Iar mă dau în balansoar. Tot singură.

Rațional îmi dau seama că nașterea normală, fizic și psihic, e și ar trebui să fie pentru toate femeile (pentru care nu există interdicții medicale, desigur) singura alegere, cea mai bună. Probabil că și pentru mine s-ar dovedi a fi așa. Dacă aș lăsa să se întâmple. De ieri cochetez cu ideea nașterii prin cezariană. Asta probabil până la următoarea întâlnire cu doctorița. De câte ori ajung la ea, plec convinsă că o să pot, damn it, să nasc și eu normal, de ce nu?! Cred că ochii ei de vacă blândă (mă iertați, doamnă, nu e o jignire!) îmi transmit așa o liniște și-o încredere în mine, în ea, în tot și în toate că m-aș vedea născând, expulzând fără număr în lume proiecții ale mele, mai deștepte și mai frumoase, fără conștiința durerii și a lucrului făcut în chinuri. Apoi, în câteva zile de la vizită, vraja începe să se destrame, praful îndoielii mi se așterne ca o pojghiță otrăvitoare peste neuroni, vaca blândă devine o inconștientă, o nepricepută care nu dă doi bani pe curu' meu și care, no way, never, n-ar putea să știe mai bine, despre mine, cum trebuie să nasc EU.

Nu cred, adică nu că nu cred, nu accept nici că așa e legea firii, că dacă așa se întâmplă de mii de ani, așa s-au chinuit toate femeile, așa trebuie să mă chinui și eu. Da' de ce? Ce-am făcut să merit asta? De ce să accept că tre să sufăr, să mă chinui și să mă dau de ceasul morții ca să aduc pe lume un copil? Ce păcate și cât de mari ar trebui să fie ca să se justifice o așa pedeapsă? Aș aprecia mai mult femeile care au trecut deja prin asta, aș fi mai atașată de copil, aș crește cumva în ochii mei și ai altora? Probabil că da. Dar e posibil să nu-mi doresc asta, la prețul ăsta.
Părerea mea despre cezariană e că este o operație. Ca orice operație, îți oferă, pe lângă posibilele riscuri/complicații și o anumită siguranță. Știi că la ora x vei fi în sala de operație y unde după z minute (nu ore, ca la nașterea normală) ieși amețită de la anestezie cu imaginea clară a unui copil care nu a rupt tot în tine când a venit pe lume. Știi că o să doară, că refacerea va dura între și între, că e posibil ca lactația să nu se declanșeze prea repede, că cusăturile alea se pot infecta. Sau nu. Se poate să nu fie așa de rău. Prin comparație, nașterea normală are prea multe necunoscute, prea multe variabile și durează, la naiba, prea mult! Plus că o găsesc degradantă.

Și mai e așa puțin.