vineri, 24 noiembrie 2017

Şapte

Senzatia aia pe care o ai cand esti in parcul de distractii, intr-o dracie din aia care te invarte si te ridica/coboara brusc, senzatia aia de ameteala din stomac, 
o am eu
cand ma uit
la ea.

Ca e prea mult, prea mare, prea greu, prea important, prea minunat.

De cate ori ma uit la ea cum doarme, mi se pare ca ma trezesc complet si viata e un tablou intreg unde vad clar toate culorile si toate umbrele si toate sensurile.
De cate ori o vad razand cu dintii ei (inca lipsa) mi se pare ca mai moare un drac si unicornii se tavalesc de incantare in iarba grasa.
De cate ori o vad citind concentrata, cu buzele abia miscandu-se, imi vine s-o capsez de ele si sa-mi dau doua palme "vezi, fataaah, veeezzzi ce-aaaveeem noi aici???". Vad.

Vad cresterea. Thank you, girl, ca ai venit aici sa ma cresti si-ai pacalit pe toata lumea ca noi te crestem pe tine! Invat de la tine mereu, invat din relatia noastra mereu, sper ca vezi de la cei 130 cm ai tai ca ma straduiesc, ca-mi doresc pentru noi punti indestructibile, mereu sa ajungem una la alta, pentru restul nu-mi fac griji.

Stiti cum e cand te uiti la un film super bun in care treci prin toate starile, de mai multe ori, si-acum razi si-ti spui daaaaamn, ce tareeee! si-apoi iti tii respiratia in puncte culminante si-ti cade ceata pe ochi si te lipesti mai tare de partenerul de vizionare si strangi din dinti si te incordezi si ti-e frica de ce urmeaza si rasufli usurat si nu te plictisesti o clipa si apoi o iei iar de la capat, iar si iar? Well, asta e viata noastra si astia suntem noi, eu si ta-su, ametiti de frumusetea ei, innebuniti de sunetul rasului ei care-ti inunda creierul si ramane acolo sa produca schimbare, depasiti de viteza cu care creste si rapiditatea cu care gandeste.
Si apoi, vine intr-o zi de la scoala si-ti zice ca au jucat nu stiu ce cacat de joc cu boabe si pe ea n-a ales-o nimeni si c-a plans, juri tu ca nu simti andrele-n ochi si-n inima? Parenting is tough. Parenting is challenging, de-ti zdrangane ochii in cap. Dar, ca un facut, parenting is awesome.

La multi ani sanatosi forever, my love, my beautiful thinker, my charming geek, my vet wannabe, my supergirl, my super cute book lover, my wonderfully amazing baby!  De maine, ii ai pe toti cei sapte ani de-acasa.

luni, 23 octombrie 2017

Bai, mama, doua chestii am de spus

No 1
Se termina lumea cand e bolnav; iti pleaca capul cand face febra ( yes, ofc you know what febra is, so what?!); iti faci griji pentru prezent si pentru viitor, iar ca sa nu te plictisesti, chiar si pentru trecut; te-ai face in a minute gardian invizibil si neobosit (si intr-un fel chiar esti); te-ai face chiar si gel antibacterian, daca asta ar fi posibil; esti acolo, daca nu si cu trupul, sigur cu mintea, pentru totdeauna, orice-ar mai veni; faci tot ce poti si tot ce poti nu ti se pare niciodata de ajuns; te ridici din pat chiar si cand tot ce mai poti e sa nu te ridici din  pat pt urmatoarele 27 de ore, pt ca_copiii nu au timp de prostii din astea, copiii au treaba lor cu crescutu' si jucatu' si being awesome fara nici un efort, tu o sa zaci alta data, aia cu nicio.

