duminică, 31 octombrie 2010

Iar mă dau în balansoar. Tot singură.

Rațional îmi dau seama că nașterea normală, fizic și psihic, e și ar trebui să fie pentru toate femeile (pentru care nu există interdicții medicale, desigur) singura alegere, cea mai bună. Probabil că și pentru mine s-ar dovedi a fi așa. Dacă aș lăsa să se întâmple. De ieri cochetez cu ideea nașterii prin cezariană. Asta probabil până la următoarea întâlnire cu doctorița. De câte ori ajung la ea, plec convinsă că o să pot, damn it, să nasc și eu normal, de ce nu?! Cred că ochii ei de vacă blândă (mă iertați, doamnă, nu e o jignire!) îmi transmit așa o liniște și-o încredere în mine, în ea, în tot și în toate că m-aș vedea născând, expulzând fără număr în lume proiecții ale mele, mai deștepte și mai frumoase, fără conștiința durerii și a lucrului făcut în chinuri. Apoi, în câteva zile de la vizită, vraja începe să se destrame, praful îndoielii mi se așterne ca o pojghiță otrăvitoare peste neuroni, vaca blândă devine o inconștientă, o nepricepută care nu dă doi bani pe curu' meu și care, no way, never, n-ar putea să știe mai bine, despre mine, cum trebuie să nasc EU.
Nu cred, adică nu că nu cred, nu accept nici că așa e legea firii, că dacă așa se întâmplă de mii de ani, așa s-au chinuit toate femeile, așa trebuie să mă chinui și eu. Da' de ce? Ce-am făcut să merit asta? De ce să accept că tre să sufăr, să mă chinui și să mă dau de ceasul morții ca să aduc pe lume un copil? Ce păcate și cât de mari ar trebui să fie ca să se justifice o așa pedeapsă? Aș aprecia mai mult femeile care au trecut deja prin asta, aș fi mai atașată de copil, aș crește cumva în ochii mei și ai altora? Probabil că da. Dar e posibil să nu-mi doresc asta, la prețul ăsta.
Părerea mea despre cezariană e că este o operație. Ca orice operație, îți oferă, pe lângă posibilele riscuri/complicații și o anumită siguranță. Știi că la ora x vei fi în sala de operație y unde după z minute (nu ore, ca la nașterea normală) ieși amețită de la anestezie cu imaginea clară a unui copil care nu a rupt tot în tine când a venit pe lume. Știi că o să doară, că refacerea va dura între și între, că e posibil ca lactația să nu se declanșeze prea repede, că cusăturile alea se pot infecta. Sau nu. Se poate să nu fie așa de rău. Prin comparație, nașterea normală are prea multe necunoscute, prea multe variabile și durează, la naiba, prea mult! Plus că o găsesc degradantă.

Și mai e așa puțin.

miercuri, 27 octombrie 2010

I'll be there for you:)

Ieri seara muncitorii care au pus in practica ideile mele (nu multe, nu ma banuiti de o asa creativitate) ne-au spus adio lasandu-mi pe cap mormane care se cereau dezmormanizate, saci care se cereau goliti, praf care tipa sa fie sters... din astea, stiti si voi. Eu, azi, evident, nu-mi doream altceva decat sa dorm. Se pare ca ma oboseste maxim mizeria/dezordinea. Noroc ca ma ajutau (sau eu pe ele) inca 2 personaje. Spre dupa-amiaza casa incepea sa semene a casa si nu a depozit abandonat, praful era si el de domeniul trecutului in camere, se schimbase si mirosul, reveneam la normal.

Apoi, descopar ca la o aruncatura de bat, pardon, la o belire de ochi distanta (thanks, Irina, te pomenesc peste tot:), statea cea mai tare dintre vesti, cea mai bucuroasa dintre bucurii: dragii, scumpii, adoratii, minunatii vin la mineeeeeeee. So, pe 10 iulie 2011, moarta-coapta, racita, ologita si cu siguranta, NEgravida voi fi in Piata Constitutiei. Eu voi fi aia care rade si plange si tremura si canta si nu mai vede nimic altceva in jur :D

