joi, 25 februarie 2010

De ce iubesc eu doctorii

Pentru că îmi prescriu un medicament care nu numai că-mi provoacă reacții adverse, de nu mai pot să deschid un ochi, dar mai era și complet contraindicat celor care au avut/au rinite.
Și-atunci, de ce dracu' mai dau bani pe consultație și pe medicamente, dacă mai tare mă bulesc decât să mă repar? Data viitoare o să mă duc la florăreasa din  piață la o consultație, pare să fie același lucru, sau poate ei îi pasă mai mult. Da, și săptămâna viitoare mă voi duce la el ca să îl asigur de tot respectul meu.

miercuri, 24 februarie 2010

A fi sau a nu fi alergic...

... asta-i problema mea și, o să vedeți la sfârșit, și a voastră!:)

Știți povestea, dar vă amintesc pentru că-s sadică, a, da, și pentru că știu că vă plac textele luuuuuungi.
Înainte de nuntă, din cauza stresului (bine, și pentru că mie mi se întâmplă toate) am dezvoltat un soi de alergii la, așa cum mă pricepusem eu să interpretez, lactate. Deși mi-a fost greu să renunț la unt, a trebuit s-o fac pentru că el, cel mai tare, s-a priceput să mă facă să arăt ca o pichi fiartă, umflată și pătată. Apoi, m-am lămurit că și ciupercile, pe care le iubesc, sunt capabile să-mi confecționeze aceeași mască minunată. Vă spun, nici maică-mea nu mă iubea în momentele alea, așa supierbă eram!

M-am târâit până la nuntă cum am putut și eu. În ziua nunții, am făcut alergie la fondul de ten sau la crema de față sau naiba-mai-știe-la-ce. Mi-nu-nat! Nu se putea mai bine de-atât. Noroc că-n poze nu se vede nimic.
După nuntă, când eram la Izvoru Mureșului, am mâncat unt și alte lactate de-am spart. N-am avut nici pe dracu'. O față curată, fără pete, umflături și altele. Mi-am zis că dacă s-a dus stresu', mi-au spus adio! și alergiile.
Wrong! Prin octombrie, când am fost la femeia care m-a făcut să casc cu al ei aparat cu biorezonanță, mi-a spus, printre altele, că nu sunt alergică, ci că am doar reacții alergice, adică corpul meu a ținut minte niște chestii din perioada stresantă pe care acum nu le mai uită, și de câte ori intră în contact cu ceea ce a declanșat toată nebunia asta, el are același răspuns, eu aceeași față pătată și cu probleme. Am crezut că asta-i de bine, că mă voi vitaminiza și imuniza și voi scăpa!
Wrong! Am în continuare reacții peste reacții, la cele mai diverse lucruri. Când cred că am descoperit cauza, îmi dau seama că alta e, mereu alta. Ba sunt lactatele, ba vinul/alcoolul, ba cremele sau legumele.

Azi după o vizită la ORL din cauza unor senzații de puf-de-plop-sau-de-păpădie în gât care nu voiau să mă părăsească, descopăr, culmea, că am o rinită drăgălașă și, surpriză!, orl-istul mă suspecta de alergii. Să-mi trag una! E clar, nu mai suport! Pentru că știu că în Galați nu se poate, ați fi voi așa drăguți să-mi recomandați un medic/o clinică unde aș putea să-mi fac teste alergologice, din București? Orice alte recomandări sunt binevenite! Senchiu veri maci!

