joi, 25 august 2011

Povestea cascadei

 Avertisment: în realitate, lucrurile nu s-au petrecut tocmai așa!

Demult, taaare demult, dincolo de Țara Îmbujorată, peste marea cea mare și mult mai departe de ținuturile cu nume de flori, era și se mândrea cu el însuși, Ținutul Verde. Era un ținut aparte. Copaci înalți, robuști, te priveau de sus ca niște domnitori înțelepți. Păsări cerebrale cântau lambade străinilor care se rătăceau prin pădure. O armonie și-o liniște, cum nu cred să mai fi existat vreodată pe undeva, se lăfăiau la soare, împrăștiindu-se în toate cele patru puncte cardinale. Fiecare copac, fiecare pasăre, fiecare animal, fiecare ciupercă, floare, stâncă avea o familie sau măcar o jumătate-pereche lângă care-și culcau seara gândurile.

Numai cascada asta, orgolioasă și tăcută, era singură. Curgea de-atâția ani în aceeași direcție. Aceleași pietre se lăsau udate de ea. În jur aceiași copaci. Deasupra același cer. Știa pe de rost, rondul fiecărui nor, știa, de exemplu, că la prânz trece mereu primul norul în formă de cal și abia dup-aia norul-cu-mustață și cel deșirat ca un fum de țigară furat de vânt.
Deși anii care au trecut au împuținat-o la trup, era încă, după toate standardele, o cascadă care se ținea bine. Pentru că i-a plăcut să fie cochetă, avea și-acum apa curată, zgomotoasă, limpede și rece. Generoasă ca mai toate cascadele, și ea împărțea cu oricine călca prin zonă tot ce avea. Nu ținea la bunurile ei, nu agonisise averi. Dacă ți-era sete, îți dădea apă rece. Ba chiar stătea să faci o poză cu ea, își aduna toate bolboroselile și se-nfoia artistic pentru ca poza să iasă perfectă. Poate așa reveneai.

Nu mai avea răbdare. Aștepta ceva să o scoată din rutina asta și să înceapă să-și trăiască cu adevărat viața. Tremurau clăbucii pe ea de-atâta nerăbdare și simțea în ea clocotind un nou început, o schimbare. Seara stătea întinsă pe spate cu ochii agățați de stele și cu mintea hoinărind în trecut. Nu făcuse nimic cu viața ei. Nu avea nici o realizare. Anii au trecut, i-au săpat în suflet toate neîmplinirile și acum se simțea subțire ca o coală de hârtie. I-ar fi plăcut să aibă rude, să se ducă la ele și să-și mai coloreze cu ele singurătatea. Tânjea și nu știa după ce tânjea. A avut și ea vise, ca oricine. Cumva, însă, viața i le furase. Sau le-o fi scăpat ea din mâini. I-o fi lipsit priceperea să le lase să crească, să le facă mari și să o ducă ele mai departe.

În ziua când l-a zărit, se împlinea o lună de când nici un picior de vietate, umană sau animală, nu-i mai călcase pragul. Straniu lucru ăsta, ținând cont că din orice direcție veneai, ajungeai tot la ea. De oriunde ai fi venit cascada te privea curioasă. Chiar se-ntreba dacă o fi din cauza ei. Când ești de-atâta timp singur, realitatea capătă forma inimii tale.
Era cald. Picăturile ei se bronzau la soare. Dacă o cascadă ar putea să transpire, atunci într-o zi ca asta ar face-o.
Pe cer nici un nor. Nici o pasăre. Era atât de liniște că-ți auzeai sângele alergând prin vene.
El a făcut-o să uite seceta din urmă cu 182 de ani, când era să piară. A simțit cum valuri de căldură îi trec de-a lungul crestelor și-i cresc într-o clipă temperatura și debitul. Știa. Pe măsură ce se apropia, vedea cum se încețoșează totul în jur, iar în ea se aprind artificii. Nu mai avea frici, nici îndoieli. Acum știa ce așteptase o viață întreagă.

Cascada îl luase de bărbat. Și-acum, ca o soție credicioasă, îl urma peste tot. Și nu conta că-n drumul ei stăteau tolănite stânci înalte și abrupte, nimic nu era de netrecut, ea își făcea drum, se unduia, înghiontea, se târa și mereu era la dreapta lui, senină, vie și tăcută.

