joi, 31 mai 2012

Pe-asta n-o înțeleg

Teoria asta a ridicatului bărbatului în slăvi pentru că mută două (o sută sau un milion de) paie în propriul habitat, mă face să bolborosesc singură, în barbă, de silă. Expresia feminină mă ajută/nu mă ajută deloc în casă cu jumătatea ei masculină o ajut/n-o ajut pe soția mea în casă ar trebui scoase amândouă, de mânuță, în afara legii. La mine-n casă sigur sunt .

Pentru că nu, culmea, nu m-ajuți pe mine în casă, ci ajuți casa asta să nu ajungă o cocină. Nu mă ajuți pe mine când speli farfuriile, ci ajuți stomacul tău, în primul rând, să nu dezvolte treburi așa exotice precum bacterii, paraziți și alte metazoare. Nu mă ajuți pe mine nici când aspiri, nici când speli cada și wc-ul. Aș putea admite că mă ajuți întrucâtva să nu mor de foame atunci când gătești, dar asta doar cu juma de gură pentru că, să fim serioși, și tu mănânci. În plus, sunt mama copilului tău (mă rog, mai mult al meu:p), nici scară de aur cu safire, rubine și diamante bătute-n ea de mi-ai ridica la cer și tot n-ar fi de-ajuns pentru a-mi mulțumi (așa cum merit) vreodată!:p

So, dragele mele foste-fimei-miștoace-cu-abdomen-plat-păr-des-și-sălbatic-sâni-care-nu-necesită-însutienizare, în războiul ăsta al sexelor câștigă cine e mai puternic. Iar mai puternic e întotdeauna sexul frumos, ce naiba, tot io trebuie să vă zic?!

joi, 24 mai 2012

Un iris jumătate, perfect al meu

A trecut 1 an și încă jumătate, deși transformată total, eu am supraviețuit, ea a învățat să râdă, să meargă și să vorbească. Ghemotocul ăla îngălbenit de icter e astăzi fetița who makes my heart sing. Bebelușul ăla semichelos (de care mi-e acum periculos de dor) e astăzi fetița asta dementă care știe mai bine ca mine toate drumurile care duc spre parc și care n-are nici o frică, nici o jenă, să se ducă oriunde fără mine. Știu că am spus-o (aproape) la fiecare post aniversar, dar timpul chiar nu are răbdare să mă minunez eu de cât de ma'mu'tcape'fect se dovedește a fi propriul copil. Nici unul nu e mai frumos, nici unul nu e mai isteț, nici unul nu e mai haios. Deși sunt multi copii reușiți pe fața pământului, ca al tău, cu siguranță, nu e nici unul.

Se atârnă de gâtul meu, îmi face măi-măi și râde cu toți dinții ei de șoricioaică alintată. E, spre marea mea încântare (dar și disperare, pe alocuri), legată de mine așa cum mi-am dorit și-a ajuns la vârsta la care se manifestă așa drăguț (își culcă capul pe picioarele mele, așa, pe fugă, de exemplu, în drum spre ceva ce vrea să facă; își lipește fața de fața mea când dormim împreună; mă ține de gât).
O aștept cu degetele încordate să intre în faza mâzgâliturilor pe pereți, dă doamne să aibă ea un talent cât de mic, că pe baza mea, cade varul de pe pereți de groază și silă!
Singura concesie pe care-a făcut-o cu pupatul e să-ți întindă obrazul s-o pupi tu, un gest de regină sicitirită absolută.
Îi place spălatul pe dinți, ba chiar se descurcă rezonabil și singură.
Împarte bețe și pietricele tuturor copiilor care se-apropie de ea și nu înțelege de ce unii n-o bagă-n seamă. Îi sunt dragi tare copiii, cum îi prinde, cum fuge după ei să-i îmbrățișeze.
Urcă pe tobogan, se pune opa și când se dă la vale eu îi spun pa, maaaami, paaaaa!, la care ea spune indignată maaamîîîîî și se face că se supără, doar ca să râdă mai cu poftă la o secundă distanță. Din tot parcul cel mai mult tot groapa cu nisip o atrage.
Mânuiește foarte bine lingurița/furculița, dar asta n-o împiedică să-și treacă degetele albite de iaurt prin părul cârlionțat.
E fetița lui nu-nu-nu (asortat cu dat din cap). Mergem să facem nani? Nu-nu-nu. Mergem să ne spălăm pe mâini? Nu-nu-nu. Hai să ne schimbăm. Nu-nu-nu. Când nu vrea ceva, știe foarte bine ce să zică. Da-ul nu prea există în limbajul ei.
I-au ieșit toți caninii (mai mult sus decât jos), dar nu cu zâmbete și dansuri, cum ați putea crede, ci cu febră și semidiaree. Cel puțin, asta cred că a fost, în lipsa altor simptome.
În supermarket nu există altă cale decât să o lași să facă ce vrea, chiar dacă asta înseamnă să dărâme tot de pe toate rafturile. E atât de curioasă și de curajoasă că nici nu realizează (ca să nu-i zic că nu-i pasă) că se îndepărtează atât de mult de noi și nu i se pare nimic anormal să se oprească moț în mijlocul unor oameni, să se uite la ei cu ochi sfredelitori de genul ce faceți, mă, aici?, eu sunt Iris, nu știați?, hai să vorbim despre cum puteți voi să mă faceți să râd.
12 mai: adio biberon! Nu pentru că ne-am fi propus asta, ci pentru că, aflați în deplasare, am descoperit (inițial cu groază) că am uitat tetinele acasă, așa că domnișoara și-a halit tacticos laptele cu paiul. Și asta (sper că) a fost tot.