vineri, 19 februarie 2010

Petita care s-a jucat cu gândul

Călătoria viselor mele, așa cum n-a înțeles nimeni până acum, începe cu mine luată pe sus, eventual cu părul încă ud, înfășurat în prosop, mirosind a pepene galben, încălțată în papucii de casă cei albaștri,  cu mine, sper eu, epilată, sau măcar cu mai mult de un prosop pe mine. E o zi cu o dimineață urâtă, ploioasă, vijelioasă, prăpăstioasă. O zi în care îmi rup o unghie și în care, ca un bonus, mă și lovesc la degetul mic de la piciorul mare drept în colțul patului. E o zi în care vărs toată cafeaua pe aragaz și în care mă opăresc cu singura înghițitură care mai rămâne. Sună la usă. Mă înfig în clanță să deschid, ușa e închisă. Unde-i cheia? Nu-i. Păi unde-i? Păi nu știu. Și sună la ușă. Și cheia nu-i. Țip să vină la geam. Noroc că stau la parter. Prietena mea de 186 cm intră în casa mea pe geam. Și-afară plouă. Vijelios-prăpăstios. Îmi aprind o țigară. Cu regrete, nu chiar de la capătul potrivit. Cred că prietena mea râde de mine, dar n-o văd prea bine din cauza coșului care mă pândește de pe nas. Coș care pare că se strâmbă la mine de câte ori întorc capul din înaltul ținutului pe care l-a cucerit. Nu știu dacă am mai avut vreodată o zi ca asta. Nu știu ce să fac cu ea. Și mereu mi s-a părut amuzant când o pățeau alții.
Cum a fost atunci, dumnezeule!, când eram în scara blocului de lângă blocul meu, și băieții au intrat la subsol, camera aia dubioasă unde sunt țevi și șobolani și mirosuri urâte, în care ajungi după ce ridici capacul ăla din fier, greu și vopsit într-un galben-portocaliu comunist, fix așa de urâtă e culoarea, și după ce cobori scara aia unsuroasă, pe care sigur se unduiesc toate lighioanele pământului, da, așa, și au intrat băieții, nu mai știu eu pentru ce, și au ieșit unul câte unul, și eu am crezut că au ieșit toți, dar fix ăla care cu 15 minute în urmă îmi ceruse prietenia, era ultimul și eu n-am știut și am dat drumul capacului, capac greu, din fier, în capul lui și peste mâinile care se ițeau pe capătul scării, da, fată, și n-am mai apucat să-i dau prietenia, da' cât am râs și cât am plâns că nu mai mergea cu mine să iau sifon, acum se ducea cu Marinela, da, ăla a fost sfârșitul, se ofilise floarea noastr-albastră, dar am intrat la liceu și l-am uitat că era prost și proștii se uită repede, uite, na, mă întreba dacă îmi se scrie tot timpul legat și eu căscam ochii și clipeam des a mi-se-pare-nu-mi-se-pare. A, da, și înainte de Fănel a fost vajnicul Neculai, o, ce vremuri!, îmi trimitea scrisori din armată pe care le corectam cu roșu de nu mai înțelegeai ce fusese-nainte.
Da, fată, mă-mbrac, zi-mi unde mergem să știu dacă îmi pun pe mine chiloții care-mi poartă noroc, zici să nu-mi pun, de ce să nu-mi pun, unde mă duci? Da, tac, nu mai întreb nimic, da' părul e încă ud, da, și-afară-i tot ud, da' poate-o fi soare dincolo de strada mea. De ce zâmbești, mi-a mai ieșit un coș, a, sunt măritată, nu mai contează, pizda mă-ti, pentru mine contează și tot suflet de femeie am, nu-s ieșită din circuit, vreau să mă placă oamenii, să mă fluiere gunoierii pe stradă, eh, nu râde, nu doar gunoierii, tâmpito, da, mă-mbrac, acum sar în rochia aia pe care o târâi pe jos de lungă ce e. Vorbesc haotic, îmi tremură țigara între degete, parcă am emoții, să-mi arunc ceva într-o traistă, ceva adică ce, bine, pune tu ce vrei, eu îmi caut cerceii pe care i-am luat în luna de miere, nu, nu ți-i dau, îi iubesc, am dat o verighetă la schimb pentru ei, da, o să am alta cândva, dar nu pe aia, aia rămâne pe veci pe fundul oceanului, în care m-am grăbit să mă arunc, de parcă nu mai era ocean și peste 10 minute. Îs gata, a venit și taxiul, ia traista aia, tu știi ce-ai pus în ea, poșeta o am, văleu, cum ieșim din casă, bine, pe geam, mor de râs, hai tu prima, mi se pare mie sau taximetristul ăla ne face poze, bine dracu' că am rochia asta lungă, câcat, mi-am agățat-o, gata, m-am urcat, zi unde mergem, nu te face că plouă, destul că plouă de-aseară.

În aeroport am început să râd isteric. Mi se ridicase tot părul în vârful capului pentru că se uscase necontrolat, rochia în dreptul genunchiului părea sfâșiată de o întreagă haită de câini, eram nemachiată, undeva între discuția despre Fănel și Neculai uitasem să-mi trag chiloții pe mine, în traista pe care prietena mea trebuia să o umple cu ceva util, erau 2 tricouri cu care stau prin casă, pașapoartele și un roll-on, urma așadar să-mi petrec vacanța în curu' gol și-n tricou, cel puțin nemirosind a transpirație. Când l-am zărit pe soțul meu, râsul se transformase în niște spasme ciudate, râdeam cu lacrimi arătându-l cu degetul, oamenii roiau în jurul meu, prietenei mele îi sclipeau ochii ca unui copil care a făcut cea mai mare boacănă, iar soțul meu însoțit de soțul ei, era fugit de la muncă, nedumerit, cu un adidas mânjit pe jumătate de ... norocul în care călcase când a coborât din mașină, în mână ținând 3 covrigi pe care nu mai apucase să-i mănânce.

Restul e un vis, pân-aici a ținut imaginația.

marți, 16 februarie 2010

Și proastele plâng câteodată...

... sâmbătă seara, cu lacrimi fierbinți de crocodil* care se înnoadă în bărbie sau se scurg leneșe pe gât în jos.

De ce? Din cauză de Hatchiko și Richard Gere.