Acestea fiind circumstantele ai 2 posibilitati: una nu exista, cealalta se refera la scoaterea capului din cur(ul copilului). Academic spus, ia vezi de tine cum vezi de plod! E foarte greu. Necesita antrenamet. Poate o sa ti se para ciudat la inceput. Dar adevarul e ca suntem good for nothing daca nu avem ochi pt noi; daca  ne imaginam ca suntem parinti mai buni pt ca ii alocam lui toate resursele noastre, de orice fel ar fi ele. E mai simplu asa, intr-un fel, toata atentia, toata afectivitatea, toata prezenta de spirit, tot bunul, curatul, corectul, frumosul merg catinel, incolonate, spre el. Tu? Ei, lasa eu, daca e el fericit, si eu sunt. Bullshit. BULLSHIT! 
Tu traiesti viata ta. Copilul traieste viata lui. Sunteti, daca vrei, parteneri in treaba asta, nu piese suprapuse, plastilina amestecata si whatever comparatie ajutatoare o mai fi si nu mi se-arata acum. Intoarce-te in viata ta, stiu ca te fura peisajul, ca noi, femeile, avem cumva o aplecare spre zona asta, ca-i iubim de ne paraie arterele inimii (asa, si?!). Dar treaba n-o sa fie treaba daca nu ne luam viata inapoi (in caz ca am dat-o), daca nu ne uitam si la noi cu aceeasi dragoste si nu ne spunem si noua aceleasi cuvinte sanatoase de apreciere si daca nu ne construim timpul nostru cu tot ce avem nevoie in el si viata toata fix la fel.

No 2
Vad foarte des ca se uita acest aspect: noi, parintii, construim un adult/asistam la constructia lui; cu toate astea, aud multi parinti refuzand sa dea raspunsuri corecte (eh, da' zic ca el sa taca o data!), parinti care nu isi iau in serios copiii si le vorbesc ca unor gaze mici acefale, parinti care le fac tot timpul copiilor promisiuni tampite (da, da, o sa-ti iau toate jucariile din lume), parinti care nu remarca reusitele copilului, dar nici greselile, parinti care cred si se poarta ca si cum doar copilul lor e copil for real, restul ceva subspecii neidentificate, parinti care alinta cu punga de dulciuri (de parca nu tot cu dintii aia va clampani toata viata si ca adult o sa uite aceste tipare alimentare dragute, copilaroase si minunate (not!) si-si va vedea constiincios de buchetelele aburite de broccoli, cu amintirile caramelelor si barni-lor complet si definitiv sterse). Ce dracu', ma? Aiuram? Ne batem joc? Vrem ce e mai bine pentru copiii nostri si de-aia le cumparam toate dulciurile sinistre din supermarket (da' e copil, ma, asta inseamna copilarie sau facem si noi o exceptie de mai multe ori pe zi) si apoi belim ochii si nu intelegem cum a putut copilul (caruia i-am facut toate poftele) sa rupa in magazin, cand nu esti atent, ambalajul unei cutii cu bomboane de ciocolata si sa infulece una si apoi, cu obrajii manjiti, sa minta ca nu a facut asta? Si tie ti se pare ok? Si nu-ti palpaie isteric nici un semn de intrebare? Nu, e copil. Wou. WOU!

Altfel, toate bune. Da' nu mai uitati, crestem adulti.

vineri, 13 octombrie 2017

Cu cine mi-am petrecut depresia (5)

Depresia are atatea capete posibile, atatea fete, incat de multe ori ai iluzia ca esti ok, ca nu ai nimic, ca orice ar fi, te descurci singur, ca poti-cum sa nu poti.

Apoi stai zile intregi si te uiti 1 ora si 30 de minute la hubloul masinii de spalat in timp ce se invarte si crezi ca esti ok. Iti scapa expresia "da' cat o mai tine viata asta?!" si crezi ca esti ok. Nu faci dus 3 zile la rand si crezi ca esti ok. Stai 4 sau 8 ore pe zi, cat e copilul la gradi/scoala, prizoniera patului, tired like hell doing nothing, si crezi ca esti ok. Dormi ori foarte prost, ori foarte mult si crezi ca esti ok. Uneori simti o apasare de zici ca s-a culcat un elefant la tine-n brate, dar crezi ca esti ok. Nu-ti gasesti locul, rostul, ritmul, tihna, dar crezi ca esti ok. Ai ganduri peste ganduri peste ganduri si-n vartejul lor te pierzi, dar crezi ca esti ok. Nu ai chef de nimic si daca n-ar fi automatismele si oamenii cu care imparti o casa probabil ca ai privi in gol toata ziua, dar tu crezi ca esti ok. Te simti trista si viata ti se pare o suita rutinata de momente pentru care pur si simplu nu mai ai energie, dar tu crezi ca esti ok. Intre toate aceste momente, esti normal. Capcana.

