joi, 31 octombrie 2013

Lupta cu sistemul. Episodul 1: gustările din grădiniță

Ce faci când nu poți fi de acord cu (hai să nu zic întregul meniu) gustările de la grădiniță?
     1. Poți să le accepți. Ca pe un lucru care nu stă în puterea ta. Ca pe unul cu care ești sincer și profund împăcată. Ca pe un lucru absolut firesc, ba chiar și necesar în viața și stomacul copilului tău.
     2. Poți să nu le accepți. Să-ți iei copilul de acolo și să cauți pentru el orizonturi mai sănătoase.
     3. Poți să încerci să schimbi situația. 

Ghiciți voi acum ce am ales eu. În ce m-am băgat, poate chiar împotriva voinței mele, dacă pot spune așa, din cauză că nu pot, deci nu pot accepta ideea ca Iris să aibă 2-3 gustări pe zi compuse din jeleuri, biscuiți și cele mai infecte ștrudele și rulade (știți chestiile alea penale care se găsesc prin gări sau pe lângă școli, într-o gheretă, înfoliate aiurea și care-ți provoacă arsuri gastrice numai cât citești lista de ingrediente?!). 
Grădinița asta este una de stat. Asta înseamnă că se plătește doar meniul, consumabilele, opționalele, diversele distracții, gen teatru. Adunați, nu-s chiar 2 lei. Nu e o grădiniță grozavă, nu îndeplinește toate condițiile, pe care eu, în naivitatea mea de mamă, le suceam în minte înainte de începerea grădiniței. Dar le bifează pe cele pe care le-am crezut esențiale. Nu am verificat eu fiecare grădiniță în parte, ca să pot fi sigură, dar din discuțiile cu alte mame, asta e mai apropiată de ceea ce mi se pare mie important (cum ar fi să nu fie o singură educatoare la 40 de copii sau să mănânce mâncare de catering).

So, meniul. Plin de amidon, făinoase, carne de pui. Nu știu după ce principii a fost conceput, iar persoana care s-a ocupat de el are în mod cert studii de nutriție fix la fel ca și bunică-mea. Nu că eu aș avea, pe bune, n-am, nu-s nici pe departe vreun specialist sau așa ceva. Ghinionul a fost să am un neuron în plus și să pricep niște chestii elementare, pe care să le respect din convingere și din dragoste pentru copil. Doar atât.
Nu mai detaliez, să spunem că prânzul e cât de cââââât decent, îți mai rămâne cina, îi dai copilului acasă ce nu primește acolo și aia e. Dar gustările, doamne, gustările!... 

În ziua în care m-am dus să o iau pe Iris și-am găsit-o bucuroasă și nerăbdătoare cu un ștrudel (dar i se spune așa doar pentru că trebuia să poarte un nume, altfel nu, n-are nici o treabă cu ideea de ștrudel, haha, cu mere) bălos, infect, oribil, imens, din fericire nedesfăcut, strâns cu drag la piept, mi-a venit să plâng. De ciudă, de silă, de nervi. Când m-am uit pe etichetă și-am văzut înșiruirea de margarine, E-uri și câcaturi, mi-a venit să vomit și mi-am dat seama că nu trebuie, la naiba, să accept așa ceva, nu trebuie! 
- Iris, nu vrei mai bine să mergem să cumpăram migdale în locul acestei gustări? Nu e bună pentru tine, mami (voce calmă, serioasă, aveam nevoie să colaboreze:p).
 - Ba da, mami, hai!
Și ăsta a fost începutul. De atunci au urmat niște discuții cu educatoarele, asistenta și administratorA. Le-am întrebat cine a conceput meniul, cum s-a stabilit că e necesar ca niște copii să mănânce atât de multe dulciuri, de așa calitate îndoielnică, de ce s-a ajuns la concluzia că fructele sunt mai scumpe decât aceste dulciuri, de ce nu se fac checuri și alte dulciuri de casă, din moment ce au bucătărie proprie și, într-un final, cum fac să schimb toate astea:p Răspunsurile au fost halucinante. Am ignorat faptul că se uitau la mine ca la o ciudată, că li se părea oarecum amuzant și ireal ce spuneam eu și-am aflat că:
- pentru 10 lei/zi nu se poate mai mult, mai bun. Știu cazuri concrete că se poate.
- meniul a fost conceput de asistentă, administratorA, directoare și un nutriționist. Nutriționistul există doar în închipuirea lor.
- bucătăreasa nu are timp să facă dulciuri.
- există o firmă care a câștigat licitația și care se ocupă cu furnizarea alimentelor. Nu i-am aflat numele, dar nici nu știu dacă contează.
- Danone (că le dă danone la gustare, din cînd în când :/) este cel mai bun iaurt de pe piață, la cel mai bun preț.
- fructele sunt mai rar întâlnite decât aceste dulciuri și chiar nu pricep de ce.
- doamnă, dar dulciurile conțin glucide, copiii au nevoie de glucide! Reacția mea a fost să râd. Un râs amar, dar râs.
- într-o zi am întrebat dacă primesc donații în alimente. N-au primit niciodată, nimeni nu a donat niciodată, dar nu vede de ce nu s-ar primi, sigur că se pot primi. 
Ok, păi vă pot aduce eu mere și nuci, de exemplu, să le mai dați copiilor și gustări din astea. 
Aaaa, ce chestie, nu m-am gândit niciodată la asta, da, ar fi foarte bun, nucile sunt bune pentru copii, bla, bla
Păi așa facem, vă aduc. 
Daaar, stați așa, doamnă, cine sparge nucile?, mă întreabă asistenta, că_cu ea vorbeam.

