vineri, 13 octombrie 2017

Cu cine mi-am petrecut depresia (5)

Depresia are atatea capete posibile, atatea fete, incat de multe ori ai iluzia ca esti ok, ca nu ai nimic, ca orice ar fi, te descurci singur, ca poti-cum sa nu poti.

Apoi stai zile intregi si te uiti 1 ora si 30 de minute la hubloul masinii de spalat in timp ce se invarte si crezi ca esti ok. Iti scapa expresia "da' cat o mai tine viata asta?!" si crezi ca esti ok. Nu faci dus 3 zile la rand si crezi ca esti ok. Stai 4 sau 8 ore pe zi, cat e copilul la gradi/scoala, prizoniera patului, tired like hell doing nothing, si crezi ca esti ok. Dormi ori foarte prost, ori foarte mult si crezi ca esti ok. Uneori simti o apasare de zici ca s-a culcat un elefant la tine-n brate, dar crezi ca esti ok. Nu-ti gasesti locul, rostul, ritmul, tihna, dar crezi ca esti ok. Ai ganduri peste ganduri peste ganduri si-n vartejul lor te pierzi, dar crezi ca esti ok. Nu ai chef de nimic si daca n-ar fi automatismele si oamenii cu care imparti o casa probabil ca ai privi in gol toata ziua, dar tu crezi ca esti ok. Te simti trista si viata ti se pare o suita rutinata de momente pentru care pur si simplu nu mai ai energie, dar tu crezi ca esti ok. Intre toate aceste momente, esti normal. Capcana.

Nu esti. Imi pare rau ca spun asta. 

As vrea sa se inteleaga once and for all ca depresia nu inseamna (neaparat) ca vrei sa-ti tai venele in lung si-n lat, ca depresia nu inseamna ca innebunesti, ca depresia nu te face un animal (sau orisicum, ceva subspecie). Dar ca depresia e perfida, e ca un actor grozav care poate sa joace perfect zeci, sute de roluri si tu sa nu te prinzi ca se desfasoara pe scena vietii tale.

As vrea sa ne trezim si sa nu mai fim asa de incuiati la minte si, mai ales, la inima.

Niciun comentariu: