Intrebata fiind unde e, fericirea a tacut malc

Nu știu cum ajungi la tine, la miez. Dacă tuturor oamenilor le reușește asta. Dacă e musai să pierzi ca să ajungi să și câștigi. Dacă există căi mai scurte sau mai lungi. Dacă e chestie de voință sau de noroc. Dacă poți să faci asta singur sau trebuie să te țină cineva de mână. Dacă ajungi la un final meritoriu după ce atingi măcar un pic fundul apei sau dacă uneori, unora, pur și simplu, li se întâmplă. Dacă toate fricile, renunțările, grelele nu sunt doar frici, renunțări și grele, ci dale, una în fața celeilalte, care te duc acolo. Un acolo unde nu nimerești  din greșeală, ci pentru că ăla este acolo-ul tău.

- Esti fericita?
- Da' cine te crezi sa ma intrebi tu pe mine asta? O intrebare mai intima decat de cate ori ai facut sex luna asta?. Poate ca sunt. Poate ca as fi. Daca.
- Nu, nu esti, fericirea uraste if-urile. Fericirea e fitoasa. Ii trebuie spatiu de desfasurare, adicatelea n-o sa vina daca nu are destul loc sa se lafaie. Deci daca eu sunt sufocat de griji si frici, ea nici nu se mai apropie, oricat as chema-o si-as astepta-o. Asa ca, daca vrei sa fii fericita, daca really vrei sa fii fericita, curata-te de "buruienile" astea si fa loc preamaritei.
 - Bine, nu mai vreau sa fiu fericita. E prea greu. Prea multa munca. N-are decat sa vina ea sa ma caute.
- Esti lenesa. Ca ala cu muieti ti-s posmagii?.
- Nu, sunt fricoasa. Mi-e frica ca fericirea poa' sa nu fie aici, ci in alta parte.
- Fericirea nu e exterioara tie, imi pare rau ca-ti dau vestea asta.
- Hai ca ma enervezi, asta e o prostie!
- Ba nu e. E chiar o treaba foarte simpla
- O fi pentru tine. Mie mi se pare o treaba complicata. De ce crezi ca sunt atat de putini oameni fericiti? Daca era simplu, la fiecare colt vedeai palcuri-palcuri de oameni fericiti. Ia uite-te in jur, ii vezi?
- Nu-i vad. Dar nici ei nu se vad ca nu sunt.
- Ei, cacat. Vorbesti bullshitineza.

Ii las pe astia doi sa se contrazica si ma intorc la treburile mele. O sa revin, daca ajung la vreo concluzie demna de imparatasit. Eu nu stiu decat ca daca fericirea ar fi o gagica, n-ar fi una cu cearcane. Daca citeste cineva care a ajuns acolo randurile astea, mana sus, cu tips&tricks!:p

Considerații generale privitoare la ființa umană

Eu înțeleg că există meserii (ca cea de medic) în care poți ajunge, în timp, să îți uzezi coloana emoțională, dar să o lași să se subțieze, să n-o cârpești pe ici, pe colo, să nu-i construiești o temelie zdravănă, să nu te îngrijești de ea, înseamnă să te prăbușești înăuntrul ființei tale.

Există o foarte strânsă legătură între apartenența la un grup (nu orice grup, se-nțelege) și dezvoltarea personală. E important să ne înconjurăm în viață de oameni de calitate, care să ne îmbunătățească, care să ne facă să ne privim ca într-o oglindă mai specială mai mult bunele decât nebunele. Printre ei, nici nu-ți dai seama când începe "creșterea", dacă se întâmplă în urma vreunei discuții de-ți scapără neuronii de încântare sau în vreun moment de generozitate care te lasă mut, dar schimbarea se produce. Cum am spus eu despre grupul meu de mame: azi râzi cu ele, mâine plângi cu ele, poimâine ești deja îmbunătățită. Ajungi să înțelegi lucruri despre tine pe care nu știu câte cărți de psihologie s-ar pricepe să ți le explice. Ajungi să înțelegi puterea de a fi generos. Ajungi să înțelegi că viața este despre iubire. Și că da, suntem toți animale sociale și ne e bine să trăim "în haită".

Oamenii-stea. Apar și fac lumină. Dacă i-ați întâlnit, țineți-i aproape.

Sacrificiul de mamă, această tâmpenie care mă face să spumeg. Cum mama aceasta, ființă altruistă, minunată, dedicată definitiv copilului și complet idioată, îl pune pe acesta pe primul loc în toate, și nu asta ar fi cel mai rău lucru, dar pe eaaaa, pe ea, undeva la curul lumii, ea nu contează, ea nu merită, ea poate să trăiască și nemâncând toată ziua, dacă are copilul burta plină de somon și sparanghel, ea poa să umble cârpită-n cur în timp ce copilul se tăvălește cu hainele lui de firmă prin iarbă, ea nu mai ajunge niciodată la doctori pentru că copilul trebuie verificat lunar, ea umblă nepensată și confuză pe străzi, ca o cotoroanță, în timp ce copilul strălucește de bine ce-i e (așa și trebuie, nu proiectăm invidie asupra lui:))). Dar fetelor, mamelor, nu fiți tâmpite, e ca în instrucțiunile alea din avion, mama își pune întâi ei masca de oxigen și abia apoi copilului, nu poți să-l însoțești prin viață pe copilul tău abandonându-te în halul ăsta, cacă-te pe el de sacrificiu, nu ți l-a cerut nimeni, nu vine cu nimic bun și ai grijă de tine, îngrijește-te, prețuiește-te, iubește-te, nu de alta, dar mă gândesc că vrei să fii prezentă la nunta lui, nu?! Știu.

Despre dragoste și alte iubiri

Where's the love, huh?, mă întreabă deodată Angela, pisica Irisului care locuiește în ipad. Păăăăăi, dacă mă iei așa repede, o să spun că e la grădiniță:p Dacă am mai mult timp la dispoziție, s-ar putea să mai am ceva de adăugat.

Love needs a way out and a way in. Ca un balaur cu 2 capete, pe-o parte scuipi foc, pe-o parte inspiri foc. Sau cam aaașa ceva:))

Cu o mână dai, cu una primești. Dacă nu dai, dacă nu trimiți iubirea ta în lume, iubirea pe care o primești nu va fi, nici pe departe, întreagă. Nu primim iubirea pe care o merităm, nu așa se pune problema (după cum îmi ordonam ideile într-o discuție prea scurtă cu my bff), ci poate că primim atâta iubire cât dăm.

Uneori îmi imaginez viața ca pe un râu în care toți ne suflecăm pantalonii până le genunchi ca să ne băgăm picioarele în râul rece din care putem scoate, și uneori poate fi o chestiune de răbdare, iar alteori de noroc,  bucățica noastră de aur. Cu picioarele reci, privind de la distanță, întrebând pe alții, căutând, confundând, renunțând, căutând din nou, suntem toți căutători de aur. Iar aurul este iubirea, chiar ea v-am spart!.

Am fost pe teren și m-am întors cu câteva declarații ale unor martori care chiar s-au întâlnit cu acest fenomen (în forma lui prozaică):

Iubirea e atunci când mi se sparge gălbenușul oului pe care tocmai l-am pus în tigaie și el mi-l cedează pe al lui.

Dragostea e când te întorci noaptea pe partea cealaltă și el se întoarce odată cu tine și te îmbrățișează în somn. De fiecare dată.

Dragostea este atunci când nu îi spargi capul pentru că nu pune niciodată sac în coșul de gunoi.

Iubirea e atunci când vine dimineața și tu n-ai dormit mai deloc pentru că copilul s a trezit de o mie de ori și vine soacra și îți zice "du-te ș te culcă că stau eu cu el". 

Dragoste e atunci când ia copiii din dormitor, închide toate ușile și te lasă să dormi ca vita până la 12.

Dragostea e când ești CONVINSĂ că nimeni nu mai are soț ca al tău și căsnicie ca a ta și după 8 ani mai ai fluturași când îți dai întâlnire cu el în oraș și îl vezi din depărtare. Sau când e convins că "iar" am fost cea mai frumoasă femeie din orice încăpere. (love that iar!)

Iubirea e atunci când el te ajută să te epilezi înainte să naști, te iubește și când ai 100 kile și arăți de parcă ai mâncat-o la prânz pe femeia de a luat-o de nevastă, când te întreabă câteodată din senin la sfârșitul zilei "ți-am zis azi că te iubesc?".

Iubirea leagă. Nu cu noduri, că nici nu strânge, nici nu îngrădește. Te lasă să te duci liber unde vrei tu și-apoi, când nu mai știi pe un' s-o iei, te-aduce acasă. Iubirea îmbunătățește. Te ia, te vindecă. Iubirea te crește. Iubirea e ca o oglindă care te arată așa cum ești. Iubirea nu cere, iubirea nu așteaptă. Cred că iubirea e trebuie să fie motorul lumii, sensul vieții și tot ce contează, acum și mereu.

In cautarea certitudinilor

Pe alei neumblate sau pe drumuri cunoscute, macar pe jumatate, se merge doar inainte, dar dupa ce te-ai intors in trecut, sa culegi, ca un Mario caruia i-a revenit memoria, pofta de viata sau mintea la cap, toate caramizile de care ai nevoie pentru (re)constructia eului tau. 

Poate ca n-o sa fie o calatorie confortabila. Vor fi zile cand vei sta imgramadita intr-un autobuz aglomerat si puturos care merge prea incet, opreste prea des si nu are nici un criteriu de selectie a calatorilor. Asa ca vei sta langa oameni care miros urat, sunt imbracati neadevcat, se scarpina in nas, se stramba la tine, te arata cu destul, te imbrancesc, iti cer bani sau marul din care ai apucat sa musti. Vei crede ca e sub demnitatea ta. Vei fi revoltat, te vei simti injosit, neinteles, abandonat, vei inchide ochii ca sa nu mai vezi si un copil cu mutra ghidusa iti va arunca coaja de la o banana in cap. O sa te enervezi, o sa te ceri afara, o sa fii neauzit sau doar ignorat, vei mai spune o data si inca o data, vei cobori. Vei fi singur in the middle of nowhere. La stanga nimic, la dreapta nimic. Deasupra cerul, inautru tu. Hello, stranger, pe unde mi-ai umblat? Eu am fost aici. Si acolo, dar mai ales, aici. Oh, you have no idea. Oamenii pe care i-am cunoscut, locurile pe care le-am vazut, bunele, relele. Hai, ba, sa mergem, ochii la drum. Nu, ba, ochii la tine.

Exerciții de fericire

Poate nu știai ce să faci în weekend:p

1. Gândește-te la ce ți-ar plăcea să ți se facă ție și fă tu asta altuia!

Nu știu, după cum ți-e firea și starea, poți să gătești o simandicoșenie sau ceva simplu (cum e ză greatest Falafel) gătit pentru prima oară. Sau gătește tematic, gătește cu condimente netestate și denumiri greu de pronunțat, gătește cu bucurie pentru că bucurie vei face. Sau nu găti. Rezervă locuri la spa, cumpără o ojă scumpă și dăruiește-o, cumpără  și dăruiește flori atunci când ți se usucă cuvintele pe cerul gurii.

2. Scrie miedoruri, teiubescuri, maiștiiiuri.
3. Zonele de confort sunt celule unde adevăratul tău eu, prizonier, își roade unghiile de plictiseală, eliberează-l!
4. Joacă-te! Arată-le limba dubioșilor care se uită câș și fugărește-ți copilul prin ploaie sau tăvălește-te-n nisip ca un câine de oraș scăpat din lesă.
5. Mănâncă legume și fructe, întrețin starea de bine.
6. Break the rules. Alea pe care ți le-au băgat alții pe gât și pe care ți le-ai însușit nici tu nu știi de ce și când și care nu te reprezintă nici un pic. Mătură bine interiorul și scapă de prejudecăți și de restul de răhăței adunați într-o viață. E greu, știu, și-o să dureze, dar start today.
7. Upgrade your mind&soul. În fiecare zi fă ceva pentru mintea ta și-ncă ceva pentru sufletul tău.
8. Surprinde. Preferabil, plăcut:)) Deci da, fă o surpriză bună, mare și frumoasă cuiva drag. Plănuiește-o bine, minuțios, dacă suporți atâta tensiune :D sau doar urcă-te în tren și bate la ușa lu' bff.