marți, 23 august 2011

Luna a 9 a- jumătate bună, jumătate nebună

Ne bate. Ne scuipă. Ne mușcă. Țipă la noi. La mine chiar sare la bătaie.
Aș putea spune că suntem niște părinți maltratați, dar nu știu dacă se mai cheamă maltratare dacă-ți place :)
Mi-e dor de ea când doarme.
Deși nu eram de acord cu premergătorul și deși, nu numai că nu i-am cumpărat unul, dar l-am mai și donat pe cel pe care-l primisem, am acceptat următoarele 2 oferte pentru că o vedeam că vrea mișcare, vrea acțiune, vrea altceva. Unul a ajuns la țară, pt zilele când mai ajungem acolo, celălalt tronează în sufragerie. Da, îi place, nu stă foarte mult, dar când stă, de fapt nu stă locului o clipă, trage de toate alea, le dărâmă, le târâie după ea, vrea să vină după tine, dar nu poate din cauza pragurilor și dă-i nervi.
A spus infamul cuvânt ta-ta-ta-ta. Si io nu-nu-nu-așaaaaa. Ma-ma-ma-ma, hai, spune! Nu. Deci nu. (Iar ieri parcă s-a spart conducta cu ta-uri, ce-a mai trăncănit una!...)
Râde ca descreierata, molipsitor și tare. Io zic că râde ca un golan.
Nu știu ce am azi, îmi vine doar să scriu ce copil perfect, ce copil perfect, wou, e al meu!
S-ar putea să se facă electrician, e disperată după cabluri, căblulețe.
Nu suportă violența/durerea, sub orice formă ar fi ea/ele. M-am lovit într-o zi cu cotul într-un colț de laptop și-a trebuit să-mi înghit icnetele că domnișoara nu suportă (cred câteodată că pe mine, în mod special, nu suportă să mă vadă/audă că sufăr :D).
Se agață de mine să se ridice și-ajunge cumva în genunchi, se-ntinde pe mine și rânjește ca o maimuță. Trage de tot ce prinde și se agață de orice ar putea-o ajuta să se ridice în picioare.
Se ridică din fund în picioare ținându-se de canapea și-așteaptă aplauze pentru asta.
Acum e pe un covoraș cu jucăriile ei, se întinde, se răsucește, se târăște, bufnește și nu se lasă până nu ajunge cumva unde vrea ea sau pur și simplu stă în 4 labe și se uită la mine. Pune și pași dacă o ții, dar numai dacă se îndreaptă spre ceva cu adevărat interesant sau dacă e ea in the mood.
A început să se manifeste clar atunci când s-a săturat sau pur și simplu nu mai vrea să halească.
I-am dat iaurt. Nu-i place.
I-am pus roșii cherry, conopidă și praz în supă. Supa rămâne preferata ei.
De azi băgăm și vită.
A gustat pepene galben și verde, portocală, roșie, struguri, prună, biscuiți Organix.
E mult mai sonoră, vocabularul ei e plin de silabe de tot felul: da, dea, ba, bă, pa, ta, e, nie, ghi, ghe și alte chestii neidentificate.
Sătui să ne tot ridicăm noaptea din pat să-i dăm suzeta, o culcăm destul de des cu noi în pat. Așa nu știm sigur dacă se mai trezește, noi nu ne amintim nimic.

Șiiiiiii, după 8 luni jumate, iată că Iris meets Panadol. M-am simțit de parcă i-aș fi dat otravă (bine, după 2 zile smiorcăite, i-aș fi dat toată sticluța numai să tacă, da' asta nu mai spun :D).
Cu smirocăieli, febră și (cred că) dureri cauzate de erupțiile dentare, începem și noi odiseea dinților. Probabil c-o să fie foarte distractiv.
Am avut din cauza asta și prima noapte albă, cu treziri, febră, urlete și imposibil de calmat/culcat odoru'. Mă uitam la ea și nu recunoșteam în copilu'  ăla urlător pe Iris a mea.
După 3 ore în care ne-am chinuit să o facem să adoarmă (sau măcar să tacă) am îmbrăcat-o și-am ieșit afară toți 4. Era 3.30, frig de toamnă, eu împingeam căruțu', el o plimba pe Loli. La 3.53 ne-am urcat în mașină, la 4.01 adormea în sfârșit.
Nu mi-a fost deloc dor de ea când dormea:)
La 8 luni, 3 săptămâni și o zi Iris a căzut din pat. Am lăsat-o dormind în pat, înconjurată de perne mari, înalte, și-am găsit-o pe jos, cu una din perne lângă ea. Nu avea nici un cucui, nici o roșeață, nimic, doar plângea cu mesajul vino odată, n-auzi că te striiiiiiiiig? Dacă or exista îngeri păzitori, înseamnă c-au fost la datorie (so thank you, guys!).
Mă simt depășită (iar). Și mi se pare greu, infinit mai greu decât în primele luni (pe care o să le pomenesc ca pe o oază de relaxare față de ce e acum și ce mă așteaptă).

