joi, 30 iunie 2011

Eu nu cred că știu tot ce e mai bine pentru copilul meu

Ăsta e un mesaj pentru toate site-urile, forumurile, publicațiile de orice fel care încurajează mamele să creadă că ele știu ce e cel mai bine pentru copilul lor: stop doing that! Sunt sigură că ați văzut și auzit replica asta din cel puțin câteva zeci de direcții. Dacă vrei informații despre sarcină, naștere, copii le găsești pe toate la umbra acestui frontispiciu rozaliu numai bun de calmat nervi și griji de gravidă.

Eu nu cred că știu tot ce e mai bine pentru copilul meu. Nu cred că nașterea e într-atât de miraculoasă încât să mă fi dotat pe nesimțite cu studii de specialitate în domenii pentru care până atunci nu aveam nici o înclinație. Sau poate doar la nașterea vaginală se întâmplă așa ceva? Pentru că n-am de unde să știu asta, o să presupun totuși că nu. Și-o să îmi/vă amintesc că și mama care și-a lăsat bebelușul de câteva luni cu febră 40 și care apoi a murit (din lipsa intervenției medicale) a crezut că știe ce e cel mai bine pentru copilul ei, ținându-l acasă. Și mamele care le dau bebelușilor cola din biberon cred că știu ce e cel mai bine pentru copiii lor. Și cele care își hrănesc copiii mai mici de 1 an cu cabanos și ouă prăjite cred, la fel, că ele știu ce e cel mai bine pentru copiii lor. 

Înțelegeți ce vreau să zic? Informația asta nu ajunge doar la persoane care au suficientă minte, discernământ și dragoste plină, ocrotitoare cât să nu se transpună în toate cazurile în roluri de persoane abilitate. Și chiar dacă are la bază convingerea că mamei îi pasă  (sau ar trebui să-i pese) cel mai mult de copilul său, ea nu va ști niciodată tot în toate situațiile. Și mi se pare greșit să i se inoculeze așa o idee pentru că, vă spun sincer, cunosc persoane care chiar cred că știu mai bine ca un doctor, mai bine ca un nutriționist, mai bine ca un psiholog, ce e cel mai bine pentru copii lor. Nu e, dar ce bine ar fi să fie așa!
Dacă îmbraci tu halat de medic (tot fac paralela asta pentru că aici e pericolul cel mai mare) și-i pui copilului (tău, desigur), diagnostic dotat cu tratament, asumă-ți riscurile, ia-le în calcul și nu te mai mira naibii că i-ai dat antibiotice degeaba și uite, tot rău e. Există situații când ai timp să te documentezi, să-i mai întrebi și pe alții. Dar există situații când tre să accepți că nu le poți ști pe toate și că oameni (mai bine sau mai puțin pregătiți) îi pot oferi copilului tău ajutorul pe care tu nu te pricepi să i-l dai.

miercuri, 29 iunie 2011

Am avut noroc. Sau poate chiar am meritat.