Joy starts from within not from outside of yourself.

Who's that girl (living my life)

Sunt cuvinte fără sonor, cuvinte care ți se împiedică în gură și-ajung ori julite în lume, ori mute de durere sau de surpriza căderii. Cred că nu e o idee bună să le dai prea multă atenție. Să nu le ignori, dar nici să le pui la microscop.

Dacă azi ar apărea în fața ochilor tăi Duhul Radieră, te-ai grăbi să ștergi vreo greșeală, vreo alegere sau vreun cuvânt? Dacă ai face asta, crezi că s-ar schimba semnificativ viața ta?

Nu cred că suntem (doar) suma experiențelor pe care le-am trăit, a relațiilor pe care le-am avut, a persoanelor pe care le-am iubit și nici că ajungem să fim unde trebuia să fim, că totul ne e predestinat, că una și cu una și cu una ne duc spre the best version of us, in the end, ci că se poate întâmpla, poate chiar aleatoriu, să te naști sub steaua mediocrității și tot sub ea să și mori, că nu avem un traseu de urmat, cu săgeți indicatoare vizibile from time to time, că viața poate e some kind of labirint, dar important nu e să ieși din el, ci ce faci până ajungi acolo.
Sunt supărată pe mine. Sunt ca o găină care a găsit o mărgică, și știe că e o mărgică mișto, specială și se simte norocoasă că o are, dar altceva decât să contemple nu face. Sunt o ființă socială nasoală, nu știu unde mi-e scopul și sensul, mă apasă trecerea timpului și-a irosirii personale, mă uit, mă risipesc, sunt vie și capabilă și, totuși, degeaba. Mi-ar plăcea să fac lucruri care să conteze, dar mai presus de asta, mi-ar plăcea să exist, să fiu de-adevăratelea în viața mea, nu chiriaș, nici măcar musafir, ci proprietar cu drepturi și obligații depline, conștient de sine, cu mâinile ocupate, cu creierul adunat și inima legată.

Spune-mi de cine ți-e dor ca să-ți spun cine ești.

Cred că viața se construiește. Întâi pui piesele mari, ca să ai echilibru, formă, fermitate, apoi piesele mici, multe și mici, de care unii oameni se pot dispensa pentru că le lipsește conștiința acestora (și ferice de ei!), despre care cred eu că fac diferența. Eh, piesele astea mici îmi lipsesc mie, de ele am nevoie. Le văd, mi se arată, dar apoi trebuie că le sperii cu ceva pentru că dispar, uneori le ating, mă bucur că le-am găsit, dar când să le lipesc, îmi scapă. Știți ce zic? Vi se întâmplă și vouă, uneori, ca pe marea (semi)liniștită a vieții voastre să apară câte o furtunică din asta, nu atât de puternică cât să răstoarne stabilimente, dar suficient de supărătoare cu clătinările ei?!

Nu vom ști niciodată

Nu vom ști niciodată cum ar fi fost dacă. Indiferent ce urmează după dacă. Și-atunci, dacă suntem toți de acord cu asta, de ce ne pierdem vremea imaginându-ne neavutul, dorindu-ne imposibilul, absurdul?

De ce naiba mă ustură inima. De ce am vârtejuri în stomac. De ce simt că amețesc când închid ochii. De ce aș alerga spre tine în picioarele goale. De ce nu mă gândesc la tine cum mă gândesc la proful de muzică din generală, de exemplu. De ce cântărești în continuare așa mult. De ce-mi aduc aminte cum mă priveai când eram în rochie. De ce te văd zâmbind când închid ochii și-mi vine să mă-ntind să-ți sărut colțul gurii. De ce văd poze cu noi peste tot.

De ce viața pe care mi-am imaginat-o nu e aceeasi cu cea în care deschid ochii în fiecare dimineață. De ce stau pe loc. De ce n-am mândria unei cariere de succes. De ce nu mă mișc. De ce sunt aici. De ce (las să) îmi țiuie urechile de plictiseală.

Uneori mă mut cu gîndul într-o viață pe care parcă o văd curgând aievea, paralel cu asta și piesele sunt atât de bine puse la punct de ajung să mă întreb care-i reala. Nu suntem doar cine suntem când nimeni nu ne privește, suntem cine suntem în funcție de persoana de care ne e dor.

Prinsă între o lume pierdută și una imaginată. Nici nu mergi mai departe, nici nu rămâi.
Dacă trăiești din amintiri, dacă te hrănești cu ele, atenție că nici nu te saturi, nici n-ai în vedere peisaje care (încă) contează. Amintirile-otravă sunt amintirile pe care le lustruiești, le parfumezi, le cârpești pe ici, pe colo, dar ele nu mai au decât un cadru real, mijlocul, miezul reprezintă plăsmuirea nevoilor tale nesatisfăcute, a dorului și-a imposibilității de-a merge înainte cu bucuria și curiozitatea călătorului, nicidecum realitatea așa cum era ea (cine naiba să mai știe cum era?!).

Îmi plac femeile, într-o zi o să fiu și eu una

Femeile se pot reinventa la 40 de ani și-atunci fac totul să strălucească în jurul lor. Căci pentru femei nu e niciodată prea târziu. Femeile își păstrează umorul și cînd își pierd mașina într-un accident și când mai au bani doar de pâine. Căci pentru femei nimic nu e prea puțin. Femeile nu cunosc noțiunea de imposibil când e vorba de copiii lor. Căci pentru femei copiii sunt totul. Femeile își dau ojele, blugii, rochiile, mărgelele și ugg-ii altor femei. Căci pentru femei lucrurile nu sunt mai importante ca oamenii. Femeile pot râde și plânge în aceeași scenetă. Căci femeilor nu le e nimic indiferent. Femeile se joacă, dansează, inventează. Căci femeile nu îmbătrânesc niciodată. Femeile pot și când nu mai pot. Căci pentru femei nu există nu pot. Femeile sunt uimitoare și în treburile cele mai mărunte. Căci femeile nu știu să nu pună suflet. Femeile gândesc și simt pe note înalte. Căci pentru femei, unde nu e intensitate, nu e nimic.

