S-a scurs un deceniu de când am împlinit 18 ani

 (Gizăăăăsss, mai îmbătrânesc mult???).

Nu mă simțeam și-n mod clar nu eram matură. Nu eram un adult în sensul înțeles astăzi. Mă gândesc că e un pic nedrept să le pui în cârcă unor copii atribuții de om mare. Bine, la mine majoratul nu a adus nici o schimbare din câte îmi doream: aceeași oră de venit în casă, aceeași milogeală sau aceleași minciuni să pot lipsi noaptea de acasă (când, să recunoaștem, la vârsta aia se întâmplă cele mai mișto chestii). Deși au fost niște ani (adolescența) extrem de frumoși și de plini, în care am făcut niște nebunii care acum mă fac să mă-ntreb dacă eram măcar un pic zdravănă la cap, n-am avut niciodată apucături de genul: să fug de acasă, să fac sex în neștire, într-o dezordine emoțională care m-ar inferioriza în primul rând în ochii mei, să umblu beată și drogată weekend de weekend, să fiu o depravată și-o ostentativă, să mă cred o femme fatale și să fug de amorul artei în-nu-știu-ce țară lăsându-mi părinții să se întrebe cu ce au greșit... 

Sunt de acord. Părinții la vârsta aia sunt niște monștri, niște străjeri insensibili și absurzi care nu înțeleg nevoia ta de socializare, de experimentare, de distracție. Am fost în situația asta, fix asta au fost și pentru mine părinții mei, deși, ca să fiu complet sinceră, se găsesc întotdeauna metode să-ți furi puțină libertate, atunci când te duce puțin capul (și nu, minciunile de-atunci n-au omorât pe nimeni:) S-au schimbat așa de mult lucrurile în ăștia 10 ani cât am lipsit eu din adolescență? E la modă să te degradezi psihic și fizic? De ce unii adolescenți o iau rara și alții nu? Nu, eu nu m-aș grăbi să pun totul în cârca părinților și, dacă excludem factorul familial, următorul pe listă e anturajul și iarăși la întrebarea unde le e discernământul, de ce unii îl au în stare perfectă de funcționare și la alții lipsește cu desăvârșire?

Cine resuscitează trecutul?

Și de ce? Îl chemăm noi din morți sau vine singur peste noi ca să ne mai zburlească puțin părul de pe mâini? Pentru că trecutul îl împarți cu cel puțin o persoană, ce te faci când asta nu e pregătită să dea pagina, să meargă mai departe? Am trecut și eu prin asta, ați trecut și voi. Părerea mea e că uneori trecutul trebuie pocnit cu toată puterea în moalele capului, să nu mai miște, să nu mai zică nimic. Nu știu cum se face, da' parcă de la o vreme doar eu mă prind că așa stau lucrurile. Nu știu dacă asta vine din experiență sau am eu vreun har divin:)

Am o prietenă care e într-un mare impas... amoros.
Să aleagă individul pe care îl iubește din clasa a patra, al cărui nume l-a scris pe toate caietele atâția ani în continuarea prenumelui ei, un individ cu care știe sigur că ar face cei mai frumoși copii și o pereche numai bună de invidiat de toată lumea, dar care e stabilit în altă țară de ani de zile și cu care a avut o relație lungă, dureroasă, solicitantă, cârpită, frumoasă, unică, răvășitoare, reîncălzită, care a făcut-o să sufere ca dracu' doar pentru că știa că poate face asta, care crede că i se cuvine tot și toate sacrificiile de la ea trebuie să vină pentru că el vine cu vorbele mari și atât, un individ despre care știe că o iubește dar are un asemenea caracter ce face dacă nu imposibilă, atunci sigur dureroasă relația dintre ei, care n-ar renunța la locul lui călduț din țara lui nordică, dar așteaptă de la ea să renunțe la tot pentru niște vorbe pe care le-a mai zis și-n alți ani, cu alte ocazii, să aleagă deci un individ cu care vibrează de o viață pe note înalte, dar în neconcordanță?
Sau un tip normal, bun, nu chiar arătos din cale-afară și mai mic decât ea cu 3 ani, despre care știe sigur că n-o va face să sufere, care îi face toate poftele, deși nu are bani (ea având), cu care are parte de partide amazing de sex, care o ajută în toate cele, dar pe care îl domină și-l inhibă într-atât încât pare blocat în reacții și-n emoții, de zici că-i un robot programat să ducă la bun sfârșit un plan, care ar sări din somn la primul semn al ei, care o face să se simtă în siguranță și cu care părea să aibă o relație mulțumitoare până la apariția monstrului din trecut, cu care e de aproape un an, dar cu care nu prea se vede măritându-se pentru că, de fapt, superficială cum e pe alocuri, îl consideră inferior din punct de vedere financiar și ... fizic, dar pe care nu se îndură să-l părăsească?