Eu am fost (și sunt, în parte) genul de persoană care crede în coincidențe, în deja-vu, în predestinări și-n momente magice care vin peste tine doar pentru că ești în stare să crezi în ele. Am viața plină de exemple de genul ăsta. Nu mă mai întreb dacă nu cumva le dau eu importanța pe care ele singure n-ar avea-o. Nici dacă chiar sunt atât de specială de mi se întâmplă mie sau dacă toți ceilalți le au pe ale lor, uneori chiar dubios de asemănătoare cu ale mele.
Eu mă uit în urmă și nu mă-nfior de ce văd. C-am avut noroc. În dragoste și-n prietenie am avut noroc.
Mi se scriau poezii (proaste :D), povești, integrame. Veneau băieții  dimineața la 7 să mă trezească să merg la liceu și-i întâmpinam cu puchini la ochi și păr stil coamă de iapă nebună. Și ei mă iubeau. Probabil pentru că nepăsarea asta mă făcea mai autentică decât se arătau altele.
M-am dus prima oară în casa prietenului meu de atunci pe care îl iubeam prostește, parcă în ciuda mea, a lui și-a tuturor, să-i cunosc părinții (mai știți ce moment de importanță majoră era ăsta, nu?), cu bocancii târâți bine înainte prin noroaie și frunze, ca nu cumva să par la fel ca celelalte (deși la 16 ani cât aveam noi atunci, alta nu mai călcase pe-acolo), ca nu cumva să mă uite vreodată și să mă pună la un loc cu cele care-mi vor urma. Mă strângea de gât gândul ăsta, c-aș putea fi comună, mediocră, copie. Și-am făcut tot ce m-a dus capul să nu fiu considerată așa (ok, nu sunt mândră de toate, dar aveam imaginație și nu-mi era teamă s-o folosesc, fie că era vorba de haine, comportament, discuții).
Mă dădeam rotundă în discuții cu persoane care aveau cel puțin dublul vârstei mele și când plecam de lângă ele mă întrebam de unde naiba am știut toate astea?!(filozofie, psihologie, politică, religie, nu-mi scăpa nimic, eu le știam pe toate :)
Impresionam pentru că eram nebună, eram sinceră, exageram, mă dădeam în spectacol (asta în ciuda timidității pe care-o știam ascunsă în mine) și-aveam atitudinea aia de mă doare-n cur, sunt tare.  Desigur, nu eram eu chiar așa de tare, dar măcar am certitudinea că așa ca mine nu mai era nimeni. Și prieteni ca ai mei care să facă chetă să cumpere un buchet mare de flori și să meargă la muncă la maică-mea s-o implore să mă lase într-o tabără, cu băieți așezați în genunchi și fete cu ochi umezi, râzând de prostia pe care o fac, dar siguri că vor reuși ce și-au propus, n-a mai avut nimeni (cred că șeful maică-mii a fost mai impresionat decât ea, că i-a dat bonus o parte din banii pe tabără). M-au făcut să mă simt specială și asta nici acum nu mi-a ieșit din cap.

Apoi au venit și vremurile când mă uitam la telefon și mă miram că nu sună, când am realizat că și oamenii speciali se uită sau se înlocuiesc și când am înțeles că uneori viața pur și simplu se joacă de-a v-ați ascunselea, pitind de tine tocmai lucrurile pe care ți le dorești cel mai mult. Din fericire, sătulă de joc sau lovită-n plex de mărinimie, tot viața îți aruncă-n ogradă oameni și momente numai buni de strâns la piept până le ies ochii. Că na, ți-a fost dor.

luni, 27 iunie 2011

It's all about us today

Acum 2 ani, pe la ora asta, eram în fața ofițerului de stare civilă și spuneam da omului care mă ținea strâns de mână.
Cred că-mi râdeau și urechile în ziua aia. 
Mă uitam la el și-l vedeam clar, ca niciodată. Era atât de sigur pe el că simțeam cum mi se topesc genunchii sub greutatea fericirii. Cum l-am văzut în ziua aia, transparent, gol, curat, nu l-am văzut niciodată până atunci și niciodată de atunci încolo. Fericirea, siguranța, liniștea care țâșneau din el mă copleșeau.
Și mă împiedicam în poalele rochiei și-mi doream să nu uit niciodată ce-am simțit atunci.

N-am uitat.
Și azi dansul nostru se execută în 3. Sau chiar în 4, că Loli îi ca râia.

Beau, tu ești jumătatea mea cheală, calmă și enervantă. Ti! :D

sâmbătă, 25 iunie 2011

Femeile (virtuale) din viața mea

Nu cred că sunt prima și singura care a remarcat asta. Dar dacă sunt, bravo mie, neuronii mei sunt mai deștepți decât ai lor!:)
Am început să scriu aici acum aproape 4 ani. Știu că a început totul cu blogul lui Tudor Chirilă, la care voiam să comentez și eu ceva. Apoi, nu știu de ce am continuat să o fac. Cred că o parte din mine scrie într-una, pentru că partea asta simte la un nivel la care uneori mi-e și teamă să urc. Am scris și tâmpenii, am scris și personale, am scris și povești și-am scris și poezii. Unele dintre ele mi se par geniale. Pe altele le-aș șterge într-o clipă.
Blogul ăsta, în primul rând, m-a ridicat pe mine în picioare în fața mea, m-a făcut să ridic mâna când aveam ceva de spus și m-a ajutat să mă descurc când mi se încurcau ițele. Dar marele câștig vine din apropierea cu niște femei pe care în viața reală nu le cunosc. Nu m-am uitat niciodată în ochii lor, n-am băut niciodată o cafea sau un ceai împreună, n-am mâncat din aceeași prăjitură și nici n-am dansat pe mese în aceleași cluburi:) Cu toate astea, au fost momente când le-am simțit mai apropiate decât îmi erau prietenele reale. Știu că poate suna ca ceva trist. Eu nu văd așa lucrurile. În momentul în care mă simt îmbogățită de apropierile astea, de ce-aș fi tristă? Triști sunt oamenii care nu acceptă schimbările, care rămân să bată la uși închise de prea mult timp sau cărora le e frică să fie calzi și nebuni cu persoane în ochii cărora nu s-au uitat niciodată.
Ăsta e singurul și nesperatul câștig pe care mi l-a adus blogul. Datorită lui am ajuns să mă simt ca într-un fel de Sex and the city, mai interesant, mai vibrant, mai colorat. Mă simt făcând parte dintr-o comunitate atât de mișto că ar merita să fie secretă. Fetele astea au fost lângă mine (și le-am simțit așa) în momente importante din viața mea, iar eu la fel,  (sper că) le-am răspuns la fel. M-am gândit la ele când le era greu și-am zâmbit cu drag când le era bine. Ba chiar le-am și visat :)