Nu-mi mai încap în minte, e un tărăboi în camera de sub părul meu de nu mai știu de mine. Ce faci când (teoretic) crezi că ai putea face totul, dar (practic) ți-e clar că nu știi să faci nimic? Când ești mândră că ai în viața ta femei cu wou în frunte, dar simți că nu le dai nimic înapoi, că tu te îmbunătățești, te umfli și te dezvolți, dar schimbările astea sunt atât de mici (deși importante) atât de la rădăcină, că nimeni nu vede, nimeni nu simte, nimeni nu crede, și tu te simți tot singură și nesigură și fricoasă și-aștepți să te ia pe sus vântul de la miazăpoate și să te așeze într-o poziție favorabilă, demnă de tine. Nu mai orbecăi! Nu mai cerși! Nu mai aștepta para mălăiață! Stop chasing (too much) butterflies! Just pick one și du-te cu el! Nu mai face juma de drum cu unul, câțiva pași cu altul, doar ca să te-ntorci la cel dintâi, ca să visezi la un al treilea, în timp ce te mai lamentezi puțin, după care să-ți alegi la nervi unul nou și colorat, dar despre care nici nu știi nimic și, culmea, mai și fuge de tine.

Să presupunem că tu ești aici, în punctul ăsta, dar îți dorești să fii acolo, în punctul ăla. Ce poți face? Care e distanța cea mai scurtă dintre 2 puncte? Vizualizează mental linia (ta) dreaptă și mergi pe ea până la capăt. Poate finalul n-o să fie ce ai sperat (în parte și pentru că dorințele își schimbă forma pe măsură ce lucrăm la materializarea lor), dar tot îți rămâne experiența călătoriei. Și uneori, fix despre asta e vorba.

Dacă vârsta, starea civilă și reproductivă (:p) mă trimit din start în loja femeilor, eu simt că n-am ajuns încă acolo. Dar și când o să se-ntâmple asta...

Dorul ca un nod

Te leagă.
Și dacă ești legat, ai libertate de mișcare limitată.
Te ține laolaltă, să nu te împrăștii.
Și dacă nu te împrăștii, rămâi pe loc.
Înțeapă. Fisurează.

Îmi amintesc periodic oameni care au însemnat ceva sau chiar totul pentru mine, le văd fețele, așa cum erau atunci, înghețați în timp sau dimpotrivă, le desenez eu, cu creionul minții mele niște riduri, niște fire albe de păr. Îi aduc, adică, mai aproape de mine, în imediata vecinătate a realității de azi. Nu-i uit, nu-i ascund în sertare pe care nu le mai deschid o viață, îi las să zburde, să mă gâdile, să-mi umple visele.

Îmi amintesc cum e să plângi că nu-ți mai încape inima în piept de-atâta iubire, îmi amintesc ce gust are tequila când știi că boul cu ochi verzi nu te mai iubește, îmi amintesc prietenele, cum erau atunci, nu cum s-au reformatat în timp, îmi amintesc cât de lung aveam părul în anul când m-am îndrăgostit prima oară, îmi amintesc focul, jarul și cenușa tuturor poveștilor pe care le-am trăit, fie ele de prietenie sau de iubire. Cred că la un moment dat, după o anumită vârstă, încetăm să mai simțim pe note înalte, scade intensitatea, ne așezăm emoțiile în rând și ele se țin de mână cuminți, fără să țopăie prea tare, ascultătoare, docile. De surorile lor, sălbatice, puternice, răvășitoare, aprinse, încâlcite, zvăpăiate, mi-e mie dor. Ele, care, în goana lor, întorc totul cu curu'n sus, dar mai ales, inimi pe dos.

Creștem, ne facem mari, ne căsătorim, facem pui, rate și prăjituri și e bine. Dar nu vi se pare niciodată că, odată înscriși în cursa asta de adulți, nu mai e nici o cale de întoarcere, că e o cursă grozavă, dar cu prea multe capcane uneori, cu prea multe obstacole pentru picioare așa scurte? Nu vă e niciodată dor să fiți voi cei pentru care se fac prăjituri? Să fiți voi cei care sunteți duși în vacanțe, nu cei care o plănuiesc și care investesc în ea? Nu vă e niciodată dor de lumea aia atât de îndepărtată încât mie mi se pare că n-a fost niciodată reală, în care banii erau petale de flori și bilete vechi de autobuz, când lumea era mică, părul era lung, genunchii erau juliți și inimile mari, neîncepute?!

This left feels right

Depresiune, depresiuni, s.f.: 1. formă de relief emoțional, intrinsec, 2. stare de mediocritate neasumată, când știi că nu ești câmpie, dar nu știi că nu ești munte.

