duminică, 27 februarie 2011

Povestea botezului

Vineri, 25 februarie, 17.50, biserică: 4 3 băieți și o floare așteptau să fie botezați. Floarea era, desigur, a mea:) Foarte mulți oameni. Cei mai mulți cred că erau cu noi. Mi s-a părut drăguț că atâția oameni au vrut să vină să o vadă pe Iris, sirena. A primit cadouri și flori. Trezită din somn, speriată de cine-știe-ce a început să plângă și așa a ținut-o până la sfârșit, cu pauze foarte scurte în care se calma, doar ca să o ia de capăt când preotul venea iar și iar să o mai ... miruiască (cred că asta făcea). Din cauza asta, gândurile mele numai pure nu erau. Poate sunt o vacă că m-apuc să critic un preot, dar cum poți să nu dai drumul la centrală cu câteva ore înainte, când știi că ai 5 copii mici-mici de botezat?! Oamenii au impresia atunci când îmi exprim o părere, că i-aș certa. Așa a crezut și dascălul. Mie mi s-a părut urât și jignitor că preotul nu s-a gândit la copilul meu, deși eu m-am gândit la el și i-am plătit taxa. Bineînțeles că era frig. Nici nu mai vreau să mă gândesc cum era apa din cristelniță și cam cum s-a simțit Irisuca să fie dezvelită de atâtea ori, atinsă cu chestii reci și băgată în apă rapid și fără să vorbească nimeni cu ea.
Eu? Mă sufocam când o auzeam cum plânge. Pentru mame- e plânsul ăla isteric, sfâșietor care pare că n-o să se oprească niciodată. Îmi venea să o iau și să mă tot duc. N-am auzit slujba. Mă enervau toți. Iar în momentul în care a luat-o preotul să o bage în apă (ultima, poate-mi explică și mie cineva de ce băieții au prioritate, sunt curioasă ce semnifică), m-am dus în față să văd mai bine. Proastă idee. Plângea, plângea, plângea. Când a atins apa, stomacul și inima mi s-au urcat în gât ca niște sori în plină caniculă. Nu știu ce puteri s-au trezit în mine ca să-mi țină în frâu lacrimile, dar pe fața mea sigur se desenau grimase de toate felurile. A fost oribil. Asta și pentru că m-a luat complet prin surprindere. Ce era aia ce simțeam eu, cum îi zice, de ce mă arde așa, ce nume are și când pleacă sentimentul ăsta?! Mi s-a spus că sunt disperată. Eu cred că orice mamă normală e disperată. Și-am înțeles de ce se recomandă ca mamele să stea acasă:)

Apoi am ajuns la restaurant, unde Iris era mai zen ca zenul himself. Și mă-sa la fel, că vinul era bun :)