Cuvinte noi: apâciu (iepurașul),  petsioiu (peștișorul), bicu (berbecul), ochi(u), toate babele cu batic sunt mama-i și toate animalele sunt strigate pe numele lor special, țațai (ceai), moațo (frumoaso), mâță (mânuță), dată (încă o dată), nicâcica (grisinica), bada (banană), țuț (sus), feafea (cafea), mețicâ (mulțumesc) și alte delicioșenii din astea, pe care le notez doar ca să am ce râde de ea mai târziu :p.

Eu? Eu am în cap schimbări care nu se produc niciodată dincolo de căpățâna mea, le mângâi, le vorbesc frumos, încerc să le ademenesc cumva, dar ele sunt în continuare prea rușinoase ca să iasă în lume. Nu-i nimic, one day...

vineri, 18 mai 2012

Atacul diminutivelor

Dacă mă întreba cineva, aș fi spus și-aș fi jurat pe roșu, de sigură ce eram, că eu, eu arțăgoasa, în urma apariției irisești, nu sufeream de nici o formă de diminutivită, fie ea acută sau cronică. 
Mi-am văzut de viața mea liniștită până a început preaminunata să vorbească. De fapt, mult după primele ei cuvinte, eu n-am sesizat ce se-aduna la gura ei, când încerca să comunice cu mine, cu pereții sau cu orice plantă, copac, animal sau om. 
Abia acum câteva zile, când o auzeam pe Iris (parcă pentru prima oară) cu cica, apâciu, tița, pîșica, mi-am dat seama că eu sunt responsabila care i-a băgat virusul în sistem pentru că floricica, iepurașul, fetița, păpușica și celelalte cuvinte diminutivate îmi aparțin mie, cum altfel?!

Când o să fie mare, eu n-o să recunosc nimic :p

miercuri, 16 mai 2012

Extrase din cărți (5)

Sau cum m-a săturat Dumniezău de chick-lit.
Detalii: ok, a fost oarecum funny, nu mai citisem genul ăsta de cărți și o perioadă au mers la fix, mână-n mână cu disponibilitatea mea intelectuală, erau deconectare, erau biletul meu spre somn sigur și erau compania mea la o țigară, atunci când se putea. Dar, brothers and sisters, ce e prea mult e prea mult! Repet, unele aveau o suficientă doză de umor cât să nu dau în silă pagina următoare, dar altele au fost pe lângă plictisitoare și neverosimile, și scrise prost, cu erori de logică și Humanitus-ul ăsta dă impresia că le-a murit toți corectorii (mă enervează foarte tare asta și mi se pare inadmisibil să vinzi cărți cu greșeli gramaticale sau de tipărire în ele).

Am continuat așadar să mă duc la shopping cu Rebecca Brandon (născută Bloomwood):
- Goana după cumpăraături la New York
- La cumpărături în rochie de mireasă
- La cumpărături cu bebe
- La cumpărărturi cu Minnie (mișto nume pt o fetiță, nu?)
și-aș putea spune că toată seria asta are un farmec al ei, cel puțin în comparație cu ce-a urmat
- Poți să ții un secret?
- Supermenajera
- Îți amintești de mine?
- Fata fantomă (a, da, asta parcă mi-a plăcut)
care par mai mult niște cărți scrise la comandă, să fie, să iasă la număr.