De fapt, alegerea ei e mai simplă de-atât. Sau așa părea, înainte să mă apuc eu să mă-nșir pe-aici.
Să aleagă pasiunea, dragostea aia care pârlește și consumă? Ar putea. Dar ce te faci dacă știi că omul de care ți-ai legat atâtea vise și pe care îl simți parte din tine pentru că îl știi de-o viață, nu e mai mult de-atât și că, oricât ar promite, el nu se poate schimba, și tu, cu el neschimbat nu mai poți fi, ce te faci dacă știi sigur toate astea?
Să aleagă atunci relația călduță, comodă, liniștită care are potențial, dar despre el nu știe ce sentimente are, cât îs de adânci și de definitive și-ar vrea să fie sigură că pentru el e și va rămâne totul indiferent de ce-ar putea simți ea? Ar putea și asta. Dar ce te faci dacă îl vezi pe individul ăsta cu bunele lui, dar și fără bani, fără prestanță, mai puțin masculin decât ți-ai dori, cu care câteodată te jenezi să ieși în oraș și pe care nici nu-l vezi iubindu-te ca pe ochii din cap?

Ziceți voi, că eu m-am săturat!:)

Donezi=primești

Mulți oameni se feresc să facă donații. E o realitate. Una chiar aproape de mine.

Unii se tem că vor dona din puținul lor unor oameni obscuri cu cazuri mai mult inventate decât reale. Alții gândesc că există atâtea emisiuni/bloguri/știri/fundații care îi ajută și că nu mai e cazul să intervină și ei, cu cei 2 lei de care se pot lipsi, nu fără îndoieli. Unii merg pe ideea că pe ei nu-i ajută nimeni, de ce să ajute ei?! Alții spun că dacă ar da câte un leu pentru fiecare caz de care aud, ar trebui să se împrumute de la bănci ca să facă față. Iar alții sunt, pur și simplu, niște cretini, care au posibilitatea să ajute dar nu o fac pentru că zic ei că există alții care să o facă, sau nu au chef, suflet, disponibilitate ori sunt prea hapsâni.

Concluziile pe care le-am tras eu în momentul în care am vrut să fac o chetă printre prietenii/cunoștințele mele pentru a trimite niște bani unui copil bolnav sunt următoarele:

- oamenii care abia se târâie de pe o zi pe alta, care au familii de întreținut și rate imense de plătit, îți dau cu ușurință bani/hăinuțe și ce-și pot permite;

- oamenii care nu au dus niciodată grija zilei de mâine îți aruncă în silă 5 lei și li se pare că deja au făcut prea mult, insistând eventual să te facă să crezi că poate fi vorba despre un caz-fantomă și că riști să trimiți niște bani unor escroci care nu au nevoie de ei.

Eu nu sunt foarte sensibilă. Nu lăcrimez la fiecare caz văzut/citit. Nu renunț la țigările mele, de exemplu, pentru a dona. Și nici nu alerg ca să depun bani în contul vreunei familii chinuite. Dar am atâta bun-simț în mine încât să mă pun măcar pentru o clipă în locul oamenilor respectivi și să mi se facă frică. Pentru că noi toți  am putea ajunge la un moment dat într-o situație nenorocită, de genul celor pe care le ignorăm acum. Și-atunci, din când în când, rar, ce-i drept, încerc să mă mobilizez și să fac câte o mică donație, pentru că e adevărat, orice e mai bun decât nimic! Voi faceți donații?