Nu poți să aparții mai multor lumi. Nu poți să fii și în trecut și în prezent. Oricât de vigilent, de deschis sau de norocos ai fi, mereu există laturi pe care nu le vezi, povești pe care nu le trăiești, oameni pe care nu-i vezi, praguri pe care nu le atingi, scări pe care nu urci, drumuri pe care nu mergi. Cre' că nici nu trebuie să fie așa. Trebuie să-ți găsești drumul tău, să-ți stabilești viteza și direcția, să ai reprezentări corecte, personale, coerente, doza de surpriză ți-o servește oricum "destinul". Nu cred că toți oamenii ajung să-și cunoască maximul potențialului lor, dar cred că mulți dintre cei care conștientizează și-și doresc asta, ajung (pe-)acolo. Nu cred că bunătățurile pe care ni le dorim vin când noi stăm lățiți pe canapea, pocnind din degete. Nu cred că e suficient să ne dorim, să ne placă, să avem nevoie. Roata a început să se învârtă nu pentru că așa a simțit ea nevoia, ci pentru că cineva a crezut că e posibil. După care a pus naibii mâna și-a făcut ceva în sensul ăsta:p
Facem în fiecare zi tot felul de chestii ca să treacă timpul. Fumăm 2, 3, 14 țigări pe zi, ca să ne treacă timpul. Ne uităm la filme ca să treacă timpul. O lălăim în pat până la prânz (so sad, nooot me) ca să treacă timpul. Timpul nu trece, timpul zboară. Timpul e un animal sălbatic înaripat, nu stă la cheremul nostru, nu vine dacă-l chemi, nici dacă ai nevoie de el, nu-l poți îmbuna, atrage sau îmbutelia. Timpul, dacă ar avea cum, s-ar bate cu mâna pe burtă de râs de cât de proști suntem cu lamentările noastre, cu amânările și irosirile noastre, cu trăitul nostru în confortabilul trecut (pentru că îl cunoaștem, dacă nu de altceva), ori în minunatul viitor (care e minunat doar pentru că nu-l trăim încă)! Viața asta între un timp mort și unul nenăscut încă, nu e viață! A permite timpului să treacă aiurea e o formă de atentat asupra propriei persoane și asupra propriei fericiri (care există, este posibilă, dar tu nu-i dai nici o șansă, tu o refuzi). Nu fi prost! Chiar dacă există viață după moarte, viața asta, așa cum e ea acum, cum poate fi acum, cu oamenii din ea, n-o mai găsești niciodată, nimeni n-o să ți-o dea înapoi, prostule! Prostule!

O ardeți psihosomatic?

Cred că există persoane care consideră asta o tâmpenie. Probabil că dacă m-aș duce la bunică-mea de 77 de ani și i-aș spune că emoțiile negative te pot îmbolnăvi, m-ar scuipa în ochi și mi-ar spune să mai termin cu prostiile atât de vehement că m-ar face să mă întreb what the fuck is wrong with me?! Pentru mine e o realitate la fel ca aia că mă uit acum la Iris cum roade un măr.

Citind, am descoperit că emoțiile astea au preferințele lor: tristețea atinge plămânii, grijile stomacul, furia și sentimentele reprimate lovesc ficatul, frica se-ascunde în rinichi și chiar și o bucurie excesivă poate afecta inima. Mă rog, astea sunt informații care se găsesc pe net și nu e cazul să mă dau eu specialist pe-aici, pentru că, șoc, nu sunt.

Altceva voiam să zic. Au existat în viața mea persoane (sau aș putea să folosesc singularul direct) care m-au poluat și mi-au dat manifestări somatice, pe care le conștientizam și atunci, dar nu pân la capăt, dacă pot să zic așa. Iar până de curând, când am avut o nouă manifestare, deci o nouă confirmare, nici nu mă gândisem prea mult la asta. Obraji purpurii, dureri de stomac, de cap, greață, stare de vomă, epuizare psihică și, ultima, un curent arzător de durere vie în braț, ca și cum pielea ar fi fost arsă și lovită, deși, evident, pe suprafața ei, nu se vedea nimic. Nici nu era. Asta era doar reacția mea la o anumită prezență. În momentul în care am încetat să mă gândesc la ea, au dispărut.

E greu. E obositor. E dureros. Să descoperi cauze, să faci legături, să elimini persoane din viața ta, să pui limite, să ridici bariere, să scormonești trecutul, să-ți accepți greșelile și alegerile, să fii optimist, pozitiv, să înlături surse de stres sau de tristețe, să-ți faci regulat și regulamentar igiena mentală, să te îngrijești de minte și de suflet cum te îngrijești de corp. Nu e primul an când sunt lovită-n plex de importanța acestor lucruri, dar e prima dată când caut să iau măsuri, încerc să dau atenție acelor lucruri care până de curând erau abandonate cu convingerea că dispar ele, ce-au altceva de făcut. Nu dispar. Îngroașă rândurile, atacă, slăbesc, subțiază pereții sufletului, te fac vulnerabil, instabil, acru, acrit, mohorât, temător, lipsit de energie, iritabil. Și tu nu ești așa, tu ești vesel, sociabil, tu ai imaginație, umor, nebunie și iată, un dram de inteligență, să nu mai aștepți să treacă de la sine ceva ce știi sigur că nu trece, și să iei măsuri. Cât și cum consideri.

De ce m-o fi lovit trenul ăsta, de ce acum, de ce nu niciodată, habar n-am, dar probabil că din tot ghemul ăsta, pe care eu, of, eu, trebuie să-l descâlcesc, o să răsară la final (sau pe parcurs) bucăți de sensuri și fascicule de lumină pfff, ce-am zis-o pe-asta!:D Hai, spor la curățenie!:p

Sunt un zero, îmi trebuie o cifră înainte ca să strălucesc

Unele ființe sunt ca niște zero-uri, 

le trebuie o cifră înainte și numai atunci nimicnicia lor dobândește valoare înzecită.

-M. Eliade-

Nu știu cum altfel să-mi încep mărturisirea, dar vreau să spun, înainte de a mă arunca în aberații, că nu sunt nici deprimată, nici măcar tristă, nici chef de subestimat n-am. Și-mi cer scuze că am păstrat atâta timp acest secret teribil:p

Citatul de mai sus îmi joacă în cap de vreo 15 ani. Nu am știut cum să mă poziționez față de el, l-am uitat, l-am înțeles, l-am urât când mi s-a părut că mă vorbește de rău pe mine, personal, pentru ca acum ceva timp, să îl simt lipit de ceafă ca o etichetă.
Eu sunt un zero. Nu e nici un lucru rău, nici unul bun. Unii oameni, pur și simplu, sunt așa. În momentul în care am devenit conștientă de asta, mi-am adus aminte de niște ocazii și de niște oameni care, prin ceea ce erau, m-au făcut pe mine să cam strălucesc. Se-nțelege că, deși situațiile pot și-au fost dintre cele mai normale, oamenii nu pot fi mediocri. Sau, dacă sunt mediocri, sentimentele mele față de ei îi scot în afara mediocrității. Am fost, și chiar mi-e dor de momentele alea, nu prea ne-am mai întâlnit în ultima vreme, în câteva rânduri, atât de absorbită de-o discuție, atât de cuprinsă de un feeling ciudat, ca o posedare, încât mi-am ieșit singură din propria piele ca să mă uit la mine cu uimire- ia te uităăăă la tineeee, ce tareee eeești, fatăăăăă!. E chiar amuzant, niciodată nu știi când te lovește și de ce ești în stare :D