M-au ascultat. Nu m-au înțeles, dar m-au ascultat. Nu m-au trimis, cu copil cu tot, la naiba. Nu vor înțelege niciodată, pur și simplu, nu sunt înzestrate suficient ca să poată înțelege. Am priceput asta. Vor accepta schimbările dacă le vor fi impuse, no more. Urmează să ajung să vorbesc cu directoarea mare (grădinița asta fiind sora mai mică a uneia mai mari), dar până atunci, am nevoie de ajutor, dacă știți pe cineva care a schimbat ceva în vreo grădiniță, dacă cunoașteți legi, persoane sau abordări care mă pot ajuta, please let me know! Când voi ajunge în fața ei, vreau să am acte, studii, dovezi, informații, bugete și meniuri :D

Până atunci, fac și io ce mă duce capul. În zilele când are gustări poții (că i-am zis Irisului că sunt niște prostii pe care noi nu le mâncăm :D), îi las educatoarei/asistentei câte un baton Nutribon sau cutiuța cu fructe/legume/nuci/semințe. Le mănâncă separat, în cabinetul asistentei de obicei, ca să nu vadă ceilalți copii, asta e, nu am ce să fac și mă bucur că au acceptat acest compromis, pentru că, să răspund și la întrebarea asta, nu vreau să schimb grădinița, pentru că nu am cu ce s-o schimb (în plus, Iris pare ok aici).

miercuri, 30 octombrie 2013

Me, myself and I (1)

Am o babă în bloc care îmi tot aduce hainele ei vechi, de pe la 1800 or so, pe motiv că ea s-a îngrășat și nu-i mai vin, păcat de ele să nu le poarte cineva, că tare mai sunt bune, dar oribile :))
Nu întrețin și nu încurajez genul ăsta de apucături, nu sunt prietenoasa blocului sau ceva, pur și simplu, din când în când, habar n-am de ce, femeia asta ne bate încet la ușă și cu vocea ei mică, de miloagă convinsă că ne face o mare bucurie, ne pune pleașca în brațe și pleacă senină spre casa ei aflată în diagonală cu a noastră. În urma ei, eu sau beau-ul, în funcție de cine a fost ghinionistul în ziua aia, sau chiar amândoi odată, rămânem proști, cu o expresie de silă înlocuită rapid de una dementă, de râs. Și dă-i și râzi. Ahahaha, ce cojoc ți-ai tras, nebunule! Ahahaha, ce fustă ai tu, nebuno!
Într-una din zilele astea norocoase, de un sacou oribil, văd că era prinsă o broșă, I loooove broșele (nu le port niciodată, dar ce, tot true love e:p) și-atunci mi-au sclipit ochii și emisfera mea, cea responsabilă cu sehașurile, a început să pâlpâie: cine știeeeee ce-o mai avea baba asta, daaaaaaacăăă are bijuteriii vechi (aici deja au început să piuie toate alarmele, iubesc, iubesc bijuteriile vechi), dacă are pălării, bonete, fuste, poșete vechi, dar ultra-mega cool, ce mă fac, ce măăă faaac? Oh, god will help me, dacă e ceva în casa aia ce tre să ajungă la mine, va găsi sigur o cale! :D

