Ultimele gânduri din burtă

Mă uit în oglindă și-ncerc să mă obișnuiesc cu gândul că cineva o să îmi spună mamă. 

Sunt la câteva ore distanță de o întâlnire care o să-mi schimbe definitiv viața. 

Oare n-o să mi se oprească inima când o să o văd pentru prima oară? 

Am un ghem mare și cald în coșul pieptului când mă gândesc la ziua de mâine. 

25 noiembrie. O lună până la Crăciun. Sună bine 25. 

Încep să mi se răcească picioarele, revin la temperatura dinainte de sarcină. Cu toate astea, de la burtă în sus ard în flăcări.

Nu pot să nu-mi înfoi sufletul de nerăbdare când mă gândesc că o să scap de burta asta așa greu de manevrat și de usturimile de pe suprafața ei.
Sper să nu plâng (și) mâine.
A trecut repede timpul, foarte repede se duc 9 luni (aproape 9, în cazul nostru).

O să-i văd fața. Cât o fi din mine, cât din el? Sănătoasă să fie, nimic nu-i mai important. 

Maică-mea o să mă vadă în spital, ratează momentul de a-și fi văzut mezina cu burtă, pentru că ea vine vineri, ce ironie, ce noroc! 

O să mă dau cu ojă roșie la picioare, bine, o să mă dea beau-ul.
E ciudat, nu mă văd dincolo de ziua de mâine.

Am picioarele reci și ochii umezi.

See you on the other side.

The day after tomorrow

... the day when 2 becomes 3.

Îmi tremură degetele și lacrimile în colțurile ochilor. Mă dusesem la doctor să aflu dacă ne internăm luni, marți sau miercuri și-n loc de asta aud da, deci nu mâine, poimâine. Sunt blocată. Deci da, Iris, ne vedem jooooi. Oh, my God!

Numărăm invers

Cum a fost ultima perioadă? Păi am avut de toate, mai puțin depresiile alea (mult spus depresii, deși știu că atunci când e vorba de exagerat, nimeni nu-i mai priceput ca mine:) care vă plac vouă mult (și mie mai ceva).

A fost o perioadă a contradicțiilor. Cu cât burta se umfla mai tare, cu atât creștea cheful meu de a mă plimba de dimineață până seară. Pentru că nu mă mai satur, într-o zi am luat la rând toate farmaciile din oraș în căutare de anumite produse, de am crezut că o să văd cruci verzi în fața ochilor pentru tot restul vieții. Nici nu mai pomenesc că a doua zi nu mă puteam da jos din pat din cauza durerilor de spate și picioare, că mă scuipați în ochi pentru inconștiență. 

Apoi a venit perioada foarte enervantă în care eu eram în călduri. Beau-ul se învelea noaptea cu pilota până-n gât, io-mi fluturam șuncile prin răcoarea de dincolo de pilotă. Transpiram și-nnebuneam de cald mai ceva ca vara, m-aș fi tăvălit pe gresie în curu' gol numai să scap. Din fericire, am depășit momentul. După, a venit perioada în care eu muream de sete și toată apa Dunării nu părea că mă poate sătura. Încă n-am depășit momentul ăsta.

Acum, liniștită cu decizia mea în legătură cu nașterea, aștept să treacă timpul, să scap de dureri (ca să dau de altele, dar măcar schimbăm registrul), să nu mai obosesc după primul pas, să nu mai simt greutatea burții mele imense și, desigur, să văd dacă moaca domnișoarei Iris coincide cu cea din vise. Că tot pomenesc de ea, copchila asta parcă nu doarme deloc. Azi-noapte sigur n-a dormit, era prea ocupată cu rostogolitul pe toate părțile, nici măcar mâna lu' ta-su nu mai avea efect. Sugar, calm down, mai avem 6 zile și scăpăm de zodia scorpionului și de ziua de naștere a unei persoane cu care n-ai vrea s-o împarți pe a ta (nu de alta, dar meriți una doar a ta:). Apoi, eu sigur voi fi acolo să te întâmpin, ca să mă recunoști, eu o să fiu aia amețită, întinsă pe masa aia, care râde ca proasta și tremură când te ia în brațe pentru prima oară.