luni, 25 octombrie 2010

Ultimele saptamani

C-or fi 5, 6 sau doar 4 ... nu stiu nici eu, nici doctorita. 
Nu mai cred ca o sa mor in plin act de aducere pe lume. Din nefericire, o sa stau si-o sa suport cum oi suporta orele alea, o sa ma gandesc ca o sa am o viata inainte sa ma razbun pe beau pentru toate chinurile alea si-o sa inventez special pentru el metode de tortura la care nu s-a mai gandit nimeni pana acum. O, joy!
Banuiesc ca o sa fiu ingrozita, ca or sa-mi tremure picioarele pe holurile sectiei de maternitate, ca or sa ma usture ochii si gatul din cauza  lacrimilor pe care ma voi stradui sa nu le las sa tasneasca, o sa ma rog si-o sa blestem in acelasi timp ... si dupa toate astea o sa fie deja a doua zi, nimic n-o sa mai conteze, odata ce ma vad trecuta de partea cealalta.
E adevarat, devine insuportabil sa cari burta asta peste tot dupa tine, devine un chin sa te intorci de pe o parte pe alta in pat, nu e amuzant nici sa fii impuns in vezica. Daca la toate astea mai adaugati si o minunata renovare de dormitor cu pachetul ei de praf, zgomot, mizerie, praf, zgomot, mizerie o sa obtineti imaginea clara a unei realitati care m-ar face sa fug daca as putea sa fug, sa tip daca n-as avea toate gaurile imbacsite de praf, sa-mi smulg parul din cap daca as  putea sa-mi bag degetele in pletele-mi gletuite:) Compatimiti-ma, I need that!

sâmbătă, 16 octombrie 2010

De câteva zile...

- spăl, miros și împăturesc haine pentru bebelușa-șefă. Body-uri, costumașe, blugi, bluzițe, rochițe și alte chestii din astea mici-mici și drăguțe-drăguțe, albe, galbene, roz, verzi sau bleu (multe bleu, nu multe roz, am remarcat:). Pentru că nu mai vreau nici pentru noi, darămite pentru ea, să folosesc detergenții clasici (detest mirosul lor), alegerea mea au fost nucile de săpun indiene. Nu știu cum se comportă în cazul petelor, dar voi avea ocazia să testez și asta cu siguranță, deocamdată mă încântă mirosul, e mirosul ăla de haine curate.
- cred că a vrut să nu mă prind, dar vigilenței mele nu i-a scăpat acest mic amănunt: se pare că Bebelușenia-Sa și-a invitat toți prietenii la ea și de câteva zile nu fac altceva decât să întoarcă toată casa cu fundul în sus, să se dea cu capul de pereți (ceea ce nu poate decât să mă bucure, îi place rock-ul:), să se fugărească (ceea ce iarăși e bine, îi place mișcarea, you go, girl!) și, din nefericire pentru proprietara casei (moi, în speța asta), toate activitățile astea se întâmplă cu precădere noaptea (deci e deja un party animal, o, god, dacă a luat ce-i mai rău de la mă-sa?). Da, asta e, altfel nu-mi explic toate înghiontelile, împunsăturile, loviturile, umflăturile gen alien care apar pe suprafața pielii mele. E incredibil cât de puternic și de activ poate fi un bebeluș!
- odată ce am pășit în noua dimensiune, spre luna a opta, cu analizele bune (dar cu anemia de rigoare, totuși), cu vaccinul antitetanos făcut (da, da, m-a durut!) nu-mi rămâne decât să mă feresc de răceli (am supraviețuit unui beau răcit) și să mă rog să mă trăsnească marea iluminare și să știu și eu cum nasc, când nasc, dacă mor (preferabil să nu:).

