Dacă mă întreba cineva, aș fi spus și-aș fi jurat pe roșu, de sigură ce eram, că eu, eu arțăgoasa, în urma apariției irisești, nu sufeream de nici o formă de diminutivită, fie ea acută sau cronică.
Mi-am văzut de viața mea liniștită până a început preaminunata să vorbească. De fapt, mult după primele ei cuvinte, eu n-am sesizat ce se-aduna la gura ei, când încerca să comunice cu mine, cu pereții sau cu orice plantă, copac, animal sau om.
Abia acum câteva zile, când o auzeam pe Iris (parcă pentru prima oară) cu cica, apâciu, tița, pîșica, mi-am dat seama că eu sunt responsabila care i-a băgat virusul în sistem pentru că floricica, iepurașul, fetița, păpușica și celelalte cuvinte diminutivate îmi aparțin mie, cum altfel?!
Când o să fie mare, eu n-o să recunosc nimic :p
Când o să fie mare, eu n-o să recunosc nimic :p
Postări
2 comentarii:
nici sa nu iti para rau:D fara lucrurile mici viata ar fi mai putin frumoasa..nepotica mea la Mos Barbuta ii zice simplu...Puta:D
haha, da, misto si etapa asta cu pocitul cuvintelor, sper sa fie inventiva! :))
Trimiteți un comentariu