Care sunt șansele

ca atunci când deschizi geamul undeva după miezul nopții, once in a life time, ca să intre aer curat de afară, după 10 minute, când te-ai așezat comod în pat, cu nările lărgite maxim ca să cuprinzi tot aerul dubios de primăvăratic amestecat cu un miros vag de ploaie de vară, care sunt șansele, zic, să mai stai și la parter și să te trezești din reveria asta în sunete pe care să nu știi cu ce să le asociezi și să descoperi îngrozit și cu o față tâmpă, de bou, că fix atunci cânt te-a apucat pe tine cheful de a respira în toiul nopții aer curat, care sunt șansele, mă, ca tocmai atunci, în seara aia, care e una la o mie sau la un milion, care sunt șansele să descoperi că sunetele alea vin de la un dobitoc care borăște fix sub geamul tău???

Mi-a spus adio!

Mie-mi place să mă simt întreagă, un organ, un dinte sau un fir de păr dacă mă părăsesc îmi dau senzația de înjumătățire, de schilodire, și mie-mi place să merg prin viață întreagă, în formulă completă, fix așa cum am fost livrată.
Până acum o săptămână nu îmi lipsea nimic, dacă veneau autoritățile abilitate să facă un inventar, eu aș fi ieșit okei și-aș fi primit și laude și hortensii și mulți pufuleți. O, da' mint, mănânc borș cu nerușinare, îmi lipsesc amigdalele, dar eu nu le ziceam, ei nu se prindeau, așa că primeam în continuare laude, hortensii și pufuleți. Acum, bună ziua, nu-mi lipsește apendicu', da' am o gaură în gură, ce mă fac? Solicit pe această cale carnet de handicapat de la stat și atenție specială de la semenii mei!

Pentru că am fost obraznică și proastă, măseaua cu nr. 6 de la parter mi-a spus adio!
Pentru că mă macină un acut sentiment de vinovăție, pot să spun că mi-e dor de ea și că sper că a ajuns într-o lume mai bună?;;)

Eu, Tolstoi si draperia vorbitoare

Era o zi ca oricare alta. O zi din lungile zile in care nu faci nimic, dar ai vrea sa faci totul. Timpul trece greu cand nu faci nimic, dar ai vrea sa faci totul, sa stiti. Si Tolstoi* tinde sa devina plictisitor in zilele in care nu faci nimic, dar ai vrea sa faci totul. Si stateam eu asa, pe jumatate intinsa, ca o turcoaica lenesa care-si numara noptile goale pana la noaptea cand ea va fi goala in patul sotului cu o mie de sotii, cu un ochi plictisit si unul adormit, doar amintirea unor adieri de vant din alte zile in care faceam totul dar as fi vrut sa nu fac nimic, mai impungea de la spate o draperie prea grea si prea galbena... si ma intorceam de pe o parte pe alta asteptand sa-mi intre pe geam pasarea maiastra cu fularu' la gat, m-asteptam eu sa aiba un mesaj pentru mine, genul ala de mesaj pe care nu-l intelegi, dar il retii si-l repeti instinctiv ca pe-o vraja care sta sa se intample... cand, deodata!, draperia a inceput sa vorbeasca.

Cu spatele la ea, fricoasa ca un mat, ii auzeam chemarea:
- Iubirea...
Si-apoi, cand credeam ca mi s-a nazarit, iar:
- Iubireaaa...

Ma gandesc ma, ce dracu?!, draperia asta sigur nu vorbeste, si chiar dac-ar vorbi nu eu as fi iubirea ei, ci eventual o perdea, zic ca-i logic asa. Desi, acum serios vorbind, ce poa' sa aiba o perdea si eu nu, adica, come on, e jignitor...
Ma intorc cu fata la ea, hotarata sa o prind in flagrant, sa o vad eu cu ochii mei cum deschide gura si zice, dar in continuare fricoasa (sau sa zic prudenta?) imi iau masuri si maresc totusi distanta dintre noi doua, stiut fiind ca nu e de glumit cu razbunarea draperiilor.
Si stau. Si ma uit la Tolstoi. A ramas si el fara cuvinte. O liniste apasatoare incremeneste aerul cald din camera. Ma uit la draperie, tacea malc! Apoi la Tolstoi care se culcase intre timp. Imi dadeam seama ca pierd timpul meu pretios de-a nu face nimic, cand as vrea sa fac totul si ca panda mea tinde sa devina neserioasa cand aud din nou, a treia oara, chemarea:
- Iubireaaa... iubireaaa mea...