duminică, 20 februarie 2011

(aproape) 3 luni, cu râsete, clăbuci și botez

Uite că nu știu cum de s-a-ntâmplat, dar iată-ne la 5 zile distanță de botezul celei mai frumoase flori pe care am văzut-o și mirosit-o vreodată:) Nu a fost greu. Nu așa cum înțelesesem că o să fie. Oamenii îmi tot spun că sunt norocoasă. O să spun în șoaptă asta, ca să nu se destrame vraja: da, sunt, suntem. Pentru mine Iris e, așa cum o alint eu prostește, ma' mut ca pefectă.
Ce-am înregistrat în timpul ăsta? Păi.
Are 5.800 gr. (aș spune că jumate în fălci, jumate în picioarele de michelin:) și 58 cm de piele fină-fină-fină.
E toată numai ochi. Ochi mari, migdalați, albaștri, dotați cu gene dese și luuungi cum și-a dorit mă-sa toată viața și n-a avut parte.
Nimic nu mi se pare mai frumos decât să o văd râzând. Atunci nu mă mai doare nici spatele, nici brațele și nici să dorm nu mai vreau. Are așa un stil, parcă s-ar fâstâci, parcă se-alintă, nu știu cum.
Nu sunt nici acum lămurită cu cine seamănă. Ochii nu știu de unde i-a moștenit, noi nu posedăm așa minunății. Nasul, da, parcă ar fi al meu. Și gropița din bărbie tot a mea. Genele ale lui. Părul din castaniu închis la naștere, acum începe să se deschidă. Nu m-ar mira să se transforme într-o blondă și să ne acuze oamenii pe stradă că am furat copchilu':) Părul e ciudat tare, numai bun de râs, scurt în față, lung în părți și la spate.
Își studiază mâinile, da, a descoperit că are două, cu mare atenție, după care le linge cu multă dragoste. Cred că după biberon, mâinile sunt marea ei pasiune.
Face baloane, spume și clăbuci și-i foarte mândră de asta.
Înainte de culcare (dar asta mai degrabă ziua) are un mârâit anume, parcă și-ar cânta singură nani, nani
Limbajul ei s-a îmbogățit așa că avem, pe lângă bătrânul îngî, și proaspătul încî.
Îi place afară și la baie, râde când îi spun vreo prostie de parcă ar înțelege.
Mănâncă 180 ml de lapte la o masă și are 5-6 mese pe zi. Noaptea, de la 20-21-22 (în funcție de ce mai facem și noi ) până pe la 5-6 doarme dusă. Dacă s-o mai trezi peste noapte și n-o auzim noi, soarta, norocul nostru:) Da, încă doarme cu noi în pat.
I-au rămas deja niște hăinuțe mici. Când am descoperit asta mi-a venit să urlu Timpule, mai staaaaaai! Deși mi-am dorit să o văd mai repede mare ca să mă pot juca de-adevăratelea cu ea, acum aș lăsa totul să meargă cu viteza cea mai mică. Hotărât lucru, o să-mi fie dor de ea, așa cum e acum.
Azi s-a pișat de 2 ori în palmele lu' ta-su. Me- cu gura pân' la urechi. Ea- cu gura pân' la urechi. El-nedumerit, nu știa ce să facă.
Deși sunt cumva luată la mișto de unii dintre cunoscuții mei, vreau să fac pentru ea fix ceea ce simt eu, cum simt eu. Ca un exemplu, am fost foarte mândră de mine că nu am cedat grijii și, în seara când a făcut vaccinul de 2 luni, mi-am băgat picioarele în recomandarea dr. de a-i da preventiv supozitorul și siropul antitermice. Nu mi s-a părut ok ca pentru confortul meu psihic și un somn liniștit în noaptea aia, să îi dau niște chimicale de care realmente nu avea nevoie. Curajul meu a fost răsplătit și Găgă nu a făcut febra:) Apoi, în nici un caz nu va mânca altceva în afară de lapte până la 6 luni. Iar după, fără sare, zahăr, dulciuri din comerț, evident nu pentru tot restul vieții, că nu pot eu controla asta. Sper să reușesc. Produsele ei cosmetice, deși scumpe, fac toți banii, după părerea mea. Cred că rămânem o perioadă la Weleda, iar uleiuri de corp nu mai cumpăr, păstrăm pentru masaj uleiul de migdale (și alte uleiuri naturale).
Ce a rămas neschimbat? Mă uit în continuare minute în șir la ea când doarme și nu găsesc asemănare stării care mă cuprinde.
Pentru că timpul nu vrea deloc să stea când îi spun eu să stea, o să tot scriu, lunar, despre cum crește floarea și noi odată cu ea. Dacă înainte de apariția ei în viața noatră, credeam că n-o să știu ce să fac cu ea și că o să mă intimideze fiecare plâns și gest, din spital am descoperit, cu mare mirare, că instinctele mele nu dorm și nu sunt proaste deloc, ba din când în când chiar îmi vine să le laud în gura mare.

Eu? Da, eu m-am hotărât să am răbdare, să dau o șansă corpului meu de a reveni la (un cât mai decent) normal în aceeași durată cât i-a luat să se și transforme. În timpul ăsta, îmi încep ziua cu o cană mare de ceai verde, mă rog să nu fie ceață/ger maxim/ploaie ca să ne putem face plimbarea zilnică de 2-3 ore și-aștept cu converșii la ușă venirea primăverii. Nu am mai slăbit, nu m-am mai îngrășat. Burta se retrage și ea, deși încet, greoi, iar operația pare ok pentru că o simt din ce în ce mai puțin. Dacă o să mă îmbogățesc peste noapte poate o să scap și de vergeturi prin metoda (super-costisitoare-și-nu-știu-cât-de-sigură) mezoterapiei. Altfel, cremele și uleiurile nu-mi fac nici un bine în afară de catifelare (care-i bună, o vreau, dar speram altceva).