miercuri, 13 octombrie 2010

Câinii nu știu să zboare

Cică așa. Vrând-nevrând tre să caut un instructor de zbor pentru lady Găgă. Mai are puțin timp la dispoziție, nici măcar 2 luni, în care trebuie să învețe să zboare, pentru că, nu-i așa, sub același acoperiș nu încap și un bebeluș și un câine, ar fi prea mult.
Eu îi înțeleg cumva pe oamenii ăștia care-mi spun las' că dispare potaia din peisaj când apare copilul (deși-mi vine să o pun pe Loli să-i zgârie pe gură, norocul lor că Loli nu m-ascultă), în viziunea lor, pe o scară de la 1 la 2, pe primul loc vine copilul, el trebuie să aibă parte de toată atenția, toată dragostea, toată grija, toate resursele. Nu-i contrazic absolut deloc. Dar ce te faci dacă-ți zic că eu am nevoie de câinele ăsta, cu toți nervii pe care mi-i provoacă când fură lucruri ca să le roadă, pe mine câinele ăsta tâmpit și ochios mă face mai bună, crăcănata asta e atât de deșteaptă, de amuzantă, de sigură pe ea, de tâmpită că simt că nu-i fac ei vreun bine ținând-o cu noi în casă, ci ea ne face nouă un bine, cum naiba să o învăț să zboare, să o dau spre adopție sau să o alung din viața noastră când ea n-a făcut altceva decât să o facă mai frumoasă, mai funny?! 
Desigur, Loli, ca orice câine, nu înseamnă doar ochi (ahhh, și ce ochi!:), înseamnă și mult păr și ieșiri cu ea afară și hrană și drăgăleală de calitate. Mi se pare, însă, prea puțin ce trebuie să facem noi pentru ea comparativ cu ce ne dă ea la schimb. Și nu văd în ce fel ne-ar putea încurca ea odată cu venirea domnișoarei Iris, nefiind niște inconștienți care le-ar culca, de exemplu, în același pat, nu din prima zi:) Cu o minimă atenție din partea noastră, totul o să decurgă firesc și nimeni nu e și n-o să fie în plus, familia Florea numără 4 membri.

marți, 12 octombrie 2010

Ce a schimbat sarcina

În afara aspectului de hipopotam supraponderal și a celorlalte modificări fizice mai mult sau mai puțin definitive, numim (că suntem două:) și:
- modificarea frecvenței și cantității (pe ici, pe colo și a calității, în sensul de mai sănătos) mâncării.
Dacă înainte săream în viteză și fluierând cu țigara-n bot peste micul-dejun, ajungând în weekend să halim prima masă abia pe la orele 15-16, acum până la prânz am deja la bord 2 mese (iaurt, lapte cu cereale, banane, pâine cu unt și dulceață, suc natural pe alocuri și-ntr-o dimineață chiar și fasole făcăluită la ora 7. Atenție, nu toate odată!:) După ce-am trecut de perioada în care nimic nu era bun și totul mirosea urât, am încercat să mănânc cât mai diversificat. Problematic în condițiile în care rămâneam fixată de câte o mâncare și câteva zile numai pe-aia o voiam (așa avem perioada salatei de roșii cu brânză sau  a zacuscăi). Mult timp cartofii prăjiți sau carnea de pui îmi provocau silă, cu lactatele nu m-am înțeles deloc bine în prima parte a sarcinii, în schimb îmi era poftă de ciorba făcută de o amică, tocănița făcută de sor-mea, sarmalele făcute de soacră-mea, salata făcută de o prietenă și tot așa.
- o transformare pe care o bănuiesc a fi definitivă este cea legată de nas și mirosuri. Nu mai suport mirosurile de detergenți și balsamuri (ocazie cu care am și renunțat la a le folosi, în favoarea nucilor de săpun indiene, ceea ce oricum voiam să încep să folosesc pentru hainele domnișoarei Iris) sau a gelurilor de duș/șampon pe care le-am folosit în perioada neagră a sarcinii.
- ritualul îmbăierii, o, ce chin odios! Acum îs ok, dar ce oribil a fost o perioadă, numai cât treceam prin dreptul băii și-mi venea să-mi smulg părul din cap, ca să nu mai am ce spăla vreodată! Mă sufocam sub jetul de apă, mă dureau și burta și toate oasele/fibrele/venele, îmi venea să vomit, să leșin, să mor numai să scap:) Acum, pe ultima sută de metri, deși nu mă mai manifest ca o sălbatică și nu mă mai deranjează mirosurile gelurilor de duș/săpunurilor/șampoanelor (poate și pentru că nu le mai folosesc pe-alea:) mă mișc în cadă ca o balenă înghesuită toată într-un borcan. Aici intervine iarăși dragul meu beau care face ca totul să fie mai eficient și să se termine mult mai repede.
- crescutul în greutate, lungime, lățime, extremități, rotunjimi. Not funny, I'm telling you! Ieri am descoperit că am trecut pragul de 70 de kg, mi-e silă când scriu asta, dar asta e realitatea, nu am ce să fac în sensul ăsta acum. De fapt, tot ieri îmi spunea o prietenă că de la spate arăt ca o puștoaică dementă și doar când mă-ntorc e șocant câtă burtă pot să am:)
- viața socială s-a dus dracu'. Din moment ce am renunțat la țigări, am devenit, se pare, brusc, neinteresantă (mă refer, desigur, la o anumită categorie de oameni). În plus, stările de rău din primele luni i-au cam îndepărtat pe cei care așteptau de la mine un anumit tip de comportament. Evident, în toate schimbările astea, și aportul meu a fost consistent, n-o să zic niciodată că n-am vina mea, dar, iată, așa am știut/putut să reacționez eu. Cu toate astea, consider că s-a făcut în jurul meu o curățenie de care aveam nevoie, dar pe care n-aș fi putut s-o duc altfel la bun-sfârșit vreodată.