* deși ăsta e sensul expresiei lacrimi de crocodil, vă asigur că lacrimile mele erau sincere, reale și fierbinți:)

miercuri, 10 februarie 2010

Frica strică reputația!

De când mi-a căzut rangul de la etajul 1 tocmai la parter mi-e cam frică să deshid ușa. Ieri, de exemplu, ne-am privit 5 minute ochi în ochi prin vizor, eu dinăuntru, el de după ușă, eu tremurând de frică, el tremurând de frig, eu așteptând să plece, el așteptând să deschid. Iată-mă trecută de la inconștienta care eram înainte, cea care deschidea ușa în stil Kramer, la cea care se vede căsăpită de orice individ îi bate-n poartă. Ar fi la fel de potrivit să cer și poze cu toți vecinii, să-mi fac un glosar și să-l țin la îndemână pentru indentificare. Și mai nimerit ar fi să am totuși încredere în forțele mele de fostă judo-istă (ăsta e un mesaj, real de altfel, pentru toți cei care se gândesc să-mi bată la ușă, be afraiddd, be verrrrry afraidddd!), aș putea cu ajutorul lor să-l înving pe bătrânul malefic înfășurat în mod hienesc de înșelător în halat, cu mâinile tremurând de boli răutate, venit să ceară 5 lei pentru alt vecin, cel care a avut curiozitatea și apoi plăcerea să se bage la subsol ca să curețe rahatul preaiubiților lui vecini. 

Mi-e frică c-o să mor și că asta n-o să fie alegerea mea. Chiar nici unu' n-a fost în stare să negocieze cu doamna Moarte? Nici tu, Napoleoane? Nici tu, Maicăle? V-ați lăsat în baza mea toți, fi-v-ar țărâna ușoară! Dacă am privi părăsirea acestei lumi ca pe părăsirea unui loc de muncă totul s-ar simplifica brusc. Fie că-i demisie, fie că-i concediere, we all need preaviz! De ce moartea nu s-ar supune acestei legi? A, o face când e vorba de boli? Păi da, da' oamenii mai mor și brusc și dintr-o dată. A, mai și încalcă legea?... Păi deh!, de ce nu?! Una-i Moartea doar!

Care-s noile tendințe în materie de frică, ce se mai poartă anul ăsta? Deși le am pe ale mele, parcă aș experimenta ceva nou:)

luni, 8 februarie 2010

Dau o stare pe o culoare (2)


Dacă vreau să nu spun nimic nimănui, sunt gri. Sunt mii de moduri de a fi gri. Pot fi gri-cețos când poziția în care mă aflu nu-mi oferă vedere nici înspre viitor, nici înspre trecut. La fel, pot fi gri-cenușă când îmi doresc să pot arde tot-tot-tot și să mă duc mai departe goală ca un zero cu burta mare. Pot fi, la cerere, gri-destul  sau gri-invizibil, gri-forțat sau gri-vine-o-schimbare. Numai gri-plictisitor nu există.

Pentru că totuși nu pot fi atât de secretoasă, voi lăsa cerceii să-mi spună povestea cui s-o pricepe s-o audă.

vineri, 5 februarie 2010

Strange people or just strange names

Am două persoane care-mi vin în minte când mă gândesc la nume neobișnuite. Nu știu ce au gândit părinții când și-au botezat copiii așa, dacă trebuie să fii nebun sau doar aparte. Pe unul dintre nume nici nu-l mai pomenesc, în semn de considerație față de persoana care-l poartă, dar o să vă spun povestea celuilalt.

Eram la unul din puținele mele locuri de muncă. Zile întregi auzeam: iubireaaaa, vino puțin! (what the fuck, vorbește cu mine nesimțitul ăsta, a uitat că mi-a și fost coleg de facultate?), iubirea, n-auzi??? (my god, ăsta sigur pe mine mă cheamă!), iubirea, adu-mi și mie hârtiile alea! (jesus, ce mă fac?!), iubirea, ai sunat-o pe mama să-i spui că venim? (uaaaat? mama? mama mea?).

Nu, era mama ei, a fetei pe care o chema Iubirea și care era cumnata șefului. Era aproape zilnic în biroul colegei mele, unde învăța ce-i aia contabilitate.

M-am tot întrebat după ce-am descoperit că nu mă alinta pe mine în nici un fel, ce-ar fi fost să mă duc la el într-una din zilele când îl auzeam strigând-o pe Iubirea și să-i spun, așa cum șade bine unei domnișoare care se respectă, idiotule-animalule-perversule, cum îți permiți, nerușinatule? La cum mă știu, i-aș fi dat și vreo două palme, în mod sigur. Timpul a dovedit-o că și le-ar fi meritat oricum.

joi, 4 februarie 2010

Ce-ați face

... dacă v-ați trezi c-o pleașcă (legală:) de 2500 de euro?