Nu mi-am dorit să-mi măresc cercul de prieteni așa, nu am căutat cu tot dinadinsul să mă apropii de cineva, nu am comentat decât atunci când aveam ceva de spus sau voiam cu orice preț să las un semn al trecerii mele de-a latul paginilor unui blog, am făcut urări (pentru că mie-mi plac foarte mult urările primite de la necunoscuți), mi-am spus părerea, uneori poate fără diplomație, am citit mult și m-am simțit parte din viețile persoanelor de care în timp am început să mă atașez, nimic n-ar mai fi la fel dacă mâine aș deschide unul dintre blogurile acestor fete și-n față m-ar izbi un mesaj de genul pagină indisponibilă. Bine că prietenia s-a întins de pe bloguri pe facebook și yahoo, că altfeeeeel!...

Anyway, în curând ridicăm cortina. Și-n viața mea (aia în care exist dincolo de taste) se vor instala, cu fețe, gesturi și miros, niște fete în fața cărora aș vrea să nu par mai puțin interesantă decât mă dau în online. Iar dacă va fi așa, sper ca și ele să mi se pară la fel :)))  Ce Bon Jovi, uite aici întâlnire de maximă importanță și maxime emoții (ale mele)?!! :) Fetelor, dacă vreți să vedeți o ambasadoare cu pui cu tot, să știți că și ea vrea să vă vadă pe voi.

joi, 23 iunie 2011

213 zile din anotimpul irișilor*

Stai așa. Noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iunie. Da, 7 sunt, mă! 7 luni. 
Niciodată nu m-aș fi gândit și nu mi-aș fi imaginat (cu toată imaginația mea gravidă mereu) că pot avea așa un copil. Mi-am imaginat-o creață, cu părul vâlvoi- ea s-a născut semi-cheală și are și-acum o panaramă de păr în cap (noi o alintăm pletoasa cheală). Mi-am imaginat-o brunetă, tuciurie, cu ochi mari de căprioară- ea e șatenă (la un moment dat m-am speriat că se îmblonzește) cu ochi albaștri și tenul alb de scandinavă.
De la faptul că mi-am dorit fată (numai fată!) și fix asta ni s-a livrat până la visul edificator în care dragul meu Dani, plecat în grabă să se convingă el, cu ochii lui, că există rai, mi-a spus că-i fată când nu aveam mai mult de 7 săptămâni de gravidenie, totul mi se pare o minune. Cum o minune mi se par ochii ei, râsul ei, tot al ei.

Nu-i ușor. Tot ce-am citit și-am crezut că mi-e clar, s-a evaporat față în față cu ea. În schimb, activarea instinctelor (în care nu credeam chiar în halul ăsta) s-a făcut la timp, silențios, ca la carte. Am avut noroc, e un copil bun și mișto.
Nu știu dacă gata, sunt mamă. Dacă toate grijile și fricile mă fac mamă. Dacă toată iubirea asta umflată cu pompa de-o grămadă de ori pe zi mă face mamă. Odată cu trecerea numelor noastre în certificatul ei de naștere, n-au venit nici instrucțiunile, nici titulatura de părinți cu tot ce înseamnă ea și cu tot ce înțeleg eu din ea. Suntem liberi să ne numim cum vrem, să ne colorăm viața cum vrem. Și-aș vrea să facem alegeri bune, dar și să fim genul de părinți care se mâzgâlesc pe față cu mustăți de dragul jocului, care se dau în leagăne și se fugăresc prin parcuri. Nu vreau să ne blazăm, să devenim prea serioși, prea fricoși, prea restrictivi. Cu asta, sper să ne ajute și ea.