Dacă viața mea nu s-a schimbat total, cu siguranță  în punctele esențiale e modificată definitiv. Acum îmi doresc să vină cât mai repede decembrie (cu toate fricile pe care le am, și-s în continuare multe și dese!:), să fie un copil sănătos și eu aptă să îi ofer tot ce are nevoie. Cu restul ne-om descurca noi cumva.

luni, 4 octombrie 2010

Exercițiu de imaginație

Nu mai știu cum era viața mea înainte. Ce-aș fi făcut vara asta dacă nu eram însărcinată? Ce planuri mi-ar fi umplut zilele în perioada asta? Aș fi fumat încă, desigur, asta e o certitudine. Aș fi ieșit mai mult și cu siguranță aș fi zburat cu avionul spre cine știe ce destinație. Aș fi făcut sex în toate serile cu lună plină și-n toate celelalte:) Aș fi zâmbit cu gândul la copii, dar m-aș fi simțit încă liberă și goală de responsabilități. Mi-aș fi luat cizmele la plimbare și-aș fi bântuit sehașuri după sehașuri, apoi, cu traistele pline de minunății pe care să le uit invariabil prin dulapuri, m-aș fi oprit la un ceai colorat și fierbinte și mi-aș fi adus aminte de prima zi de liceu, prima zi de facultate, prima dragoste, prima pierdere și-aș fi spus mi-e cald, mi-e bine! Poate m-aș fi implicat în diverse chestii, poate-aș fi muncit într-un loc care m-ar fi ajutat să albesc mai cu spor, spre satisfacția persoanelor care-mi vor binele. Aș fi venit la București să cunosc fetele astea mișto pe care le-am cunoscut grație blogului. Aș fi desenat iar vise pe hârtie și-aș fi închis ochii să-mi dau seama dacă le vreau materializate. Aș fi băut cocktailuri seara, cu fetele, în club și m-aș fi întors râsă și împleticită în brațele beau-lui care-ar fi făcut mișto de mine a doua zi. M-aș fi holbat la haine de copii și m-aș fi întrebat dacă e timpul.

Acum e timpul.

vineri, 1 octombrie 2010

Rehab

Unde se duc oamenii care nu au analize de laborator doveditoare, dar se simt infestați? Unde se duc oamenii care văd numai partea crudă a celorlalți oameni, care îi văd pe toți goliți, în lumina rece a egoismului, a intereselor personale mai presus de orice altceva? Unde se duc oamenii care nu se mai simt nici iubiți, nici înțeleși? Unde se duc oamenii care se simt singuri, fără familie, fără prieteni? Unde se duc oamenii posedați de astfel de gânduri, oamenii care nu mai văd în nimic bucurie, oamenii pe care nu-i mai mângâie nimic?

Nu știu ce am. Eu pe mine nu mă recunosc. Eu pe mine nu mă suport. Eu pe mine nu mă înțeleg. Eu pe mine nu mă plac. Cândva, nu știu cum, m-am dus dracu. Poate că toate persoanele astea cu substanță rea, invadatoare,  pe care n-am vrut/putut/știut să le îndepărtez la timp, și-au depus ouăle în mine, pentru că eu mă simt mâncată pe dinăuntru, roasă în ce mă făcea pe mine să contez (în ochii mei și ai celorlalți), putrezită. Mă simt golită de calități, de importanță. În același timp, crește peste limite un nivel de răutate, de neacceptare, de fugă de apropiere, de închidere cu zeci de lacăte în mine. Simt că nimănui nu-i pasă. Că aș putea să mor și ar fi totuna. E ridicol, știu că nu-i așa, dar asta simt. Știu că am talentul deosebit de a părea puternică ca un boldozer, că inspir siguranță de sine și că poate părea că nimic nu mă atinge, nu în puncte esențiale oricum. Ei bine, azi mă simt bolnavă de atâta putere, azi îmi vine să plâng pe note înalte și m-aș lăsa sărutată pe tâmple și de cerșetori dacă s-ar prinde că am nevoie de alinare, azi am nevoie să fiu consolată ca și cum aș fi pierdut ceva foarte drag (pe mine...), azi nu mai râd, pentru că azi aș vrea să înțeleg dacă m-am stricat iremediabil sau dacă mai am o șansă să redevin eu.