Am lăsat-o pe Kinsella să-și vadă de ale ei și m-am mutat pe parcela lu Beth Harbison care a scris și ea să se afle-n treabă o carte plictisitoare, pe numele ei Clubul dependentelor de pantofi, iar apoi am crezut că mă scap pe mine de râs cu Regina gafelor a lu' Meg Cabot, dar care n-a fost nici pe departe atât de amuzantă, dar nici jenantă ca prima.
De aici merg oarecum în silă mai departe cu Jurnalele lui Carrie (Candace Bushnell) care cred că mi s-a părut drăguță, dar acum nu-mi mai amintesc exact, trec prin Jungla orașului care e nasoală rău, ajung la Aproape căsătoriți (Jane Costello) care e drăguțică, ajung și la Vai, ce-am uitat! (Caprice Crane) si mă opresc la Frumusețe de vânzare a aceleiași Candace (pe care încă n-am terminat-o).

Acestea fiind zise, mă declar intoxicată. Pentru mine, aventura chick-lit se oprește, cel puțin pentru o perioadă, aici. Le mulțumesc fetelor care mi-au împrumutat toate cărțile de mai sus, așa cum au fost ele, mi-au ocupat gândurile când se cereau ocupate sau mi-au adus somnul atunci când asta aveam nevoie. N-o să dau niciodată 30-40 de lei pe o carte de genul ăsta, dar tre să admit că-s bune de luat în vacanță (dacă n-ai altceva mai interesant de făcut :p).

joi, 3 mai 2012

Cu cine mi-am petrecut travaliul (1)

Mă trezesc și-mi simt capul greu ca un clopot. Nici nu mă mai mir de asociere, din vale urcă spre mine invitația bisericii de a-mi petrece dimineața de duminică în ea. Pff. Ce să caut eu, dar mai ales, mă-ntreb, de ce-ar sta Dumnezeu într-o încăpere întunecoasă, poleită și cu miros greu de tămâie?! Nimeni n-o să mă convingă că asta e casa domnului când știu sigur că uneori îi mai închiriez și eu o cameră din cele patru ale inimii mele. E drept, nu-mi lasă niciodată bani, dar nici mizerie nu face. 
Pe geam se întinde soare de noiembrie. 
Din oglindă râde la mine o vietate, poate dintr-un basm sau dintr-un film de groază. 
Am părul încâlcit și mă cred sălbatică.
Gânduri amestecate, colorate, se dau de-a dura în capul meu. Văd cu ochii minții, ca niște fotografii puse pe o planșă, măsuța și scăunelele albe, pe care maică-mea ne lăsa caietele, creioanele, 5 bani pentru sor-mea (că era mai mare) și 3 bani pentru mine (că eram mai mică), așezate frumos, fiecare la locul lor, înainte să plece la muncă. Niciodată n-au avut sens diferențele astea pentru mine. În mintea mea de copil vedeam că lipsește egalul pe care apoi l-am căutat mereu. Știu că nu poți iubi 2 copii la fel, asemănător adică, dar trebuie să fie o dragoste egală, pentru că, dacă pe adulți îi poți amăgi și păcăli, copiii simt. Eu am simțit.

Îmi propun să nu fac asta. Și-mi mai propun să reușesc. Probabil că cel mai sigur ar fi să nu fac niciodată mai mult de un copil. Să mă opresc, cum ar veni, la ăsta care-mi dansează acum lambada în burtă.

Mă întreb de câteva ori pe zi și încă de mai multe, noaptea, dacă e fată sau băiat. Culeg semne. Acum 2 nopți am visat picioarele unui băiețel mergând prin iarbă. Puteau foarte bine să fie și picioare de fetiță, dar din moment ce n-am avut vedere spre partea de mai sus, am rămas doar cu senzația puternică, la trezire, că era un băiețel și că era al meu. Mi l-am imaginat toată ziua în pantaloni scurți, în carouri, cu șapca întoarsă șmecherește-ntr-o parte, cu un tricou mototolit pe el și-am zâmbit gândului că bărbatul vieții mele o să fie un guguloi cu bale la gură, care-o să aibă nevoie de mine, întâi să fie schimbat la fund și-apoi să-l ajut să devină un domn. Hai că pot, aș putea, nu, cât de greu poa' să fie?

Oricum, am o tonă de timp. Sunt abia în a opta săptămână de sarcină.

Am decis să merg singură mai departe, în călătoria asta. Am decis că unde nu mai e iubire, nici scutece în doi nu se pot schimba. 
________________________________
asta e, desigur, o poveste imaginată,
 sper eu să aibă și o continuare