Eu știu

Știi cum e să te doară oase-tendoane-piele, să te usture ochii, să te târâi în pat, să găsești nu poziția perfectă, nu există în ultima perioadă a sarcinii, ci măcar pe cea care să te-ajute s-adormi un pic și când în final te cufunzi în stare onirică  să-ți dai seama 

1. că te trezești pentru că ai amorțit și trebuie să-ți schimbi poziția, ceea ce înseamnă că o iei de la capăt cu durerile de oase-tendoane-piele, usturimile de ochi și chinul chinului de-a mai găsi ÎNCĂ o poziție de care să nu fugă somnul (și asta DOAR de câteva ori pe noapte)

2. că te-ai înșelat dacă ai avut impresia că odată cu tine se culcă și creierul tău. E ciudat, dar în momentele în care trebuie să mă întorc de pe o parte pe alta și mă trezesc invariabil de fiecare dată, mă minunez de zumzetul din creierul meu, de gălăgia pe care o fac gândurile mele, neostenite și agitate ca un grup de liceeni în așteptarea trenului care îi duce la mare. Orice-aș face eu, ele sunt acolo, învârt rotițele, bagă în foc, numără zile, își pocnesc degetele, se ling pe bot și dau din picioare,

zi, știi?

Rugați-vă să NU îmi crească aripi!:)

Am ales eu sau m-a ales ea pe mine? M-am întrebat ieri asta. Azi n-o mai fac. Azi las toate gândurile să se sedimenteze. Cumva, ce mi-a sunat inițial ca o sentință, mi-a devenit spuma de liniște de care aveam atâta nevoie. Am hotărât, așa rămâne, facem cezariană. Cel mai devreme pe 29 noiembrie. Cel mai târziu pe 5 decembrie. 

De ce n-am putut să aleg nașterea normală?

-      Sunt, deși poate părea dubios, pudică; zona dintre picioarele mele vreau să rămână a mea. Și a apropiaților mei (glumesc, mă cred amuzantă azi). Ideea de pelerinaj la vaginul meu îmi surâdea la fel de tare ca o clismă făcută cu tinctură de ardei iuți.

-      Nu puteam să mă imaginez acolo, în sala de travaliu, schelălăindu-mă cu orele, iar dacă nu puteam face asta ca un exercițiu de imaginație, era clar că nu aveam ce căuta în situația asta.

-      Am certitudinea (nu știu de unde) că psihic și fizic nu sunt genul de femeie care să nască normal.

-      Faptul că nu aveam o reprezentare clară a ceea ce urma să se întâmple și că totul ar fi fost nou și pentru prima oară pentru mine (indiferent câte povești și câte încurajări aș fi primit) mă bloca și mă speria mai tare decât durerile în sine (și da, zic asta, pentru că n-am nici o idee despre ce înseamnă durerile facerii).

-      Lipsa controlului, lipsa siguranței, incertitudinea (nu știi când începe, când se termină), posibilitatea de a se interveni cu forceps sau vacuum sau chiar posibilitatea de a se ajunge la operație după ore de chin, necunoscuții care-ar mișuna pe lângă mine făcându-mă să mă simt ca o vacă la abator, epiziotomia și multe altele au fost toate motive care au dus la decizia asta, dar nici unul n-a fost mai presus de credința mea că pur și simplu, eu nu sunt femeia aia care să nască normal. Mi-ar fi plăcut să fiu (eh, plăcut e mult spus), dar adevărul e că nu-s. Asta-i. 

Sigur că cezariana vine și ea cu pachetul ei de avantaje și dezavantaje. Eu le-am analizat, am discutat (în parte) și cu doctorița, mă oripilează unele aspecte, mă sperie actele premergătoare operației, anestezia, durerile de după și ... cam tot ce presupune operația de cezariană, mai ales că până la venerabila-mi vârstă nu am mai trecut prin nici o operație sau zile de spitalizare. Dar sunt împăcată cu ideea. Feels so good.

Și Iris are 3200 grame. O purcică:) 

A, și cică am slăbit. 2 kg. Weird:) 

