duminică, 31 octombrie 2010

Iar mă dau în balansoar. Tot singură.

Rațional îmi dau seama că nașterea normală, fizic și psihic, e și ar trebui să fie pentru toate femeile (pentru care nu există interdicții medicale, desigur) singura alegere, cea mai bună. Probabil că și pentru mine s-ar dovedi a fi așa. Dacă aș lăsa să se întâmple. De ieri cochetez cu ideea nașterii prin cezariană. Asta probabil până la următoarea întâlnire cu doctorița. De câte ori ajung la ea, plec convinsă că o să pot, damn it, să nasc și eu normal, de ce nu?! Cred că ochii ei de vacă blândă (mă iertați, doamnă, nu e o jignire!) îmi transmit așa o liniște și-o încredere în mine, în ea, în tot și în toate că m-aș vedea născând, expulzând fără număr în lume proiecții ale mele, mai deștepte și mai frumoase, fără conștiința durerii și a lucrului făcut în chinuri. Apoi, în câteva zile de la vizită, vraja începe să se destrame, praful îndoielii mi se așterne ca o pojghiță otrăvitoare peste neuroni, vaca blândă devine o inconștientă, o nepricepută care nu dă doi bani pe curu' meu și care, no way, never, n-ar putea să știe mai bine, despre mine, cum trebuie să nasc EU.
Nu cred, adică nu că nu cred, nu accept nici că așa e legea firii, că dacă așa se întâmplă de mii de ani, așa s-au chinuit toate femeile, așa trebuie să mă chinui și eu. Da' de ce? Ce-am făcut să merit asta? De ce să accept că tre să sufăr, să mă chinui și să mă dau de ceasul morții ca să aduc pe lume un copil? Ce păcate și cât de mari ar trebui să fie ca să se justifice o așa pedeapsă? Aș aprecia mai mult femeile care au trecut deja prin asta, aș fi mai atașată de copil, aș crește cumva în ochii mei și ai altora? Probabil că da. Dar e posibil să nu-mi doresc asta, la prețul ăsta.
Părerea mea despre cezariană e că este o operație. Ca orice operație, îți oferă, pe lângă posibilele riscuri/complicații și o anumită siguranță. Știi că la ora x vei fi în sala de operație y unde după z minute (nu ore, ca la nașterea normală) ieși amețită de la anestezie cu imaginea clară a unui copil care nu a rupt tot în tine când a venit pe lume. Știi că o să doară, că refacerea va dura între și între, că e posibil ca lactația să nu se declanșeze prea repede, că cusăturile alea se pot infecta. Sau nu. Se poate să nu fie așa de rău. Prin comparație, nașterea normală are prea multe necunoscute, prea multe variabile și durează, la naiba, prea mult! Plus că o găsesc degradantă.

Și mai e așa puțin.

6 comentarii:

Evergreen spunea...

Oooof, Doamne, am emotii pentru tine...

Nu exista o injectie din aia care te ajuta sa nu te mai doara? Epidurala sau cum ii zice?


Nu stiu decat de la mama si ce-am mai auzit pe ici pe colo si ma ingrozeste ideea. Dar am o verisoara, de fapt doua, care au nascut repede si usor pe cale naturala. Poate faci parte din categoria asta.

Iti tin pumnii!

Ambasadoarea spunea...

Merci, Evergreen draga... da, exista si epidurala, da, cica chiar ajuta. Problema e ca nu la mine in oras, eu locuind undeva la marginea lumii, se pare:|
Mi se par asa exceptii cazurile astea cu femei care au nascut repede si usor si sincer, parca nu ma stiu asa norocoasa...
Oricum, orice voi decide, n-o sa stiu niciodata cum ar fi fost invers, cu cealalta varianta.

Maria Coman spunea...

am mai zis? nu mai stiu
deci cezariana- a doua zi nashpa, pe urma ok
partea cu lactatia- la mine n-a fost nicio problema. a supt ploada colostru din prima zi
eu sunt pro operatie clar. tot pe argumentul stii ca la ora x te operezi, la y esti gata.

Ambasadoarea spunea...

Ce usor faci sa para, Maria! Sigur, detasarea asta vine si din trecerea atator luni de la nastere, dar ma bucur ca n-a fost o experienta traumatizanta. Eu parca-s speriata de bombe:)

Maria Coman spunea...

nununun, nu vine dela trecerea timpului. jur pe rosu :)) de la inceput a fost simplu, serios.

Ambasadoarea spunea...

Pai asta suna cam misto, vreau si eu asa:D