Knock, knock, knockin' on the 8th door

Luna a șaptea a fost... light. În afara faptului că am continuat să mă umflu ca un balon, un balon uriaș, nu din ăla slăbănog și lung (și știu asta cu toate că și acum evit oglinzile, e ... derutantă imaginea:), nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Nu pe plan fizic.
Mental, însă, mă pregătesc pentru momentul nașterii. Pentru că, așa cum mi-au spus posesoarele de fetițe, se pare că domnișoarele se cam grăbesc să țipe la lumea asta:) Voi nu știți ce înseamnă asta pentru mine. Nici nu știu cum să spun. O, God, aș putea fi la o distanță de maaaaaxim 8 săptămâni de momentul ăsta! Dacă privesc lucrurile așa, nu-mi dau seama unde s-au dus 30 de săptămâni, parcă ieri aflam că am un punct în burtă. Cu analogia asta dusă mai departe, aș putea foarte bine să le dau crezare femeilor și cărților care spun că se șterge amintirea durerilor... și chiar e credibil dacă acum eu abia îmi mai amintesc stările de rău de la început, când credeam sincer că n-o să le supraviețuiesc:) Se pare că în lunile de sarcină tre să ai răbdare, e ca într-un puzzle unde o stare/o schimbare o înlocuiește pe cea dinaintea ei și așa, construită stabil, ajungi la final.

Doctorița mea militează pentru sarcina normală (d'oh, ce surpriză!). Dar face asta cu explicații, comparând, ascultând ce am eu de zis, luând în calcul temerile mele, fără să râdă de prostiile debitate de mine (când mi-e frică, spun prostii:) și fără să dea ochii peste cap a nerăbdare și a silă. Sper să-i și pese suficient de mult încât să nu mă abandoneze în ziua/noaptea aia și dacă vede în mine un pic mai mult decât o pacientă o să merg pe mâna ei cu o tremurare de genunchi mai puțin. 
Dacă nașterea cu epidurală a rămas la stadiul de posibilitate doar în alt oraș, cezariana mă îngrozește la fel de tare ca și nașterea normală. Din poziția asta, parcă n-am nici o opțiune, nu? Așa mi se pare și mie. Ca să o citez pe doftoriță, "dacă vrei să alegi epidurala ca să eviți durerile travaliului, mai bine alegi cezariana." Well, asta m-a pus pe gânduri și mi-a întors iar convingerile pe dos. Apoi, susținerile ei, cu organismul care știe și poate să nască normal, cu creșterea progresivă a durerilor travaliului tocmai pentru a putea fi suportate, cu faptul că dacă un organism este sănătos și bebeloiul la fel, nu ai de ce să îl chinui cu o operație... par iarăși credibile. 
Așa cum văd acum lucrurile, o naștere normală pare a fi o decizie bună, dacă mama și copilul sunt perfect sănătoși și apți pentru asta (ceea ce, din păcate, nu prea poți ști cu exactitate până în momentul ăla, plus că pot interveni atâtea necunoscute neprevăzute care schimbă tot într-o clipă), dacă mama este pregătită psihic pentru asta (și-aș adăuga că asta mi se pare extrem de important), dacă relația cu medicul e una foarte bună (și cu asta nu mă refer la o relație de prietenie în care să ne bem cafeaua împreună), dacă spitalul în care va poposi gravida nu arată ca unul din secolul al XVIII lea, dacă te poți obișnui cu ideea că timp de maxim 8-10 ore poți fi ușor indisponibilă și indispusă din cauza unor dureri oribile care-ți vor aduce copilul pe lume și, în final, dacă viitoarea mamă se consideră o norocoasă:)

Și tot n-am uitat să-mi fie frică. Și ce frică! Mare cât ... burta mea, burta mea...