Deschid o paranteză acum ca să vă spun că mi-e foarte clar ceva (desigur, ceva devastator de important:p). Până să îmi scrie pe piele în sanscrită-vergeturită că n-o să ies niciodată în șomaj sau la pensie din funcția de mamă, aveam impresia că viața e așa, forever, că am timp pentru toate, că nu am de ce să mă grăbesc, că nu am de ce să mă dau de ț ori peste cap pentru una sau pentru alta, timpul meu e încă mic, aproape neînceput. Haha, no! No, no, no! Ce nu faci înainte de copil, nu mai faci niciodată faci cu înmiit efort! Așa că trăiți acum, cumpărați acum bilete de avion ca să vedeți Barcelona în mai, fiți buni și originali, duceți-vă azi cu flori la mamă sau bunică, say no to margarine, cumpărați mere din piață, munciți cu drag și cu spor, îmbogățiți-vă (în lei sau în cunoștințe), nu fiți leneși, delăsători, invidioși, nu vă trageți la xerox în copii plictisitoare, depășiți-vă condiția sau limitele, râdeți, dăruiți și nu vă credeți nemuritori!

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti

Cred în somn, în morning sex, în weekend-uri fugite de-acasă, în terapia prin shopping. Cred în puterea unei rochii noi. Cred în unt și-n salată de vinete. Cred în blugi și-n cizme care-ți țin picioarele calde. Cred în nisip și-n păr sărat uscat la soare. Cred în cărți și-n an nou. Cred în buline și-n clătite cu nutella. Cred în verighetă și în dor. Cred în răspunsuri, în haine colorate și-n teiubescul spus (altfel). Cred în albastrul ochilor ei și în joacă. Cred în primii fulgi de zăpadă și în hohote de râs. Cred în prietenie, în vise și în papuci de casă. Cred în cercei și-n femeile-arici. Cred în ceea ce poți să faci cu mâinile tale și cred în puterea cuvintelor. Cred în ajutor, în reciprocitate și în brioșe. Cred în ceea ce vreau, dar nu cred în ceea ce pot.

Mi-ar plăcea într-o zi

Nu cred că mai apuc, dar, din categoria mi-ar plăcea, dar dacă nu-mi place de-adevăratelea, pot să dau undo?, am așa:

- să-mi vopsesc părul în toate culorile curcubeului, așa, măcar la vârfuri, măcar pentru o zi

- să fac ceva cu mânușițele-astea două: o păturică, o rochiță, un fes, o rag doll, orice, și oamenii să-mi spună rili, chiar tu ai făcut asta?. Yeeeeees, rili me. Nu se pun la socoteală bentița și tutu-ul pe care le-am făcut pt Iris.
- să fac modificările alea mici (ascunse prin foldere) în casă
- asta sigur ar fi o idee extrem de proastă, pentru că am, nu doar mintea, ci și capul în colțuri, dar îs tare curioasă cum aș arăta chilugă. bine, măcar tunsă scurt-scurt.

La categoria grea avem: să mă întâlnesc cu persoanele care ani de zile au făcut parte din sensul vieții mele, să bem o bere, să râdem de amintirile a căror custodie o împărțim și să ne spunem uite, mă, te știu de ani de zile și faptul că nu te văd ani de zile, nu schimbă nimic, ești același, te știu pe dinafară și te știu pe dinăuntru, am putea nici să nu vorbim, să lăsăm filmul nostru să se deruleze singur între noi, o să-mi lucească ochii și dacă îi închid mă văd în continuare făcând parte din viața ta. Aș vrea să sun, să invit, dar e potrivit? Ai voie să suni când ți-e dor? Ai fi înțeleasă sau ridicolă? Tu cum faci, scurmi sau îngropi? Și dacă tu scurmi și el a îngropat? Câteodată n-ai de ales și trebuie să faci dorul un bulgăre pe care să-l arunci; dacă vine înapoi, înseamnă că ai cu cine te juca; dacă nu... o să continui să visezi și dacă visezi o să te simți zgândărită, înghiontită, împinsă de la spate să faci ceva și n-o să faci pentru că oamenii mari nu par să facă asta. Oare eu sunt visabilă? Sau easy și definitiv uitabilă?!

Am avut un vis

Stăteam complet goală, cumva deasupra unei ape, pe un colț de stâncă. Rece. Știam că vor veni pe rând să mă întrebe unde vreau să mă duc. Încercam să-mi încălzesc degetele reci, dar ele parcă mai reci deveneau. Întuneric. Numai pe întuneric mă văd. Stăteam așa atârnată între ce caut eu aici? și unde să mă duc?. Mă gândeam la tot ce n-am făcut și cioburi de gheață îmi șfichiuiau stomacul. Mă gândeam la tot ce am făcut, treceam ca un intercity prin viața mea, imaginile se blurau, nu mai știam cine mă năștea, cine mă trăgea cu sania, cine mă uita la grădiniță, cine mă pupa și cine mă iubea. Dar simțeam. Viermi calzi îmi treceau prin vene, spre inimă. Simțeam în nări miros înțepător-amar de vise abandonate și planuri de care viața a râs. De ce le-am mai visat dacă nu le-am împlinit? De ce le-am mai gândit dacă le-am uitat? Îmi duc mâna la ochi și ei ard ca două felinare-n noapte. Mă văd călătorind mai departe singură și-mi vine să mă strâng în brațe de mila mea. N-am la ce să mă întorc, dar nu mă pot desprinde. De gât îmi atârnă o sentință pe care simt că nu o merit, îmi strâng degetele în pumni, dar pumnii cad moi în gol. Nu mă mai lupt cu ei, nu mă mai lupt cu nimeni și, dacă nu azi, într-o zi sigur o să încetez să mă lupt și cu mine.
Când cred că mă trezesc, o văd pe maică-mea fluturându-și coama ei neagră, sălbatică, cu dinții ei tineri, perfecți, râzând în soare, și dintre toti, pe mine vine să mă îmbrățișeze prima. Mă fac caldă și moale, ca un pachet de unt uitat pe masă vara. În spatele ei, îi vedeam pe toți cei pe care i-am cunoscut, i-am iubit, i-am uitat, știam cu cine am mâncat batoane calde cu susan și ce an era ăla, știam ai cui erau ochii verzi care mi s-au lipit de inimă, știam care-i familia și care-s prietenii, știam numărul exact al persoanelor care mi-au spus că mă iubesc, dar și pe cel al căror teiubesc încă îl mai aștept, știam și îi vedeam vorbind ceva ce creierul meu nu reușea să-mi traducă. Voiam să mă ridic, le făceam cu mâna să mă aștepte, îi strigam pe nume, dar, de fapt, nu mi se clintea nici un fir de păr.