Povestea de mai sus merge la fix ca preambul pentru ceea ce numesc eu evoluție (și dacă tre să poarte un nume, să-i zicem) vestimentară. Și în ultimul timp, deși poate nu e atât de vizibil pentru multă lume, urc niște trepte pe această scară. Iar pentru că, de fapt, toate sunt legate de toate, evoluția asta se ține de mână cu dezvoltarea personală, cu știu-cine-sunt, așa cum mă vezi, mă văd. Dar, oh, nu vrem să intrăm în păienjenișul ăsta, așa mai bine cotim elegant la dreapta. Iată la ce mă refer, pentru mine evoluție e:
- să porți fuste. chiar și tutu skirt (sigur, nu din alea de poartă toddlerițele).
- să refuzi să mai cumperi încălțăminte ieftină, de calitate îndoielnică.
- realitatea e că ai degeaba 30 de poșete, dacă sunt ieftine. se vede, you know (prin ieftine nu mă refer la faptul că sunt cumpărate dintr-un sh:p).
- ciorapii (adică șosete. se zice ciorapi și la dresuri?!:p) lungi, peste genunchi, texturați, din lână, sunt cool.
- hainele trebuie să fie mărimea ta. nu aproape, nu pe lângă, nu cât de cât (acum, na, dacă vrei cu orice preț să îmbraci cu pulover lung XL, deși tu ești M, pentru că îl simți so you, please do, mai știu eu pe cineva).
- o geacă scurtă de piele și una de blug tre să aibă toooată lumea. lucrez la asta.
- culori. let there be colours.
- rochiile reprezintă latura mea ... sensibilă. cred că am fugit atâția ani de ele, pentru că fugeam de această latură:p

Îmi plac hainele. Cre că înțeleg limbajul lor, trebuie să am doar curajul să le ascult. Mă simt vie, reală, importantă, minunată, de fiecare dată când mă las pradă unei combinații... mai puțin boring. Cred că atunci sunt eu, the real me, aia mișto:p Concluzia mea, și asta e pe făcute, nu doar pe vorbite, e că pentru fiecare lucru ieftin pe care ni-l cumpărăm (și I mean ieftin, nu care costă puțin), ne scădem din valoare (nu, nu-i nimic superficial în asta). Știu, sună nasol, dar asta e realitatea, acum ce facem, ne câcam în ea sau o luăm de braț și-i spunem mai zi?!:p Ziceam că pe făcute. Da, păi, am aruncat/donat încălțăminte, haine și poșete care nu se regăseau pe lista cu permise, așa cum simt/știu acum. Chiar dacă nu erau purtate (sau poate cu atât mai mult), chiar dacă arătau bine (dacă nu-mi mai aminteam anul când le-am purtat ultima oară, însemna că trebuia să ne despărțim) și voi continua să fac asta până când voi avea o garderobă curată, nu ticsită, cu haine din povești diferite, care nu se înghit unele pe altele. În modă (și accept faptul că, în ceea ce mă privește, poate fi mult spus modă) funcționez după instincte, ele sunt bune, io stric tot:p

Asta e prima postare din cele câte vor urma unde eu, EU, sunt luată în vizor, analizată, curățată, cârpită, aerisită, I need that! Hai că într-o zi, când voi ajunge acolo unde acum doar cu mintea hălăduiesc, o să vă arăt și vouă imagini doveditoare!

joi, 24 octombrie 2013

2y11m: încă puțin și schimbă prefixul:p

Și-apoi o să facă 3 ani și la fel de bine ar putea să se mărite imediat după, că eu tot năucă m-aș uita la ea. Când s-au întâmplat toate astea? Când?