luni, 14 februarie 2011

Memorie de elefant

Spune-mi, tresari dacă îți vezi fostele iubite prin oraș? 
Ți se pune un nod fierbinte în gât pe care încerci să-l înghiți, dar te arde ca o amintire care nu vrea să moară oricât ai împinge-o tu în groapă? 
Îți trec într-o fracțiune de secundă zeci de imagini cu tine ținând-o de mână să nu alunece pe gheață, cu ea aprinzându-ți țigara, cu mâna ta în părul ei scurt de la ceafă trăgând-o mai aproape de tine, cu sânul ei pe pielea ta udă de mare, cu ea oglindită în viitorul tău și totuși pierdută?
Ai regrete?
Te întrebi cum îi mai stă părul dimineața, dacă mănâncă fornetti sau tot covrigi, dacă-și mai uită șosetele pe unde doarme sau dacă a pus numele tău copilului ei, așa cum spunea? 
Crezi că a uitat cum se desenează pe pielea fierbinte, ce culoare aveau ochii tăi când râdeai sau cum miroseau frunzele în toamna când v-ați despărțit?

Nici eu. Nici mie.

Suntem toți niște elefanți ranchiunoși pân' la urmă...

marți, 8 februarie 2011

Ce nu cred că am mai spus până acum

Să vedem. Am primit o leapșă și nu știu ce să fac cu ea. Încă domnișoara Rădulescu mă provoacă să dezvălui 7 chestiuni pe care nu le știați despre mine. Dar voi știți deja totul. V-am spus că am căzut de la etajul 3, nu? Nasol, cu asta chiar mă mândresc:) Mai departe:
- am copilărit la țară, unde de la o vârstă-ncolo am început să practic escaladarea geamului în toiul nopții, după ce auzeam sforăitul bunicii, ca să ies în pijamale la poartă să vorbesc cu băieții sau să mă plimb prin plantația de salcâmi cu alți copii fugiți de-acasă.
- m-a iubit un băiat care-mi făcea integrame când eram răcită și nu mă lăsa maică-mea să ies din casă.
- în clasa a zecea am participat la olimpiada de psihologie (obligată de profă) și n-a fost timp și chef să-nvăț nimic. Am luat 7. Mi s-a părut culmea.
- am crezut mulți ani la rând că sunt adoptată și căutam prin casă acte doveditoare:)
- îmi plac sehașurile și sunt sigură că asta are legătură cu faptul că ai mei nu investeau prea mulți bani în garderoba mea de adolescentă. O, și câte-mi mai doream!
- în liceu cumpăram țigări la bucată (MonteCarlo, dacă-mi amintesc eu bine) și călătoream fără bilet pentru că nu mai aveam bani pentru asta. Bonus: am cunoscut-o pe marijuana (da, cu m mic:).
- (tot) în liceu, m-am aruncat în Dunăre îmbrăcată (a, nu, nu eram singura).

That's all, folks! Hai, să împărtășească cu noi secrete importante și de nimeni știute: Liana (recunoaște, ți-era dor să-ți dau o leapșă:), Anda, Elena, Giolly (dacă mai pierde vremea pe-aici) și Oana.