Mă trezesc în bubuituri puternice. Inima mea se întorcea la mine.

Femeia-arici

Nu știu cum se întâmplă. Câteodată, nu atât de des precum aș vrea, pur și simplu se întâmplă. Mi se adună în degete ca picăturile de ploaie în vârful firelor de păr și se cer afară. Nu cred că le pot numi poezii. Sunt niște adunări de emoții profund personale care se-agață de niște cuvinte ca să scoată nasul în lume. Și-n spatele acestor cuvinte simple există un milion de alte cuvinte care nu pot fi nici scrise, nici pricepute. Doar simțite. Dacă.

Sunt o femeie-arici. Țepoasă în exterior. Țepi mulți, deși, ascund un miez moale, tremurător, și nu sunt mulți cei care s-au apropiat instant să mă îmbrățișeze. Îi înțeleg, normal că înțeleg, de cele mai multe ori nici nu se merită înțepatul. Nu promit nimic, nu am reclame luminoase care să pâlpâie și să atragă, nu am un pr care să-mi ascundă cu pricepere bubele și care să scoată în față calități nebănuite, demne de pus la panou și de luat aminte, nu mă vând în magazine scumpe, nici măcar în magazine mici, de cartier, nu ies la sindrofii, nu particip la defilări în cercuri strâmte sau grandioase, nu mă ofer nici cadou la un alt produs mai scump și mai bun cumpărat, nici bonus la vreo ofertă specială.

Am 30 de ani și merg spre infinit. Dacă nu vrea nimeni să mă oprească, dacă nu are nimeni o idee mai bună, eu mi-am propus să fac posibil învârtitul fără amețeli. O să-mi scot elasticul roz de la păr, o să întind brațele și-o să mă tot învârt. Mai vine cineva? Era mișto învârtitul ăla în doi, cu brațele încrucișate.

Avem degeaba peron pe partea dreapta, nu se coboară, se merge înainte!

Cum se face că ajungi la 30 de ani și-n loc să ai  mintea curată, în loc să vezi ordine de jur-împrejurul vieții tale, în loc de liniște (dacă nu de alt fel, măcar mentală), ai haos în creieri, și când credeai că ai trecut cu brio de vârsta depresiilor adevărate și a angoaselor nesuferite, descoperi cu groază că te-au pândit atâția ani niște frustrări, niște tristeți și niște neîmpliniri atât de mari, că seara, în pat, îți bâzâie ca niște țânțari, în suflet și-n urechi?! Nu-i nașpa? Păi așa ne-a fost vorba?
Te întorci pe toate părțile, te culci noaptea mai târziu doar ca să mai desprinzi o coajă de pe o rană mai veche, te uiți înăuntru și descoperi, nu numai că încă doare, ci că, deși nu știi cum s-o faci să se închidă, știi sigur că doar tu poți face asta. Îți vine și să râzi. Ești ridicol de deprimată și când nu-ți vine să plângi isteric, îți vine să râzi de împuțiciunea asta de situație. Tu, aici? Come, on, really? Yes, really. Acum ce faci? Domnu' psiholog, m-am deprimat, m-am deprimat, știu că e păcat, dar mi s-a-ntâmplat! Râzi, că dacă încă râzi, mai ai o șansă!
Faci liste. Îi pui frumos unul sub altul pe toți cei care reprezintă pentru tine surse de tristețe, dezamăgire, supărare. Tre să accepți din start că nu, nu e vina lor. Ei trimit spre tine unde care-ți tulbură linul, dar nu, n-au nici o vină. E vorba despre tine, despre ce lași tu undele alea să facă, despre cât și de ce permiți să tulbure, despre cât de importanți sunt pentru tine, despre împăcarea de a trăi cu ei așa cum sunt (dacă n-ai opțiunea de a trăi bine-merci fără ei), fără să ți-i imaginezi schimbați, modificați, îmbunătățiți. Oamenii sunt, între altele, oglinda comportamentului nostru.
Așa, ți-ai aliniat soldații depresii. Now shoot! Ă, wait, asta parcă-i din alt film:p
Acceptă-i, mă! Acceptă că și ei sunt oameni, că și ei au nemulțumirile și dezamăgirile lor, că tu, la rându-ți, nu ești mereu bună, minunată, calmă, săritoare, înțelegătoare, comunicativă, răbdătoare. A, ești așa? Then shoot!:p

Povestea cascadei

 Avertisment: în realitate, lucrurile nu s-au petrecut tocmai așa!

