuns o cutie care sa le cuprinda pe toate si a mai aparut una (credeti-ma, erau in ele si fire de iarba din nu stiu ce zi cand am fost noi nu stiu unde, flori uscate, furculite, portofele, surprize Kinder, inele, margele, bilete de transport, poze, vederi, integrame create de el, pt. mine, racita, s.a.m.d.) si inca una si chiar credeam ca n-o sa renunt niciodata la ele, dar a venit si ziua aia, in care m-am mutat de acasa, cu alt el, si toate astea au ramas in urma ... Pana in ianuarie, cand am parasit cuibul, eram tare vehementa in ceea ce privea mutarea mea- nu avea sa se intample! Nu puteam concepe sa eliberez camera mea, care era A MEA, cu patul MEU, cartile MELE, amintirile MELE, toate erau ALE MELE. E greu sa te muti de acasa, pentru mine asa a fost, nu pt. ca eram fortata, nu pt ca nu as fi vrut sa-mi impart viata cu el, nu pt ca ma speria ce avea sa urmeze, nu pt ca nu stiam sa fac mancare si ma gandeam ca o sa murim ca bietii somalezi, nu! A fost o renuntare. Venita la timpul ei, pe care mi-o doream, dar tot renuntare! Acum ... ma simt stinghera in casa in care am stat 25 de ani ... Intru, mananc si plec:) Au trecut 6 luni de atunci. 6 luni in care am fumat unde am vrut, fara sa stau cu sprayul de muste/de camera langa mine, in care am intrat in casa la ce ora am vrut (taica-miu a fost mereu un mic general care voia sa intru in casa inainte sa se intunece, inclusiv la 25 de ani), 6 luni in care ne-am plimbat si am ras, si am ras ... It was a good choice for everybody!

Cred ca ce am vrut sa zic initial, e ca nu trebuie sa ne fie frica de schimbari, ca intotdeauna ne vor ramane amintirile, ca nu-ti imparti si trecutul cu cel cu care imparti patul si ca nu toate, intr-o relatie, trebuie sa se imparta la doi, mereu trebuie sa ne ramana ceva doar pentru noi;)

Din trecut adunate, inapoi spre el date!

Am avut si eu la viata mea experientele mele amoroase.
Doua.
Prima... intinsa inutil ca pe o ata prea scurta de-a lungul a 6 ani (6 ani!!!).
L-am iubit pe nemernicul asta cu ochi de culoarea dolarului (cum il "alintam"). Nu stiu de ce.
Si undeva pe la sfarsitul anului trecut- hop, Maria Sa, la 2 metri de mine! Ma gandeam ce sa fac, sa ma fac vazuta, sa il salut, sa ce?! Si am decis sa nu ma fac remarcata in nici un fel atunci(nu-mi statea parul la fel de bine cum as fi vrut) si sa-l sun, fin'ca se pare ca ma cam manca, a doua zi.
Zis si facut! Ne intalnim si incep povestile adunate in peste 3 ani de cand nu ne vazusem. El- singur, agatat de niste relatii fade, cu niste femei care l-au tratat asa cum i-am dorit eu in ratacirile mele. Eu-intr-o relatie cum nu poti sa ai decat una-n viata!
Buuuuun, deci roata se intoarce, roata se invarte, alea alea...
Si am vorbit, si ne-am privit, si ma gandeam ca e aproape, ca cel dupa care am bocit ca o mare proasta e in fata mea... si amintirile curgeau si se innodau trecutul cu prezentul, tradarile cu regretele si amagirile cu minciunile... si toate impreuna roiau in capul meu ca un stol de ciori bete...
- Simt ca langa tine nu mai am de ce sa vorbesc, ca tu ma cunosti cel mai bine.
- ...
- Nu ai senzatia ca timpul a stat pe loc si noi suntem in continuare asa cum eram odata?
- ...
- E asa de bine sa fiu cu tine!
- ...
- Imi place sa-ti tin mana in palmele mele.
- ...
- Iti amintesti ...aia si aia si ... cealalta?!!
- Mda...(imi aminteam, cum nu?!! toate minciunile lui de crai, toate starile de nervi, de neputinta si toate amintirile pe care eu le impachetasem frumos in hartie colorata ca o dementa mandra de iubirea ei, si cum il asezasem eu, ca o cretina, deasupra tuturor...)
- Pot sa te sarut?
- Aaaaaaaaaaaaaaa
Nu! Nu poti! Nu poti sa apari si sa ai impresia ca nimic nu s-a schimbat, ca numai pt tine, specialul, timpul a ramas in loc, ca sa te astepte sa te intorci! Nu, nu poti sa te insinuezi in prezentul meu cu amintirile tale, nu poti sa ai pretentii, nu poti sa ma suni cand iti spun sa nu ma suni!
Si uite-asa, am descoperit eu ca trecutul ramane trecut, ca fiind buna si proasta culegi mari satisfactii la un moment dat(:))) stiu ca nu e cea mai fericita exprimare, dar e cea mai potrivita), ca daca esti nemernic, peste nemernici dai... Intalnirea asta a fost ca trezirea dimineata. A nu se intelege ca imi pare rau ca l-am cunoscut, ca nu am invatat nimic de la el si ca tot ce a ramas din relatia asta e un cos plin de regrete si de dezamagiri. Nu. A fost relatia pe care am fost capabili sa o avem atunci, cu bucuriile ei, cu multa implicare (mai ales din partea mea), cu amintiri SI frumoase, o relatie care m-a facut sa vibrez din toate incheieturile si m-a urcat pe cele mai inalte culmi ale simtirii si ale daruirii, cu un om care ma facea sa ma imbat din Cola (Cola!) si care ma vrajea pt ca aveam disponibilitatea de a fi vrajita, pe care il iertam cand ma mintea (lucru de care nu sunt mandra). Da, el e omul care a contribuit, intr-un fel, in felul lui (si ma enerveaza ca stie asta) la ceea ce sunt astazi. Adica, colac peste pupaza, in final, a dat cu +! Cu plus, deci.