Later edit: Fantaaaastic, maică-mea (anunțată telefonic, că m-a mâncat în cur) nu e de acord cu cezariana! Auzi, tu nu faci ce vrei aici, ia mai gândește-te că n-ai să faci asta, o să fii handicapată toată viața după, îi strici horoscopul copilului (?), bla bla bla. Ei na, hai să ne întoarcem la momentul când eu aveam 14 ani și tu-mi interziceai să mă duc la ziua vecinului de la parter, vrei? Hai, că e același lucru, tu decizi, tu știi mai bine, cumva ai făcut să fie vorba (iar) despre tine, despre curul tău, despre copilul tău. Bă, e extraordinară femeia asta, auzi, nu faci tu cezariană că vrei tu, ca și cum o anunțam că plec la mare cu banii din alocație ... da' câtă nesimțire pe mine să-i nesocotesc ordinele și cum am crezut eu că decizia asta e numai și numai a mea. Cum de-am îndrăznit să n-o convoc la ceas de seară la marea sfătuială și cum mi-am permis să cred că eu pentru mine știu cel mai bine și ce-o fi fost în capul meu de m-am așteptat la sprijin din partea ei (sau măcar să-și țină părerile pentru ea, că mie-mi ajung gândurile mele)?!

Întrebare-ntrebătoare

E firesc să mă gândesc la moarte de cel puțin 200 de ori pe zi? Așa se întâmplă oricui în perioade din astea?

Pentru că mie mi se pare că o să mor. De când a murit unchiul meu mi se pare extrem de ușor și de posibil să mi se întâmple și mie. Mai ales acum când mă așteaptă un așa mare moment cum e nașterea. Nu cred că el, săracul, s-a trezit în ziua aia și a avut marea revelație că o să moară. De fapt, sunt sigură că s-a prins târziu, când era deja pe altă lume, că nu s-a mai trezit din anestezie în lumea pe care-o cunoștea. 

Pentru că totuși eu cred în semne, le caut. Dacă e un semn că Loli vrea cu orice preț să stea numai la mine în brațe? Dacă toate visele astea înseamnă ceva? Dacă toate pregătirile mele și faptul că le vreau pe toate cumpărate, spălate, aranjate reprezintă tot un semn? Mai mult, mă macină o chestie (și chiar mă amuză): cu ce m-or îmbrăca ăștia când oi muri?:) Și, dacă mor și nu știu că mor? Dacă mor și nu apuc să văd pe cine vreau să văd? Dacă mor și nu apuc să zic ce am de zis? Nu-s tâmpită că mă gândesc la toate astea? Dar de ce am gândurile astea?

Me. Help. Now.

Nu pot să încep altfel decât prin a mărturisi că eu o iubeam cu adevărat. Îmi plăcea să o mângâi, să o miros. Mă mândream cu ea. Mi se părea nu doar frumoasă, ci deosebită de-a dreptu'. Credeam că n-o s-o pierd niciodată, că suntem făcute să rămânem împreună o viață. Asta până când a căzut victima dezgustătoarelor vergeturi. S-a împotrivit, s-a zbătut, dar a fost învinsă.

Ce mă fac acum? Țin să precizez că m-aș masa și cu găinaț de pasăre măiastră, deci orice (orice!) a funcționat la voi, o să fie numai bun de încercat și pe pielea mea. Oh, pielea mea...

Revelația de la ora 2

Mă trezesc, îmi târâi fizicul impresionant până în camera în care ar trebui să mă mut, la cât de des calc pe-acolo și realizez că motivul trezirii mele la 2 ore după ce m-am culcat (definitiv până dimineață, credeam eu) nu e ăsta. Ce să fie, ce să fie? A, da. Aveam mâncărimi de toate felurile în toate locurile. În special pe burtă. Băi, și mă mânca, nu glumă! What to do, what to do? Îmi aduc aminte că undeva prin sufragerie am rătăcită o sticluță cu ulei de migdale. Îmi târâi picioarele înspre (fără efect, nu s-a trezit nimeni să mă întrebe ce am:), o iau, o storc bine de ultimele picături, mi le înșir pe burtă într-un soi de masaj și cu ochii semi-cârpiți descopăr că burta mea e ... în colțuri. Se pare că prețioasa chiriașă stătea cumva perpendiculară sau oi fi prins-o în plin act de întindere, habar n-am. Mă gândeam ce să fac. Ok, e 2 in ză morning, nu mi-e somn, nu m-aș uita la tv și n-aș deschide nici laptopul. Dacă o trezeam pe Loli, nu mai scăpam de ea, dacă îl trezeam pe beau ... well, nu m-ar fi ajutat în nici un fel. Așa că mă întorc în pat. Mă uit pe geam- nici o mișcare, părea că nici câinii nu mai latră la 2 dimineața. Mă întorc de 2 ori pe stânga și de 3 ori pe dreapta, mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete și-ntr-un final îmi dau seama că nu sunt eu de vină, ci moș Ene care fugise de la datorie. L-am înjurat, l-am blestemat, l-am invocat și până la urmă am reușit să adorm. Nu știu dacă mi-a luat o oră, două sau doar câteva minute, cert e că azi mă simt mahmură.