Nu esti. Imi pare rau ca spun asta. 

As vrea sa se inteleaga once and for all ca depresia nu inseamna (neaparat) ca vrei sa-ti tai venele in lung si-n lat, ca depresia nu inseamna ca innebunesti, ca depresia nu te face un animal (sau orisicum, ceva subspecie). Dar ca depresia e perfida, e ca un actor grozav care poate sa joace perfect zeci, sute de roluri si tu sa nu te prinzi ca se desfasoara pe scena vietii tale.

As vrea sa ne trezim si sa nu mai fim asa de incuiati la minte si, mai ales, la inima.

miercuri, 5 iulie 2017

Cu cine mi-am petrecut depresia (4)

Poti sa accepti cine esti cu adevarat?
Ca sa poti sa accepti cine esti cu adevarat trebuie sa stii cine esti cu adevarat, iar un inceput e sa afli cine nu esti.

O sa va las aici o anecdota mica, asa, pentru copii, pe care mi-a spus-o si mie cineva si de care am ras, dar m-a lasat cu o concluzie. Tre sa fie si pentru voi una.

Era odata un cerb, mergea prin padure liber si nestingherit de nimeni; manca ce voia (uneori asta era sinonim cu ce gasea), dormea unde apuca, alerga cat il tineau copitele si totul i se parea grozav; asta pana venea iarna, mancarea se gasea greu, "patul" de zapada nu era prea calduros, iar alergatul pe gheata nu era chiar distractia lui preferata, plus ca in zona era liber la vanatoare de cerbi. Intr-o zi, incercand sa scape de un vanator, ajunge la marginea padurii. In zare se vedea satul si ceva l-a facut sa se apropie. Vede gospodaria, hambarul si langa el un tarc mare. Boii si vacile dinauntru dormitau de-a-n picioarelea si-n timp ce se apropia vede ieslele pline cu lucerna si alte ierburi delicioase, adapatoarele cu apa proaspata iar tarcul era curat si incapator.
- ce faci, frate?, se baga in seama cerbul cu primul bou care catadicseste sa se uite spre el. 
- binee, fratee, da' ce cauti tu pe-aici? 
- pai, stii, fugeam de un vanator si apoi am vazut satul si tarcul asta. 
- vanator? Frate, da ce naspa suna, n-as putea trai asa!
- pai da, partea asta e cam nasoala...
- mai bine stai cu noi, frate, vezi si tu, avem ce manca, avem ce bea, avem unde dormi, ne e cald iarna si racoare vara, deci e super, frate.
Cerbul se uita cu ochi umezi la visul asta. Suna tentant, ce sa mai! Apoi vede tarcul din nou si pricepe.
- frate, suna grozav, dar eu sunt cerb, nu bou.

Sa ai incredere in tine inseamna sa stii cine esti. Uneori asta nu e deloc asa complicat, trebuie doar sa te lamuresti daca esti cerb sau bou. Pt ca, stiti, e ok sa fii cerb, e ok sa fii bou. Numai lamureste-te odata!

Eu nu sunt doar fiica, sora, prietena, sotie, mama.

Daca as fi un copac toate aceste laturi ale mele ar reprezenta ramurile. Dar trunchiul? Trunchiul e cine sunt eu cu adevarat, de aici se dezvolta toate celelalte ramuri.

Afli despre tine in momente in care doar pe tine te ai. Ajungi la tine, la miez, atunci cand stai cu tine, te vezi cu bune si cu rele si nu fugi, nu-ti cauti scuze, nu te minti, nu te periezi, nu te uiti stramb, nu te judeci. Doar te vezi. Asa cum esti. Si asa cum esti, esti ok.

Nu prea am ajuns aici. Is asa, la o distanta de poarta asta. Mi-e intr-un fel frica sa ma apropii. Ma supar pe mine, is dezamagita de mine, ma judec, ma iau la misto, ma autosabotez, nu am incredere in mine si nici macar nu pot raspunde la intrebarea "cum esti tu?" fara sa incep cu "eu nu sunt...". Deocamdata. Imi sunt oarecum clare niste calitati, dar inca nu suport sa mi se pomeneasca de ele, eu nu mi le recunosc pe deplin. Is mica, fragila, feeling trapped si cand nimeni nu ma vede crosetez firele imbarligate ale vinovatiei. Cum de ce ma simt vinovata??? Why not?! Chinezul cersetor de la coltul strazii Xing nu tre sa aiba si el pe cineva care sa se simta nasol alaturi de el?? 