miercuri, 2 februarie 2011

There's no baby like my baby

Iris a fost din prima clipă un bebeluș extrem de expresiv, doar țipătul și orăcăitul ei se mai izbeau de peretii spitalului, în ziua aia, la orele 11.  De la primul nostru contact, la 5 minute de la părăsirea culcușului din burtă, când am stat lipite, ceek to ceek, câteva secunde prețioase, am știut că e specială. Cred că atunci ne-am conectat definitiv, de tot și pentru totdeauna, nu din burtă, cum zic altele. Fetele cu care mi-am petrecut noaptea de la Terapie Intensivă m-au asigurat atotștiutor că o să-mi scoată peri albi, pentru că avea gura cea mai mare.
Ce prostie! Iris e bebelușul ideal. E atât de mișto că și un copil de 7 ani s-ar descurca cu ea. Nu a avut colici. A dormit de la început bine, mai ales noaptea, ajungând imediat după ce a împlinit o luna să doarmă chiar 7-8 ore legate. Nu plânge aiurea. Zâmbește mult-mult și asta încă din ziua când am fost transferată în salon. Oamenii nu m-au crezut. Credeau că mi se pare.
Acum, după ce a împlinit 2 luni e și mai comunicativă. Zâmbește, râde, mârâie, fornăie, gângurește, cântă (greu de descris ce sunete îi ies ei din gură)... și ne face pe noi să ne umflăm în pene cu-așa mândrețe de fată. Mai nou, și-a descoperit mâna dreaptă acum vreo 2 zile și se uită cruciș la ea minute-n șir. E amuzantă, jucăușă și înțelegătoare (uite, azi, m-a lăsat să-mi văd de treaba mea în bucătărie unde construiam o negresă, nu de alta, dar dacă tot sunt imensă, ce mai contează?!:). Ia bine în greutate, acum o săptămână avea 4.550 grame, ceea ce-nseamnă că are fălcuțe ca de hârciog, unde bănuiesc eu că ascunde rezerve de lapte ca să-i ajungă alea 8 ore din noapte pe care le doarme. Cum m-așteptam, a moștenit ceva și de la Loli: aghioasele :))
S-a dezmeticit, știe când ieșim afară și-și manifestă clar nerăbdarea dacă am cumva nesimțirea de-a nu mă mișca rapid sau de-a sta un pic pe loc (nu, nene, dac-am ieșit, împinge căruțul ăla pân' la epuizare, că Little Găgă știe cum să dea ordine).
Eu mor de dragul ei. Chiar și atunci când mă enervează (enervarea venind din cauză că sunt hapsână și nu mă satur de somn, și-atunci, na, se mai golește borcanul cu miere și dăm de acreala de la fund):). Câteodată mi-e teamă să n-o strâng prea tare-n brațe, așa cu foc mă manifest. Ei îi place. La fel cum îi place să-mi lipesc obrazul de obrazul ei și să-i cânt. E singura care nu-și pune mâinile la urechi când m-aude:) Dacă mă opresc începe ea mormăitul. Îi place la baie cum îmi place mie să m-arunc în mare. E curioasă și-abia de-acum începe să-și dea seama în ce casă de demenți a nimerit. Tresare când strănutăm, dar nu schițează nimic când latră Loli ca descreierata. Mă uit în continuare la ea când doarme și mă mir, mă minunez că e, că e a mea și-a mea o să rămână!

Eu? Da, eu nu mai sunt, eu sunt alta, una care nu încape în nici una dintre perechile de blugi, care poartă și-acum rochiile baby-doll din timpul sarcinii, care nu mai are (și nu mai avea demult) pătrățele pe burtă, ci vergeturi, una care nu mai fumează (nu punem la socoteală țigara electronică), care se amețește dintr-un pahar de bere și care în timpul ăsta a ieșit o singură dată să mănânce în oraș (și-atunci la restaurantul unde se va ține botezul, că aveam de discutat). Mi-e dor de mine? Mă apucă disperarea? Îmi vine să plâng când mă uit în oglindă? Mă uit în ochii beau-lui ca o miloagă și-aștept confirmări că sunt încă femeie, și confirmările vin și eu nu dau doi bani pe ele? Mă doare și mă ustură tăietura operației? Mă uit cu jale la hainele din dulapuri și mă întreb ce-o să fac cu ele? Mă uit cu jale la hainele din magazine? Mi se pare că sunt imensă și că așa voi rămâne toată viața, dacă nu cumva chiar mai rău? Urăsc burta și mi-ar plăcea s-o decupez cu foarfecul așa cum decupam forme de hârtie când eram mai mică? Mi se pare nedrept pentru mine și pentru toate femeile care trec prin așa ceva? Îmi vine să-i trag pumni în gură (și chiar o fac:) beau-lui pentru că am ajuns așa? Da. Daaaaaaaa. De-o mie de ori da.

Dar dacă ăstă e prețul ca să pot acum să mă uit la mititica asta cum doarme, nu mai contează, l-aș plăti iar și iar, și încă și mai mult de-atât. Pentru că, așa cum mă umple ea de bucurie-fericire-căldură (nu știu cum să-i zic sentimentului), știu acum că n-o poate face nimeni și nimic pe lumea asta. Hai, ștergeți-vă la ochi, nu-mi plângeți mie aici! :D