Luna a opta, un coșmar

Sunt slăbită emoțional. Sper ca la sfârșitul celor 9 luni să mă regăsesc pe mine. Nu că aș fi fost perfectă, dar mă obișnuisem cu mine, cu ceea ce învățasem despre mine timp de 28 de ani.

După 2 luni (a șasea și a șaptea) în care m-am lăfăit în energie și în bine, m-am trezit în luna a opta ca într-un coșmar pus pe repeat. 

Visez mult, prea mult, tot. Pentru cât de prost dorm asta e o mare mirare. 

Adorm greu, mă trezesc de fiecare dată când mă întorc de pe o parte pe alta, nu că aș vrea asta, dar îmi amorțesc oasele, carnea și ochii în cap. 

Mă dor oasele bazinului, burta parcă stă să pocnească, a, nu, stați, deja a pocnit, cu toate uleiurile și unturile și câcaturile, pielea a simțit nevoia să pocnească, s-o ia dracu! 

Cred că și când respir mă mai îngraș oleacă, acum vreo 2 săptămâni aveam 75 de kg, acum am sigur o tonă. 

Poate din cauză că m-am mințit pe mine, am fost pedepsită și mi-a crescut nasul (care, fie vorba-ntre noi, nu era chiar mititel).

M-au dezamăgit toți oamenii din viața mea. Și sper să uit asta.

Cel mai tare mă enervează oamenii care raportează totul la ei. Și mă deprimă cei cu care nu am punți de comunicare.

O să vină maică-mea și-aș vrea să nu.
Mi s-au ascuțit simțurile: îi aud pe toți vecinii din bloc cum se pișă, cum cad frunzele, cum se scarpină câinele de la 2 sau cum se întorc tocurile de la 3 sâmbătă noaptea din club; de mirosuri nici nu mai pomenesc. Iar glandele lacrimale funcționează ca artezienele vara, le detest, aș vrea să le amputez.
Am mâinile umflate, mărite și dimineața mă trezesc cu dureri de degete, ori dorm cu zgaibele încleștate ori nu știu ce naiba.
Mi-e cald și în casă și afară. Iar dacă mi-e cald, mi-e rău. Păcat că din cauza durerilor de spate-șold nu pot merge prea mult pe jos.
Psihic, sunt o handicapată, o instabilă.
Îmi doresc să se termine odată, dar nu mai devreme de 23 noiembrie (mă scuzați, nu vreau să fie scorpion:), so help me God!

Iar mă dau în balansoar. Tot singură.

Rațional îmi dau seama că nașterea normală, fizic și psihic, e și ar trebui să fie pentru toate femeile (pentru care nu există interdicții medicale, desigur) singura alegere, cea mai bună. Probabil că și pentru mine s-ar dovedi a fi așa. Dacă aș lăsa să se întâmple. De ieri cochetez cu ideea nașterii prin cezariană. Asta probabil până la următoarea întâlnire cu doctorița. De câte ori ajung la ea, plec convinsă că o să pot, damn it, să nasc și eu normal, de ce nu?! Cred că ochii ei de vacă blândă (mă iertați, doamnă, nu e o jignire!) îmi transmit așa o liniște și-o încredere în mine, în ea, în tot și în toate că m-aș vedea născând, expulzând fără număr în lume proiecții ale mele, mai deștepte și mai frumoase, fără conștiința durerii și a lucrului făcut în chinuri. Apoi, în câteva zile de la vizită, vraja începe să se destrame, praful îndoielii mi se așterne ca o pojghiță otrăvitoare peste neuroni, vaca blândă devine o inconștientă, o nepricepută care nu dă doi bani pe curu' meu și care, no way, never, n-ar putea să știe mai bine, despre mine, cum trebuie să nasc EU.