Ba, nu stiu ce-ar fi facut alti oameni in locul meu, dar eu m-am mai dat juma de metru mai incolo, cat sa nu cad din pat si ma-ntrebam pe ce parte are draperia gura, ca eu nu vazusem nimic miscandu-se. Satula totusi sa fiu cea mai fricoasa din camera ma ridic din pat, ma apropii de draperie, o scutur putin de umeri cat s-o intimidez si sa-mi spuna tot, ea se da putin intr-o parte...

... si in spatele ei il vad pe vecinul de la 3 cu Betty, cateaua lui, tolanita si in pozitie corecta de alintat:|
_______
The laptop;)

Ţara gâţei şi a biţiţilor

Undeva, la nici o sută de kilometri distanţă de casă, se află şi se găseşte de atâţia ani de zile Ţara gâţei* şi a biţiţilor**. În ţara asta, peste dealuri, solare, răţi, câini, pisici şi praf domneam eu*** acum 20 şi ceva de ani. Cu picioarele goale, murdară în coate, cu praf la gură pentru că-l consideram o mare delicatesă, aşa îmi trăiam prima copilărie, niciodată singură, mereu strigată de copii la poartă.

Nu mai fusesem de 5-6 ani şi duminică ne-a scos iar soarele din casă. Nu mi-a părut rău nici o clipă. Mă temeam că n-am să nimeresc şi că o să mă fac de râs sunând pentru indicaţii. Da' de unde! Ochii mei vedeau şi recunoşteau:) Când am intrat pe poartă am avut senzaţia că am călătorit cu o maşină a timpului şi că scad în înălţime, fix un pic mai sus de genunchii bunică-mii, că picioarele mi se împleticesc şi că pot să stâlcesc iar cuvintele cerând celebra gâţă şi parcă mă şi vedeam pe jumătate băgată în lada de sub pat căutând biţiţii ăia, doar ăia, de atunci. Deşi bunica din partea tatălui e cea care m-a crescut câţiva ani, în timp, relaţiile n-au mai fost atât sau aproape deloc strânse. Din diferite motive. Să o văd, totuşi, exact la fel ca atunci, ca-n anii ăia, m-a şocat. Peste ea anii nu au trecut. La aproape 80 de ani fizionomia, mersul, vorba, toate au rămas ca-n urmă cu 20-şi de ani. Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva în comună a apărut de nicăieri o fântână cu apă vie, apă magică. De la ea, în timp ce taică-miu făcea un preafericit grătar, am mers la mătuşa mea preferată din zona aia, care şi-a făcut cruce după cruce când m-a văzut. Una dintre fetele ei, pe care n-am recunoscut-o şi nici ea pe mine (era prea mică), m-a luat în braţe şi a zis că nu mă mai lasă să plec.

Ce scriu acum e numai pentru mine, pentru aducerea mea aminte. Dacă a trecut timpul, el nu a trecut deloc degeaba. Şi merită, oamenii ăia merită să-i evoc, pentru că sunt şi vor rămâne mereu la atâta distanţă, şi nu mă refer la cea fizică, de mine, de viaţa mea. Acum, ţara e a lor, o ţară a altor copii, a altor pisici, a altor câini, cu bunele şi relele ei... A mea nu mai e decât în amintire.