E o mâncăcioasă. Copilul ăsta nu știe să dea din cap când nu mai vrea, nu ține strâns gurița când nu mai vrea, nu scuipă mâncarea când nu mai vrea. Poate din cauză că ea vrea. Mult. Mereu. Are în palmares morcovi, fasole verde, mazăre, cartof dulce, cartof normal, rădăcinoase, dovlecei/zuchinni, pere, mere, avocado, mango, piersici, caise, orez brun, piept de pui, brânză făcută în casă. La nici unul dintre alimentele astea nu a făcut nazuri, le-a acceptat pe toate din prima, fără nici o problemă, fără reacții/alergii, constipație/diaree. Aproape că nu-mi dau seama dacă are vreo combinație preferată, așa cu spor le halește pe toate.
Spune pfu și puf și tot felul de treburi, sigur dovada clară a inteligenței ei uluitoare :) Într-o zi ni s-a părut că zice găină, așa a sunat:)
Își smulge bentițele și pălăriile de pe cap.
Noaptea adoarme frumos și silențios în pătuțul ei după următorul scenariu: se joacă puțin cu mâinile mele, după care întoarce capul într-o parte și gata, pa. Din nefericire, asta n-o face să se trezească noaptea de vreo 2 ori, făcând mișto de somnul nostru. Dacă doarme 2 nopți fără să se (semi)trezească/cârâie/behăie, atunci e minune, mare minune. În alte nopți adoarme în brațe la ta-su. Nu că ar vrea ea neaparat asta, dar așa vrea el:)
Linge lanțul de la leagănele din parc și-i cu ochii în toate direcțiile după copii.
O prinde pe Loli de coadă și țipă de bucurie. Loli perversa o face pe indiferenta când ne uităm la ele și când întoarcem capul o linge pe toate părțile. La fel, dacă o întreb unde e Loli, întoarce capul spre ea.
Se uită (na, cât poate fi interesat un bebeluș de vârsta ei de așa ceva) la DuckTv, ba chiar se lasă într-o parte dacă îndrăznesc să mă pun în fața televizorului când belește ea ochii acolo.
Te mângâie de te face fleașcă secunda asta, pentru ca-n următoarea, fix când ești tu mai fâlfâindă pe culmile încântării, să-ți bage unghiile în ochi, adânc și inocent.
Își mozolește picioarele.
Doarme ziua de sparge câteodată, iar în alte zile abia o rabdă să doarmă juma de oră, spre încântarea mea.
Dacă adoarme pe-o parte, o găsesc pe burtă, dacă adoarme pe spate, o găsesc pe-o parte, într-o seară se foia pe toate părțile ca un om mare care nu-și găsește poziția de somn.
Doarme (și) cu ochii întredeschiși, parcă nu s-ar îndura să-i închidă de tot, să nu cumva să rateze ceva.
Jucăria ei preferată în momentul ăsta e mouse-ul.
Ne pupăm în continuare ca eschimoșii și eu o strâng tare-tare și ea stă moale, caldă și fină s-o jumulesc.
Nu are dinți (sau semne c-ar apărea curand), nu merge în 4 labe (sau în 2). Stă în fund, stabilă și înfiptă, iar când îi face cu ochiul vreo jucărie aflată mai departe de ea, se înfige ca o felină să o apuce. Și stă în legea ei cu toate alea în față, mai țipă la ele, le mai linge, treburi serioase, nu prostii!
A izbucnit în râs prima oară când m-a auzit tușind/sughițând și la fel a făcut când a auzit o pungă foșnind, așa, din senin, să mor io de dragul ei.
Odată cu vârsta asta a venit și o relaxare pe care n-o așteptam prea curând. Parcă acum pot să-mi trag sufletul, să mă relaxez în legătură cu ea, știm ce avem de făcut, nu ne mai panicăm, nu mai urlu ca o descreierată că vai, pune mâna pe toate tâmpeniile și tâmpeniile au microbi și ea e mică. Ea e cuminte și drăguță și-acum râde la mine din mijlocul mormanului de jucării și-mi vine să-i aplic non-stop pupici pe fiecare milimetru de piele (ceea ce și fac). E o perioadă extrem de frumoasă și-mi vine să mă pup în oglindă pentru că am permis să mi se întâmple așa minune grasă cu ochi albaștri.
Aș vrea să știu dacă e fericită. Și dacă nu, să facă bine să vorbească mai repede și să-mi spună.
Iese din bebelușie și-mi vine să-i zic să mai stea, să nu se grăbească.
Un mic update: azi, 24, s-a ridicat din fund în picioare ținându-se de marginea canapelei. Eu nu eram prin preajmă, dar sor-mea jură că așa s-au petrecut faptele. Încercările mele de a reedita povestea au dat doar rezultate parțiale, dar câteva secunde în picioare, la marginea canapelei, stă singură. Cred că în curând o scoate ea pe Loli afară:)