E un copil sensibil pe o parte, curios pe cealaltă, e amuzantă, îi spun tot felul de tâmpenii și ea știe că glumesc, dar verifică totuși- ai gumit, mami?.
E atât de frumoasă când râde, sunetul râsului ei e de departe muzica mea preferată.
E încăpățânată și îndărătnică (și mie-mi tot vine să arunc vina în cârca grădiniței pentru atâția nu-uri și nuveau-uri care-au năvălit peste noi), când nu vrea ceva, nu vrea și punct, nu există cale de sucire, negociere, nimic (așa se face că într-o seară am plecat la cumpărături cu ea în pantaloni de pijama). Totul obții de la ea dacă ești calm, cald, coerent, dacă ți-ai pierdut un pic cumpătul (tot din cauza ei:p), adio! La fel, prea multă băgare în seamă o inhibă și enervează, de asta nu suportă să fie luată în brațe și pupată așa, forțat (numa' educatoarea nu vrea să priceapă asta și se tot bagă în sufletul ei).
Nu mai vrea să îmbrace altceva decât colanți și dresuri (blugii și orice alți pantaloni sunt so no, no, no), vrea să le facă pe toate singură și e foarte mândră că poate.
Vorbesc cu ea ca și cu un adult. Sigur, am diminutivat și eu pe ici, pe colo, am alintat-o în feluri imposibil de redat și m-am prostit în încercările de-a o face să râdă, dar, în rest, explicații sincere, serioase, chiar și cu cuvinte (dacă altfel nu se putea) de care nu mai auzise, n-am putut, n-am avut chef și răbdare să inventez rahaturi, iar când n-am știut să răspund (cum face ariciul, de exemplu) i-am spus că nu știu și că oricum nu le știu pe toate, să se obișnuiască cu ideea:p).

S-a tăiat la un deget (din vina mea, if you must know), ocazie s-o aud spunând că o doare sângele:p

Ești cea mai gozavă, mami, și cea mai sănătoasă!, mă lingușește ea într-o zi.

- De unde ai venit tu așa drăguță și amuzantă și minunată?, o jumuleam și-o întrebam io retoric într-o seară.
- din fage'ie (sufragerie), mami :D

- Cine-i iubirea lu' mami?
- Eu cu tine.

Nu știu un' se duce timpul ăsta, de ce se grăbește așa, mi-am dorit, nomal, s-o văd mare, dar nu știam că asta vine cu prețul uitării unor momente de bebelușie care făceau sensul vieții mele la vremea aia. Mă uit la poze de-atunci și mă doare dorul de Iris bebeluș (mai mult ca sigur că asta e capcana în care cad mamele care au un copil măricel de-ajung să mai facă unul :D).

marți, 22 octombrie 2013

Rețetă

Se ia o zi din calendar. 
Una la nimereală. 
Să fie gen ziua de 22 octombrie. 
Se adaugă 35 de ani de când s-a născut omul care ți-a dat titlul de soție, dar mai ales de mamă. 
Se dirijează căldura din ținuturi mai calde spre orașul vostru. 
Se duce copilul la grădiniță și se uită repede că iar a fost o dimineață în care a plâns strângându-te de mână să nu pleci. 
Se colorează frunzele în culori imposibil de redat cu acuarela sau canon-ul. 
Se ia drumul pieței și se cumpără verde, roșu, galben, gri. 
Se râde la soare cu deștele încleștate pe sacoșe. 
Se gătește agitat, dar cu bucurie, cina pentru prieteni. 
Te miri de plin și de cald. 

Dacă n-ar trebui să unesc culorile cumpărate astfel încât să rezulte un humus fenomenal, salată de vinete (cu maaaayoo), pește și salate și dressinguri și încă-nu-știu-ce-dulce, știu eu un copac din parcul mare de lângă noi căruia au început să-i cadă frunzele, de azi, una câte una, sub el aș sta și m-aș uita în sus și în mine, ca proasta:p

miercuri, 16 octombrie 2013

Revelația că cea mai frumoasă femeie e mama:p

N-am pomenit așa ceva. Cine o fi femeia asta care-i lovită-n moalele inimii de fiecare dată când remarcă orice mic-mic semn de creștere a copilului? A fost acolo când a fost evacuată din cămăruța de sub inimă. A fost acolo când piureul portocaliu a mânjit mustățile irisești. A fost acolo când s-a zgâriat în cioturile incisivilor. Când a văzut-o în rochie. Când a plecat primul weekend de lângă ea și când s-a întors. Când i-a tăiat prima oară părul. Când a făcut prima baie în cadă. La vaccinuri. La făcut găuri pentru cercei. În prima zi de grădiniță și-n celelalte.