O sa ma gandesc la toate atacurile de panica ce au fost si va sa vina ca la niste felinare in noaptea actuala a vietii mele.

Intotdeauna e noapte pana dimineata.

vineri, 30 iunie 2017

5 secrete bine pazite din Regatul Motherhood


1. Doare. Cazarea in burta, pielea pe punctul de a pocni in fire de panza de paianjen enervant, suturile chiriasului neastamparat in vezica, toate analizele si controalele, nasterea, NASTEREA!, a doua zi, prima ridicare din pat, prima luare in brate, alaptarea, absenta somnului/trunchierea lui in reprize de somn bun ratat, multtinutul in brate si nelipsita durere de spate, primii lui pasi si cocosarea ta, plansul neidentificat, tantrumurile, prima busitura si sangele din barbia scrijelita, primul cucui si fuga la urgente.
Sa insist? Hai ca s-a inteles ideea. Doare, pulica! Toate dor. Unele trec, dar altele raman mereu cu tine. Nu credeti vrajeala aia cu "uiti, fata, nimic nu-ti mai aduci aminte!", e o minciuna urata si o aberatie, cum nu uiti ca ai un copil, nu uiti nici cum ai ajuns sa ai un copil. Ca gasesti o cale sa traiesti cu ele, ca intelegi ca asta e mersul lucrurilor, ca nu raman sa doara forever, dar te modifica sufleteste, cum orice rana lasa o cicatrice pe piele, ca poti spune ca se merita "efortul", sigur, dar de uitat, nope, never!

2. Cand ai un copil, ai un transport sigur inapoi spre propria copilarie and that means trouble: flash-uri cu greselile parintilor tai, palma lu' tac-tu din clasa a 2a, lipsa de suport si fiecare cacatel pe care ei ti "l-au gresit", toate vor veni in hore sa te bantuie; nu-i ceva grozav. pe de o parte, intelegi beleaua si-atunci nu repeti cu copilul tau, dar pe de alta parte, suferi.

3. Frica si sora ei mai mare, spaima.
Paralizante both. Te temi pentru el. Si cand te temi pentru tine, tot pentru el te temi. Ti-e frica si, guess what, nu numai ca traiesti cu asta, dar trebuie sa il lasi in lume ca si cum toate plasele de siguranta din lume ar fi activate pentru el special. Pentru ca alternativa e... nu e, don't be stupid!

4. Nu esti niciodata pregatit. Nici sa fii mama, nici sa fii doctorul copilului tau. Nici sa fii psihologul lui, nici cel mai misto partener de discutii. Nici sa fii nutritionistul de serviciu, nici inventatorul celor mai haioase jocuri. Nici n-ai cum sa fii pregatit pentru ceva ce nu exista inca. Nu esti. Nu se poate. Toate se invata, de la o baie la alta devii mai priceput, de la un piure la altul mai increzator, de la o partida de calarit canapeaua la una de dans in brate, mai haios. Le inveti din mers ca nu e timp, frate, de bananait aiurea, it's now or now.

5. Descoperi ca ai limite. Therefore, gresesti. Da' vreti sa va spun ceva dat dracu'? E NORMAL!  Da, normal. Nor-mal. Zici ca vezi la vecina ca e mama perfecta? No shit, stii ca atunci cand nu o vede nimeni plange pe gresia din baie si ii da copilului pufarine ca sa aiba ragazul asta? De unde stiu??? Eu stiu tot, nu ca alte mame! 😈

Cred ca sfatul meu pentru cele care se gandesc-sa-faca-un copil-dar-totusi-parca-nu e ca sunt momente mai bune si momente mai proaste de a lua decizia asta, dar, dracia draciilor, nu prea ai cum sa dibuiesti momentul bun, odata aruncata in asta, ideal ar fi sa ai o certitudine- ca ala de-i va fi tata va fi acolo. Si nu o zic din ratiuni sentimentale, ci pentru ca e de munca; se munceste ca-n sclavie, cu ore suplimentare, schimburi de toate felurile, noi sarcini de invatat la minut, perfectionare rapida si obligatorie, fara plata si fara concedii (asa cum intelegeai notiunea de concediu inainte). Zi, te bagi? Hai ca-i misto! 😆

joi, 29 iunie 2017

Cu cine mi-am petrecut depresia (3). Marturii.