Eu? Eu am (încă!!!) cu 4-5 kg mai mult decât aveam înainte. Nu-mi explic, nici nu-mi mai bat capul, dacă n-ar fi burta, aș fi chiar mulțumită de restul. Am intrat chiar cu totul în blugii mei tăiați de dorul cărora muream si momentan nu-mi mai trebuie altceva :) Sigur, o să merg la mare și-o să mă-mbrac în costum de baie NOOOT. Acuma na, nu poți să ai și copil perfect-minunat-extraordinar-de-frumos-și-de-deștept și corp de fecioară (semi)anorexică. Pân' la urmă, o grămadă de fete au abdomen plat și piele mișto, dar ca mine vergeturită nu-i nici una, ha!
În rest, am gânduri de haiduc, vreau să mă duc, să mă tot duc (versuri proprii și spontane :D). Dacă o să găsesc o țară care să mă accepte așa cum sunt, o să mă las adoptată. Eu, el și ce-a mai derivat din noi: LoliScârbinoli și Irisu' meu supe'b.
___________
sâmbătă, 25.

vineri, 17 iunie 2011

Despre fericiri la bucată

Dacă de Ionouka am scăpat, despre încă-domnișoara-aflată-în-focul-pregătirilor-de-nuntă nu pot să spun același lucru. O să mă supun și-o să numesc și eu 10 lucruri care mă fac fericită (și-o să încerc să evit numele Iris în propozițiile ce urmează), dintre care ultimele 5 să fie easy to... lepădat întru fericirea altora (să știți, eu sunt foarte posesivă cu lucrurile mele, așa că prefer varianta împrumutului :D). A, și dacă asta nu mi-ar fi dat destulă bătaie de cap, condiția e să fi intrat în contact direct cu ele în ultima lună. So:

(Îl întreb pe beau: ce mă face, mă, fericită?
El: Păi poșete, rochii, cercei, inele, din astea din care ai o tonă.
Ah, câtă superficialitate și câte minciuni!)
1. Laptopul meu, my one and only Tolstoi, care e un sensibil și-un dependent de mine. Da, da, el de mine, nu io de el.
2. Rochiile maxi, am doar 4 și-aș vreo 400. Pe lângă faptul că mă simt foarte mișto în ele, îmi place cum, pitică fiind, le târâi pe jos.
3. Aparatul foto.
4. Cerceii, da, cum altfel?! Lăsați cerceii să vină la mine! Și brățările din piele din Tenerife.
5. Biletul la concertul Bon Jovi.

1. Ojele din dotare. Îmi place să am unghiile tunse scurt și colorate.
2. O țigară atașată de un pahar de bere rece Becks lemon.
3. Untul. Eu și untul ne iubim de mama focului. Eu i-am fost alături când trecea printr-o perioadă mai grea și făcea ravagii pe fața mea, și el mi-a răsplătit inconștiența perseverența lăsându-se de sportul ăsta.
4. Pozele mai vechi. Din albume, nu din foldere.
5. Agendele. Sunt o maniacă, caut ajutor de specialitate. Sau nu.

O să dau leapșa mai departe Lianei, Irinei, Anei, Andei, Mariei și lui Giolly (trebuie să aibă și băieții fericirile lor).

Acestea fiind spuse, declar blogul deschis oricărui ochi curios, renunțăm să mai fim privați!

joi, 9 iunie 2011

Dacă se întreabă cineva, eu sigur mă întreb

Nu-mi mai găsesc cuvintele. Ori e din cauză că am trecut într-un plan secund, ori am secat. 
Deși în mintea mea se țes pânze strălucitoare, numai bune de întins pe sârmă afară, cumva nu reușesc să găsesc forma potrivită.
Mă tem că n-o s-o mai găsesc vreodată. Mă tem că am pierdut latura asta a mea.

În capul meu bâzâie tot felul de fluturi colorați, dar fricoși, că nu vor neam să iasă în lume, să zburde...