Femeia asta e cea mai frumoasă versiune a mea. Femeia asta a stat cu ochii beliți pe net, căutând și încercând să asimileze toate informațiile necesare despre alimentație, siguranță, haine, joacă, dezvoltare, etc, în zile și nopți când somnul era o nevoie imperioasă, pe care o ignora pentru că pur și simplu nu era timp pentru somn, era timp să te documentezi, să știi, pentru copilul tău trebuie să știi, nu doar să simți. Femeia asta s-a lăsat în voia emoțiilor și nu i-a păsat nici o secundă că înainte de Iris nu era așa și oamenii care o cunoașteau dinainte ar putea fi șocați, intimidați, debusolați, frustrați. Femeia asta a învățat să spună te iubesc. Femeia asta a învățat să spună nu, clar și răspicat, lucrurilor despre care știa că nu sunt ok pentru ea. Femeia asta e mândră, furtunoasă, empatică. Femeia asta se remarcă prin ciudățeniile ei nou-căpătate, dar nu știu câți se prind că a constatat cu mândrie că aceste achiziții au făcut-o, de fapt, mai bună, dacă nu chiar normală.

E ciudat cum atunci când ajungem să dăm viață moștenitorilor noștri (de gene, că despre asta-i vorba), ne dăm și nouă o altă viață. Nu vreau să go back la viața dinainte, la cum eram înainte, nu cred că mi-am dorit vreodată asta, sunt fericită, mândră și recunoscătoare pentru toți anii ăștia, mi se pare în continuare pretty much amazing să treci de la 2 liniuțe pe un băț de plastic la cum e să ții de mână o creatură perfectă cu care să alergi râzând prin ploaie.

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Grădi related

Hai că au trecut 4 săptămâni. Săptămânile 2 și 3 a stat acasă pentru că înhățase o răceală altoită dubioasă, care nu se putea decide nici să stea și ea ca orice răceală care știe ce vrea de la viață, nici să plece, ca orice răceală cu bun-simț. Mda, aceeași răceală care se activează, ea știe de ce, în fiecare miercuri.

Well, da, dacă sunteți niște matematicieni la fel de buni ca și mine, veți conclupardon conchide (am promis profului de drept civil că nu voi folosi cât voi trăi barbarul verb a concluziona:p) că avem o săptămână ca un buchet de flori de câmp multicolore culese în grabă, despre care voi nu știți ni-mic. Așa-i că v-ați ros unghiile până la cot de curiozitate? Stop it că vă zic acum tot:p

Săptămâna asta s-a început, cum altfel, plângând. În fiecare luni se pare că o luăm de la capăt, mereu. Am lăsat-o urlând și dând din picioare, spunându-i educatoarei du-te, du-teeee de-aaaaițțți!. N-am apucat să ajung acasă (după un drum luuuuung, de vreo 4 minute) că mă sună educatoarea să-mi spună doamnă, v-am sunat să vă spun că nu mai plânge, s-a calmat imediat, știți, v-am văzut așa... emoționată. Emoționată, meee? Mno:p Apropos, femeia asta ne are pe amîndouă în grijă, cum mă prinde, cum mă îmbrățișează:))
A doua zi am lăsat-o deja să doarmă acolo. În ziua aia e posibil să fi exasperat educatoarele, ambele, pe una o sunam, celeilalte îi trimiteam mesaje (ca să nu trezesc copiii) :D Am supravițeuit toate, deși Iris n-a dormit nici în ziua aia, nici în următoarele 3, făcându-le probabil părul creț în sprâncene doamnelor.
Mai plânge. Când o las și când vine ora de somn (pentru că refuză să doarmă acolo). Nu cred că e extrem de voioasă acolo, dar nici că îi displace total. Mănâncă, merge singură la baie (bineînțeles datorită wc-urilor și chiuvetelor minuscule). Fac gimnastică, dansuri și engleză, desenează și lucrează pe caiete speciale, li se spune povești, învață poezii, construiesc, se joacă. Cred că e un loc bun pentru ea.