Ce-am facut cand am tacut.

Am fost suparata. Pana in varful degetelor de la picioare. Am fost trista. Pana in maduva oaselor. M-am simtit singura si abandonata. M-am simtit degeaba in viata mea. Si toate astea se acutizau in absenta unor motive serioase, palpabile, justificatoare. Nu se intamplase nimic notabil. Cu toate astea, crapam pe dinauntru de tristete. Cateva zile mi-a rulat in capul propriu un "cantec" de-o tristete inspaimantatoate: i can't feel the love. Doar versul asta il are. Cuvintele astea mici si grele imi atarnau de gat si oriunde ma intorceam vedeam nu iubire, ci marea ei absenta. Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata, sper ca nu. Am lasat sa fie. Sa fie suparare, sa fie tristete, sa fie singuratate. Am jelit. Ce dracu', nu stiu. Ma gandeam la toti oamenii care au toate motivele din lume sa se simta asa si ma simteam si mai groaznic. Ma gandeam la ce am si ma durea in piept de nejustificata mea stare. Din cand in cand, niste oameni se opreau din ale lor sa ma intrebe pe mine de...mine. Nu au fost persoanele la care m-as fi gandit. Nu stiam ce sa le spun. Eu eram intoarsa cu curu' la lume, ele ma intorceau cumva cu fata. Oamenii spun de multe ori ca vor sa fie singuri in durerea lor, dar nimeni nu vrea asta cu adevarat, dimpotriva, dar e o chestie de care isi dau seama abia cand ies din asta.

Apoi, intr-o noapte, m-am trezit ca radeam asa de tare prin somn, incat am trezit-o pe Iris care ma intreba "de ce razi, mami?". Visasem ca cineva a folosit cuvantul "eviscerat" cu sens gresit.
Dup-aia mi-am amintit ca imediat dupa asta l-am visat pe prietenul meu din liceu, mort de 14 ani, ca ii conjugam la ureche verbul a iubi: eu te iubesc, ma, eu te-am iubit, ma, eu te voi iubi mereu, ma.

Toate au un sens pe lume.
***

Acum vreo 2 ani scriam asta. Acum pot sa inteleg altfel totul. Vad repetitiile. Si vad si un "normal" care atunci imi scapa. Mai e mult pana departe, dar stiti cum e sa intelegi, sa aiba totul o noima, cat de mica?!

luni, 19 iunie 2017

Cu cine mi-am petrecut depresia (2)


Poate ar fi trebuit sa incep cu asta. Oh, whale (yes, whale!), se poate si acum.

Inainte, stiam despre depresie cat stie orice persoana care nu a ajuns acolo. Ca o persoana deprimata e complet trista, doarme mult sau putin, mananca mult sau putin, nu gaseste nici o bucurie in nimic, are ganduri suicidale, prefera sa stea singura, plange mult, des si inexplicabil.

Dupa prima intalnire cu psi, cand mi-a spus ca traiesc o forma de depresie, am belit ochii pan' la ceafa si-am zis no way, ce-ai, esti prost?! Eram efectiv consternata. Mi se parea ca am nimerit la un tampit care nu stie nimic. Dup-aia am pus cap la cap niste chestii si am inteles. 