___________
* mămăligă
** biscuiţi
*** Titirezu' Voievod :)

Întâlnire cu dracu'

Era genul ăla de întâlnire programată. Ar fi vrut să nu se ducă. Ar fi vrut să se termine totul într-o clipă, să nu fie întrebată, să nu fie nevoită să-şi facă recenzii în cap, pe care apoi, ca la un semn, să le împrăştie înspre curioşi. Totul clocotea în mintea ei. Păreri adunate în ani de zile, poveşti trăite sau inventate de altele, temerile ei.
Când a plecat de acolo, îşi spunea că violul tre' să fie o experienţă plăcută pe lângă proporţiile cutremurătorului moment care risca acum să devină, de departe, cea mai urâtă şi bestială imagine, pe care nimic nu i-o va mai şterge din amintire. Imaginea lui de hipopotam răsfirat pe scaun, cu o ţigară Marlboro în mâna lui imensă, cu buze negricioase, atârnânde şi ochi hulpavi de beţiv nesatisfăcut, o făcea să tremure de nervi, să înjure cap-coadă pe el şi pe neamul lui, dorindu-i pe rând, ba moartea, ba decadenţa, urlând şi urând fiecare părere care i-a ajuns la urechi înainte, blestemând nevoi, situaţii şi metode. Lacrimi pe care nu şi le asuma îi înceţoşau privirea, se gândea doar la cum va depăşi momentul, dacă îl va uita vreodată şi iar începea să înjure şi să blesteme un întreg sistem, cu procedura şi metodele sale pe care le considera primitive, barbare, invazive, retardate. Îi ura pe toţi, îi jignea pe toţi, nici apa Dunării nu-i mai spală după beţia de cuvinte care le-a fost dedicată.

Otopeni, my buddy

Nu stiu cati dintre voi stiu ca in jurul orei 15 a izbucnit un incendiu la subsolul aeroportului Otopeni, decaland si anuland zboruri.
Nu stiu nici cati dintre voi stiu ce experiente am eu cu aeroporturile din Romania, am mai scris odata cat de incantata sunt si de Baneasa.
Nu stiu nici macar cati dintre voi stiu cat sunt eu de scarbita de serviciile din Romania si cat de speciala ma fac ele sa ma simt.

Povestea e asa: am dus la aeroport o prietena. Imediat cum am coborat din masina ne-a izbit un fum inecacios, irespirabil. Am aflat ulterior ca arsesera niste cabluri la subsol (Plecari internationale), nu stiu, evident, in mod cert ce anume s-a intamplat. S-a intervenit cu pompieri, alea-alea.

Acum o sa-mi arat inca o data incantarea si multumirea fata de modul cum se trateaza o problema. Pai cu indiferenta. Ca altfel nu se poate.

Din cauza fumului si al unor eventuale pericole accesul in aeroport a fost interzis, oamenii ramanand sa astepte o decizie sau o solutie afara, in ploaie. Asta e, se intampla si nenorociri, nu am ce comenta. Ce am eu de zis atunci?! Pai, mi se pare ca tre' sa fii mult prea nesimtit si cretin sa iti lasi clientii sa astepte ca paduchii un gest marinimos din partea Mariei Tale (a conducerii) si anume acela de a-i informa in legatura cu situatia respectiva si cu zborurile lor. E de bun-simt, e elementar, e first-thing-to-do (dupa ce te asiguri ca nu mai exista vreun pericol, evident) intr-un asemenea caz, sa-i informezi pe oameni, sa le ceri scuze pentru incurcatura, sa faci in asa fel incat sa le oferi alternative, sa nu-i lasi cu curu'-n balta, ca e raspunderea ta.

Ei ce au facut in schimb? Pai au avut timpul necesar (nu va ingrijorati) sa vorbeasca cu presa (de!), sa explice in doua-trei vorbe ce s-a intamplat si ce solutii vor gasi. Dar oamenii??? Nu cumva ei erau cei vizati si cei care meritau niste detalii, niste explicatii?

Cred ca mi se pare. Cred ca am impresia ca traim intr-o tara civilizata.

Mi-e ciuda de mor ca vorbesc asa, ca dau impresia ca vad in Romania si in romani un morman mare de cacat. Departe de mine gandul asta, dar efectiv, mi se pare ca uneori esti la voia intamplarii si ori de cate ori cineva trebuie sa lamureasca in vreun fel sau sa se poarte uman, responsabil si eficient, gasesc noi variante de a jigni si de a umili.