Achiziții:
- în a doua zi, în parc fiind, după ce am luat-o, am auzit-o cântând la-la-la-la-la. Cum și ce? Ea nu-l zicea pe l :p
- în altă zi mi-a arătat educatoarea caietul ei, în care am văzut cum desenase ea un măr. În 2 culori, galben/portocaliu și roșu. Mi s-a părut so wou :D
- vineri, în timp ce eu o credeam desenând plictisită, ea era de fapt asistenta marelui magician Mario:p Aveau spectacol de magie la grădiniță și pentru că îi lăsasem aparatul meu uneia dintre educatoare, am putut să văd că, nu știu cum, domnișoara mea timidă, plângăcioasă și reticentă cu străinii, a pășit în fața tuturor, lângă marele magician și l-a ajutat la executarea numerelor. Me so proud:p
- îmi povestește frânturi din ce face acolo și îi văd încântarea. Din păcate (sau din fericire?) nu-mi povestește totTOT:p).

Aș spune că am evoluat, că ne-am făcut mari. Sper să fie bine. Nu au dispărut lucrurile cu care nu sunt eu ok (gen dulciurile sinistre din magazine, de care uneori reușesc s-o scap, alteori nu), educatoarele nu excelează în profesia lor, dar cred că nici nu greșesc teribil și iremediabil și, în general, cred că mama nu ar trebui să tacă și să accepte lucrurile venite dinspre ele ca pe niște adevăruri implacabile, ci să întrebe, să spună, să schimbe, să ceară, să explice, să se implice, chiar dacă asta îi poate aduce titulatura de mama ciudată-exasperantă-enervantă:p Ciudații sunt cool, așa să știți!

miercuri, 9 octombrie 2013

Întoarcerea la sine, poveste imaginată

Fie ce-o fi! Trusa asta de machiaj o să o pună iar în lumina reflectoarelor pe roșcata aia antipatică. N-am mai văzut-o demult, cre că s-a împlinit anul. Aș fi crezut c-o să-mi lipsească, dar până azi, când o aștept să mi se arate în oglindă pentru că am nevoie de ajutor, nici nu m-am gândit la ea.

În ziua când m-am despărțit definitiv de ea, ziceam eu, n-a fost chiar o sărbătoare. Ochii carameloși îi scăpărau, între gene îi dansa lumina aia orbitoare, de ghețar. Obrajii, altfel alb-de-manager s-au pigmentat în hărți minuscule rozalii pe care lacrimile ajungeau acuma să se piardă. Nările încordate, nervoase, de femelă învățată cu jugul șuierau aproape inaudibil. Părul arămiu, uscat, se zbătea sălbatic într-o coadă care părea să aibă multe de spus. Pe inelarul mâinii stângi îi juca verigheta pe care zicea c-o urăște, deși continua să o poarte. Dinspre umeri pornea în jos, până spre rotundul genunchilor, o rochie verde brotac al cărei scop ziceai că nu e acela de-a o acoperi, ci de a o ține laolaltă să nu se împrăștie. Tremura. Cu cât încerca mai tare să ascundă asta, cu atât tremura mai tare.
Ai fi zis că o femeie atât de capabilă ar ști să se recunoască învinsă, dar ea nu, și mi se pare într-un fel firesc, era regină (pe tabla ei de joc), cine abdică de bună-voie, așa, pur și simplu?! Eu știam c-o să piardă, de asta i-am dat și timp, dar timpul nu-i o ață doar cu un capăt, așa că dac-ai apucat să tragi de ea, ajungi cât ai clipi la celălalt capăt. Ea a ignorat, s-a opus, a certat, a blestemat, a amenințat, a dat din picioare, a plecat, s-a întors, a ordonat, a calculat, a investit, a amânat, a închis ochii, a strâns din dinți, a fluturat din nări a repulsie, a criticat și... s-a subțiat.
Cu cât mă măream eu, cu atât se micșora ea. La început, schimbările erau la nivel de celulă, dar în timp, cei 4 centimetri în plus de pe coapse s-au topit, talia s-a subțiat, am apucat să o văd arătând fabulos, înainte să devină de greutatea unei păreri.