Eu? Eu mă chinui de nu știu câte zile (sau săptămâni?) să-i zic beau-lui să scoată din cămară, unde stă dezmembrată și deprimată de ho-ho luni, bicicleta mea eliptică (dacă ar fi acum lângă mine, i-aș spune, cum nu-i, sper să nu treacă ani până-mi amintesc io iar). Am realizat că nu mă mai durea spatele când pedalam regulat la ea și, bineînțeles, poate așa se mai mișcă niște șunci, care acum stau agățate cu dinții de mine, să nu cumva să mă piardă.
Durerile de spate au revenit. Aș vrea să mă duc la un chiropractor.
Și mi-ar plăcea să mă las descusută de un astrolog și de un psiholog.

marți, 16 august 2011

Iris meets marea

Și marea era udă, sărată și rece. 
Da' nisipu' era numai bun, gura florii adevăr grăiește :)

E extenuant să te duci la mare cu un moț de 8 luni și 3 săptămâni. Chiar dacă-s și bunicii prin zonă. Pentru că moțu' nu stă unde-l pui tu, sau dacă stă, nu stă degeaba. Așa că, fix când te pregăteai să exclami uiteeeeeee, ce cuminte se joacă ea acolo!, o și vezi că-si bagă 2 pumni de nisip în gură. Și scoate-l dacă poți. A, nu poți? Nu-i nimic, dă-i să bea apă și se duce. Mai puțin grăuntele care s-a așezat strategic chiar între cei doi dinți.
Întâlnirea cu marea nu s-a lăsat cu țipete, nici de bucurie, da' nici de spaimă. Probabil că dacă apa ar fi fost mai caldă, ar fi fost și ea mai încântată. Așa, când mă apropiam de apă, Irisu' meu se transforma într-o lipitoare grasă cu ochi albaștri.
În rest, a dormit pe unde a apucat. Cu valurile plesnindu-i la picioare, în pat străin, în mașină. Borcănelele cu haleală (Organix, Nestle, Hipp) nu au avut așa mare succes și asta mă face să mă-ntreb care-i faza?, de ce nu?, doar conțin aceleași chestii ca cele pe care le fac eu. În plus, primul prânz mâncat acasă a fost de fapt devorat, nu apucam eu să duc lingurița în castron, să o umplu, ca ea era deja cu gura deschisă, țipând să mă mișc mai repede.

Mai vreau. La anu' funcționăm după regula un weekend cu ea, un weekend fără ea.

sâmbătă, 13 august 2011

Știu de ce

s-a hotărât la Marea împărțire a responsabilităților ca sarcina să fie dusă și suportată de către, ha-ha, sexul slab. Pentru că, printr-o eroare fatală, necorectabilă niciodată, sexul tare a fost înzestrat cu o toleranță infimă la durere .
Și, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, toate ni se trag de la hapsâna-nehalita-curioasa-disperata de Eva. Dacă nu murea ea de poftă, dacă nu întindea ea scoaba după mărul ăla (care știu sigur că nici măcar nu i-a plăcut) totul ar fi fost perfect: femei și bărbați am fi fost la fel- fără menstruație, fără epilat, fără sarcini, fără nașteri, fără discriminări. De fapt, cu toate astea. Dar în cârca bărbaților. Așa era cel mai bine:)

miercuri, 3 august 2011

Onorată instanță

 Permiteți-mi să chem în boxa martorilor
 patul. 
Să spună el câte nopți a stat sub noi, martor moale și tăcut, 
câte pliuri colorate a lăsat să se întâmple între noi,
câtă complicitate afectuoasă ne-a arătat 
și câte secrete a înghițit, numai să nu afle nimeni, niciodată, că noi eram ăia care desenau pe pielea udă 
copaci cu fluturi, castele de nisip sărate și cercuri colorate făcute să reziste, să reziste. 
Ne-am desenat pe întuneric, orbește, numele și-am pus egal între ele și mereu 
și el a fost acolo să ne ofere suport drept pentru a semna corect cu eternitatea.

Să spună, mincinosu', că nu i-am promis niciodată exclusivitate și că nu ne-am așteptat niciodată să ne împungă mișelește pe la spate c-un arc.
Și să nu uite că noi i-am dat o șansă când nimeni n-ar fi făcut-o, că l-am adus în casa noastră și l-am lăsat să ne acapareze camera, așa mare, greoi și colțuros cum era 
și-a rămas.

marți, 2 august 2011

Călătoresc fără bilet (2)

N-aș putea să mă duc la Milano și să nu trag o fugă până la drăguțul de lac Como. Deși Italia se află undeva în coada listei cu țările pe care îmi doresc să le vizitez (recunosc, posibil dintr-o prejudecată) pentru mine e superbă orice zonă cu apă, munte, căsuțe colorate, cocoțate peste tot și cu aspect de old. Dacă adaug la asta și faptul că George Clooney are o casă (sau avea?!) acolo și-aș putea să dau nas în nas cu el la chioșcul de ziare, aș pleca și mâine:)