Si de fapt e problema ta proprie si personala daca ai pierdut legatura din Viena, daca asta iti da totul peste cap, daca nu ai un zbor pentru Oslo in seara respectiva si o sa dormi ca un boschetar printr-un aeroport din alta tara. Si daca parintii si prietenii isi fac griji pentru tine, ce?! Sa puna mana-de-la-mana sa cumpere avion si sa te plimbe ei. A, ai dat si tu un ban acolo si ti se parea firesc sa ajungi la destinatie? Prostii, nu stii ce zici! Ce ti-a trebuit sa pleci?!

Right? Right.

Pofticiosu'

True story
___________

O femeie (italianca) avea un sarpe. Stiam si ce natie de sarpe, da' am uitat (ca memoria mea incepe de la un timp sa retina din doi in doi). Asa cum oamenii mai zdraveni la cap au caini, pisici sau papagali, ea avea sarpele ei de companie:)

Il avea de cand era mic-mic, il privea ca pe un egal, nu era tinut in vreo cusca sau borcan. Ba mai mult, era liber sa circule peste tot prin casa si mai avea si privilegiul de a dormi cu ea in pat.
Cum era si firesc, sarpele incepuse sa creasca, sa ia proportii. Locuind doar ei in casa, sarpele isi tara matul ala de corp scarbos (am o repulsie definitiva pentru reptile) dupa curu' stapanei.
Astfel ca, aceasta observa la un moment dat, ca atunci cand mergea in baie, hop si sarpele dupa ea. Cand se pieptana in fata oglinzii, hop si el in spatele ei, unduindu-se. Cand facea mancare in bucatarie, hop si sarpele langa ea, studiind-o.

Crestea mandria in chieptul ei ca aluatul la caldura, de bucurie ca sarpele ei e cel mai destept, cel mai curios, cel mai dresat. Simtind nevoia sa constate si vreun serpolog-sef cat e de tare animalutul ei, suna la un centru de profil si ii descrie individului de la celalalt capat al firului ce minunatii face.

Raspunsul individului a fost sec:
- Doamna, nu este nici un mister la mijloc. Ajuns la maturitate, sarpele dumneavoastra incearca sa va masoare ca sa vada daca va poate inghiti.

___________________________

Da. Femeia asta era grasa:D

Galusca animalului imputit

Incep povestea cerandu-mi scuze de la adevaratele animale.
Ca le jignesc;)

E povestea a doi oameni trecuti bine de prima tinerete.
Doi oameni pe care se parea ca i-a unit aceeasi experienta de viata si care si-au ingropat in ani diferiti, ea sotul, el sotia. Dupa ani de doliu si de suferinta in forma ei crunta s-au intalnit si s-au gandit ca e oportun sa-si uneasca singuratatile, ca jumatatile lor moarte le vor ierta pentru tradare, daca se poate numi tradare intamplarea dintre ei...

S-au casatorit. Totul mergea bine intre ei. El avea un baiat si o fata.
Ea o fata si un baiat. Fiecare genul care fac orice pentru copiii lor.
Intr-o dimineata, asteptand-o sa vina de la munca, el ii zice: Ar fi mai bine sa vinzi apartamentul ala al tau si sa imi dai mie jumate, si tu sa-ti opresti jumate. Moment in care ea si-a luat poseta de pe scaun si a plecat.

Mesaj pentru el: Eu zic sa sugi pula, dupa care sa-ti dai foc, ce zici?! Asa-i ca te incanta perspectiva asta? Eu mai zic ca tu esti un animal imputit cu creierii cocliti de comunism, de bautura si de gelozie, pentru care copiii tai sunt sfinti, iar ai ei, draci. Si mai zic ca, din fericire, tu nu ai nici o legatura cu apartamentul ala si ca nu poti sa fii decat o javra de om mizerabil si sa crezi, chiar si pentru o clipa, ca o mama, ar vinde un apartament, lasandu-si copilul pe strazi, ca sa te fericeasca pe tine. Si ca tu nu te-ai nascut om.

_______
Cu drag;)