În ziua despărțirii, sătulă de amenințările ei, după ce îi spusesem că putem, vreau să rămânem prietene, i-am spus see you never!, neștiind că și never ăsta e de întâlnit de mai multe ori în viață. Mă uitam, nu fără o strângere de inimă, la imaginea ei atât de puternică, deși atât de ușoară. Scrâșnea din dinți, tremura, părul scăpase din lațul negru și parcă se ridicase isteric la bătaie.
Când am auzit primul oa! (posibil ca până atunci, până în ultima clipă, să fi crezut că povestea asta e doar a ei), am apucat să-i mai văd o dată ochii ca două caramele, acum de ciocolată amară, cu sprâncenele îngrămădite într-un unghi ascuțit. N-aveam ce face, din ziua aia, copilul era viața mea. Cariera putea să dispară, să-și ia o vacanță, să-și caute alt sclav, nu mă mai interesa.

Azi, acum, uite-o, o văd zâmbindu-mi, are cearcăne, dar în ochi îi joacă lumina aia care spune I'm back, I'm SO back!. Nici nu încerc s-o temperez, mă uit râzând la ea, cum se adună, câtă siguranță are în mișcări, cu ce rapiditate și-a prins părul și cu câtă nerăbdare se mișcă prin fața mea. Hai, fată, că mi-a fost dor de tine!:p

luni, 7 octombrie 2013

Două povești din parc

Nu sunt nici eu vreo măicuță calmă, caldă, zâmbitoare, în fiecare zi, la fiecare tură de parc, ba chiar dimpotrivă, sunt destul de aricioasă, încruntată și neprietenoasă. Sunt zile când merg strict pentru plăcerea ei, și zile când îmi place și mie. Pentru că nu mai e ca anul trecut, când nu aveam răgazul de a observa celelalte specii din ecosistemul ăsta, acum aud, văd, mă strâmb și judec. Judec, ah, detest asta!

Personaje: Bunica, bunicul (gen 50+), nepoata mare (vreo 6 ani), nepoata mică (vreo 4).
Fata mai mare se așează pe un tobogan pe care se așezase ploaia înainte, așa că se udă pe pantaloni, o vede bunic-su, îi spune ești obraznică, treci acasă!, și gata cu parcul.
După fata mai mică, absolut rezonabilă după toate criteriile posibile, se ține Iris ca scaiul, așa că nu ratez nimic:
- Urcă toaaaate treptele la topogan, unaaa câte unaaa (accent, printre dinți, pe vocale), vezi să nu cazi (fetița urca încet, înceeet), te duc acasă dacă nu, nu te mai aduc niciodată în parc! (fetița nu făcea altceva decât să urce treptele alea).
- nu sări, nu alerga, te duc acasă, ai grijă!
- vino încoa să-ți pun căciula (era cald de-ți venea să vomiți), na, acum ești și transpirată, ți-am zis eu că mergem acasă dacă nu ești cuminte!
- nu te dai jos din leagăn, aștepți să se oprească, că nu te-am urcat ca să te dai jos cînd vrei tu!
- dar te rooooog, mamaie, spune daaa!, zice fetița.
- nici un da, treci acasă!.

Felul ăsta bombănitor, certător (în avans, să nu carecumva să apuce vreodată să facă ceva), de lipitoare în curul copilului, care nu mai apucă să respire alt aer decât al tău, amenințările (ridicole, nefondate, dar agresive), nu-urile de toate felurile, la tot pasul, dirijatul (hai acolo, stai acolo, fă aia, aia nu), ordinele, absența oricărei manifestări afective (că doar nu ne pupăm în public, ar fi rușinos!), nu sunt, nu sunt excepțiile.

Asta da:

Într-o zi, în parc, unde credeam că în afară de mine și de fică-mea nu mai e nimeni, aud niște hohote zdravene, sănătoase, gâlgâitoare de râs. Nu-mi dădeam seama de unde vine veselia asta (destul de neașteptată, nici până atunci, nici de atunci încoace n-am mai văzut așa tablou), așa că mă ridic: în dreapta nimic, în stânga, o bunică, 2 nepoți- fata de vreo 7 ani, băiatul de vreo 4. Râdea femeia asta în așa hal, era atâta fericire între cei 3, atâta bucurie simplă, brută, ea le făcea poze cu telefonul, râdea și de ei și de ele, iar când râdea, râdea cu tot sufletul afară! M-a emoționat tare momentul ăsta, de asta îl și aștern acum (cu întârziere), în fața ochilor voștri:p