Demult, taaare demult, dincolo de Țara Îmbujorată, peste marea cea mare și mult mai departe de ținuturile cu nume de flori, era și se mândrea cu el însuși, Ținutul Verde. Era un ținut aparte. Copaci înalți, robuști, te priveau de sus ca niște domnitori înțelepți. Păsări cerebrale cântau lambade străinilor care se rătăceau prin pădure. O armonie și-o liniște, cum nu cred să mai fi existat vreodată pe undeva, se lăfăiau la soare, împrăștiindu-se în toate cele patru puncte cardinale. Fiecare copac, fiecare pasăre, fiecare animal, fiecare ciupercă, floare, stâncă avea o familie sau măcar o jumătate-pereche lângă care-și culcau seara gândurile.

Numai cascada asta, orgolioasă și tăcută, era singură. Curgea de-atâția ani în aceeași direcție. Aceleași pietre se lăsau udate de ea. În jur aceiași copaci. Deasupra același cer. Știa pe de rost, rondul fiecărui nor, știa, de exemplu, că la prânz trece mereu primul norul în formă de cal și abia dup-aia norul-cu-mustață și cel deșirat ca un fum de țigară furat de vânt.
Deși anii care au trecut au împuținat-o la trup, era încă, după toate standardele, o cascadă care se ținea bine. Pentru că i-a plăcut să fie cochetă, avea și-acum apa curată, zgomotoasă, limpede și rece. Generoasă ca mai toate cascadele, și ea împărțea cu oricine călca prin zonă tot ce avea. Nu ținea la bunurile ei, nu agonisise averi. Dacă ți-era sete, îți dădea apă rece. Ba chiar stătea să faci o poză cu ea, își aduna toate bolboroselile și se-nfoia artistic pentru ca poza să iasă perfectă. Poate așa reveneai.

Nu mai avea răbdare. Aștepta ceva să o scoată din rutina asta și să înceapă să-și trăiască cu adevărat viața. Tremurau clăbucii pe ea de-atâta nerăbdare și simțea în ea clocotind un nou început, o schimbare. Seara stătea întinsă pe spate cu ochii agățați de stele și cu mintea hoinărind în trecut. Nu făcuse nimic cu viața ei. Nu avea nici o realizare. Anii au trecut, i-au săpat în suflet toate neîmplinirile și acum se simțea subțire ca o coală de hârtie. I-ar fi plăcut să aibă rude, să se ducă la ele și să-și mai coloreze cu ele singurătatea. Tânjea și nu știa după ce tânjea. A avut și ea vise, ca oricine. Cumva, însă, viața i le furase. Sau le-o fi scăpat ea din mâini. I-o fi lipsit priceperea să le lase să crească, să le facă mari și să o ducă ele mai departe.

În ziua când l-a zărit, se împlinea o lună de când nici un picior de vietate, umană sau animală, nu-i mai călcase pragul. Straniu lucru ăsta, ținând cont că din orice direcție veneai, ajungeai tot la ea. De oriunde ai fi venit cascada te privea curioasă. Chiar se-ntreba dacă o fi din cauza ei. Când ești de-atâta timp singur, realitatea capătă forma inimii tale.
Era cald. Picăturile ei se bronzau la soare. Dacă o cascadă ar putea să transpire, atunci într-o zi ca asta ar face-o.
Pe cer nici un nor. Nici o pasăre. Era atât de liniște că-ți auzeai sângele alergând prin vene.
El a făcut-o să uite seceta din urmă cu 182 de ani, când era să piară. A simțit cum valuri de căldură îi trec de-a lungul crestelor și-i cresc într-o clipă temperatura și debitul. Știa. Pe măsură ce se apropia, vedea cum se încețoșează totul în jur, iar în ea se aprind artificii. Nu mai avea frici, nici îndoieli. Acum știa ce așteptase o viață întreagă.

Cascada îl luase de bărbat. Și-acum, ca o soție credicioasă, îl urma peste tot. Și nu conta că-n drumul ei stăteau tolănite stânci înalte și abrupte, nimic nu era de netrecut, ea își făcea drum, se unduia, înghiontea, se târa și mereu era la dreapta lui, senină, vie și tăcută.

Onorată instanță

 Permiteți-mi să chem în boxa martorilor

 patul. 

Să spună el câte nopți a stat sub noi, martor moale și tăcut, 

câte pliuri colorate a lăsat să se întâmple între noi,

câtă complicitate afectuoasă ne-a arătat 

și câte secrete a înghițit, numai să nu afle nimeni, niciodată, că noi eram ăia care desenau pe pielea udă 

copaci cu fluturi, castele de nisip sărate și cercuri colorate făcute să reziste, să reziste. 

Ne-am desenat pe întuneric, orbește, numele și-am pus egal între ele și mereu 

și el a fost acolo să ne ofere suport drept pentru a semna corect cu eternitatea.

Să spună, mincinosu', că nu i-am promis niciodată exclusivitate și că nu ne-am așteptat niciodată să ne împungă mișelește pe la spate c-un arc.

Și să nu uite că noi i-am dat o șansă când nimeni n-ar fi făcut-o, că l-am adus în casa noastră și l-am lăsat să ne acapareze camera, așa mare, greoi și colțuros cum era 

și-a rămas.

Memorie de elefant

Spune-mi, tresari dacă îți vezi fostele iubite prin oraș? 

Ți se pune un nod fierbinte în gât pe care încerci să-l înghiți, dar te arde ca o amintire care nu vrea să moară oricât ai împinge-o tu în groapă? 

Îți trec într-o fracțiune de secundă zeci de imagini cu tine ținând-o de mână să nu alunece pe gheață, cu ea aprinzându-ți țigara, cu mâna ta în părul ei scurt de la ceafă trăgând-o mai aproape de tine, cu sânul ei pe pielea ta udă de mare, cu ea oglindită în viitorul tău și totuși pierdută?

Ai regrete?

Te întrebi cum îi mai stă părul dimineața, dacă mănâncă fornetti sau tot covrigi, dacă-și mai uită șosetele pe unde doarme sau dacă a pus numele tău copilului ei, așa cum spunea? 

Crezi că a uitat cum se desenează pe pielea fierbinte, ce culoare aveau ochii tăi când râdeai sau cum miroseau frunzele în toamna când v-ați despărțit?

Nici eu. Nici mie.

Suntem toți niște elefanți ranchiunoși pân' la urmă...