Dar sa va spun cum eram eu la prima intalnire: eram un burete emotional complet imbibat care dadea pe dinafara; eram rupta de mine si traiam cu daruire dureri care nu erau ale mele; ultimele 18 luni au fost grele, am empatizat si somatizat pana n-am mai putut cu durerile unor apropiati si chiar, daca puteti crede asta, cu durerile unor oameni pe care nu ii cunosteam personal. Sufeream ca mamaia nu mai e. Sufeream ca traiam niste flashuri din copilarie si intelegeam ca ai mei au fost si-au ramas la distante afective probabil imposibil de redus in this life. Eram prinsa in aceasta capcana emotionala, reactionam puternic, cu furii sau cu lacrimi si-n general imi cazuse toata nefericirea lumii in cap, si gandeam despre asta ca e realism, nu pesimism. Peste toate, o spaima nebuna; cu cat era mai irationala, cu atat era mai puternica.
Dar. Nu preferam sa stau singura. Nu eram lipsita de bucurii. Glumeam si-mi vedeam de viata, parca, asa, paralel cu celelalte stari. Nu aveam si nu am avut niciodata ganduri suicidale. Nu plangeam zilumina. Nu mi se parea ca viata nu mai are sens si nimic bun de oferit. Eram, cum a spus psi, conectata preponderent cu sfera mea emotionala si ca pe cea rationala incepuse sa se puna praful. Reactionam disproportionat la evenimente care nu ma priveau. Vorbeam cu mandrie, bucurie si multa empatie despre persoanele din viata mea, dar nu si despre mine.

You care too much. Structura ta psihica asa e. Nu e ceva rau, it's just who you are.

Gandindu-ma apoi, am vazut in trecut elemente clare din constructia mea, mi-am vazut reactiile, comportamentele, starile si preocuparile si, ce sa vezi,  am ajuns la  aceeasi concluzie: it's just who I am. 

Poti sa accepti cine esti cu adevarat? M-am intrebat si eu. Raspunsul data viitoare.

miercuri, 14 iunie 2017

Cu cine mi-am petrecut depresia (1)


Ar vrea sa-si spuna sa nu-i fie frica. Dar e blocata. Mintea e blocata intr-un vartej care a luat-o pe sus in toiul noptii si-a dus-o pe fundul fiintei sale, intr-o bezna vecina cu nebunia. 
- am innebunit?
E un intuneric lipicios care-i intra pe sub piele si-i pune iarna la picioare. Deodata, sloi. Un tremur gongoric ii imprastie ratiunea pe campii. Flori negre, cu tepi cresc din ea. Ca niste trandafiri veniti din iad. In cosul pieptului se zbat niste spaime debusolate, ca niste pasari oarbe. Nu stiu nici ele unde se afla si de ce. Macar ele nu vad intunericul.
- aprinde lumina!
- cine-a vorbit?
Nimic. Nu se mai aude nimic.
- am innebunit!
Dar daca tot sunt aici, as putea incerca
 sa
ma
ridic.

Depresie functionala, they said. Stiam asta despre mine? Nu. Nu. Nu. Refuzam sa stiu. Refuzam sa ma uit la mine. Aveam niste semne de intrebare care-mi filau asa, din cand in cand. Surprindeam uneori in oglinda imagini cu o femeie imbatranita, suferinda. Nu vedeam ca sunt eu. Cum sa fiu eu? Asta nu mi se poate intampla mie. Eu sunt puternica. Eu am resurse. Eu stiu. Eu cunosc. Eu pot.

N-am mai putut. Intotdeauna poti pana nu mai poti. 

E ca si cum s-a produs o explozie. Aschii din mine au sarit cat colo. Eu goala in mijlocul lor. Goala. Nu mai am nimic. Sunt goala in mijlocul unei explozii consumate si, de parca nu ar fi de ajuns, incepe o furtuna.
- i'm here with you!
- cine-a vorbit?

Nu e nimeni aici. Sunt singura.

Intotdeauna esti singur pana nu mai esti.

Incerc sa ma recompun. Ma uit in jur si nu recunosc nimic ca fiind al meu. Toate par gunoaie. Furtuna s-a oprit, dar poate a luat cu ea ce era mai bun. 
- mai cauta!
- ce pula mea se tot aude?

Eram atat de intepenita in frica mea incat nu-mi puteam dori decat sa fie totul ca inainte. E o nenorocire si o binecuvantare totodata ca acest lucru nu mai e posibil. Spuneam pt altii ca orice crestere doare, dar cand m-a durut pe mine,
ah,
cand m-a durut
pe mine,

a fost ca si cand am murit si tot eu trebuia sa ma plang

o singuratate taioasa
a naibii
de taioasa.

Cand s-a facut dimineata, am fost surprinsa ca-s inca aici. Ca toate sunt aici. Ca nimic nu se schimbase. Doar eu.
- cine esti tu?
- da cine pula mea esti tu?

Intotdeauna esti tu, pana afli ca niciodata n-ai stiut cine esti.


***