Nu cred, adică nu că nu cred, nu accept nici că așa e legea firii, că dacă așa se întâmplă de mii de ani, așa s-au chinuit toate femeile, așa trebuie să mă chinui și eu. Da' de ce? Ce-am făcut să merit asta? De ce să accept că tre să sufăr, să mă chinui și să mă dau de ceasul morții ca să aduc pe lume un copil? Ce păcate și cât de mari ar trebui să fie ca să se justifice o așa pedeapsă? Aș aprecia mai mult femeile care au trecut deja prin asta, aș fi mai atașată de copil, aș crește cumva în ochii mei și ai altora? Probabil că da. Dar e posibil să nu-mi doresc asta, la prețul ăsta.
Părerea mea despre cezariană e că este o operație. Ca orice operație, îți oferă, pe lângă posibilele riscuri/complicații și o anumită siguranță. Știi că la ora x vei fi în sala de operație y unde după z minute (nu ore, ca la nașterea normală) ieși amețită de la anestezie cu imaginea clară a unui copil care nu a rupt tot în tine când a venit pe lume. Știi că o să doară, că refacerea va dura între și între, că e posibil ca lactația să nu se declanșeze prea repede, că cusăturile alea se pot infecta. Sau nu. Se poate să nu fie așa de rău. Prin comparație, nașterea normală are prea multe necunoscute, prea multe variabile și durează, la naiba, prea mult! Plus că o găsesc degradantă.

Și mai e așa puțin.

Ultimele saptamani

C-or fi 5, 6 sau doar 4 ... nu stiu nici eu, nici doctorita. 

Nu mai cred ca o sa mor in plin act de aducere pe lume. Din nefericire, o sa stau si-o sa suport cum oi suporta orele alea, o sa ma gandesc ca o sa am o viata inainte sa ma razbun pe beau pentru toate chinurile alea si-o sa inventez special pentru el metode de tortura la care nu s-a mai gandit nimeni pana acum. O, joy!

Banuiesc ca o sa fiu ingrozita, ca or sa-mi tremure picioarele pe holurile sectiei de maternitate, ca or sa ma usture ochii si gatul din cauza  lacrimilor pe care ma voi stradui sa nu le las sa tasneasca, o sa ma rog si-o sa blestem in acelasi timp ... si dupa toate astea o sa fie deja a doua zi, nimic n-o sa mai conteze, odata ce ma vad trecuta de partea cealalta.

E adevarat, devine insuportabil sa cari burta asta peste tot dupa tine, devine un chin sa te intorci de pe o parte pe alta in pat, nu e amuzant nici sa fii impuns in vezica. Daca la toate astea mai adaugati si o minunata renovare de dormitor cu pachetul ei de praf, zgomot, mizerie, praf, zgomot, mizerie o sa obtineti imaginea clara a unei realitati care m-ar face sa fug daca as putea sa fug, sa tip daca n-as avea toate gaurile imbacsite de praf, sa-mi smulg parul din cap daca as  putea sa-mi bag degetele in pletele-mi gletuite:) Compatimiti-ma, I need that!

De câteva zile...

- spăl, miros și împăturesc haine pentru bebelușa-șefă. Body-uri, costumașe, blugi, bluzițe, rochițe și alte chestii din astea mici-mici și drăguțe-drăguțe, albe, galbene, roz, verzi sau bleu (multe bleu, nu multe roz, am remarcat:). Pentru că nu mai vreau nici pentru noi, darămite pentru ea, să folosesc detergenții clasici (detest mirosul lor), alegerea mea au fost nucile de săpun indiene. Nu știu cum se comportă în cazul petelor, dar voi avea ocazia să testez și asta cu siguranță, deocamdată mă încântă mirosul, e mirosul ăla de haine curate.

- cred că a vrut să nu mă prind, dar vigilenței mele nu i-a scăpat acest mic amănunt: se pare că Bebelușenia-Sa și-a invitat toți prietenii la ea și de câteva zile nu fac altceva decât să întoarcă toată casa cu fundul în sus, să se dea cu capul de pereți (ceea ce nu poate decât să mă bucure, îi place rock-ul:), să se fugărească (ceea ce iarăși e bine, îi place mișcarea, you go, girl!) și, din nefericire pentru proprietara casei (moi, în speța asta), toate activitățile astea se întâmplă cu precădere noaptea (deci e deja un party animal, o, god, dacă a luat ce-i mai rău de la mă-sa?). Da, asta e, altfel nu-mi explic toate înghiontelile, împunsăturile, loviturile, umflăturile gen alien care apar pe suprafața pielii mele. E incredibil cât de puternic și de activ poate fi un bebeluș!

- odată ce am pășit în noua dimensiune, spre luna a opta, cu analizele bune (dar cu anemia de rigoare, totuși), cu vaccinul antitetanos făcut (da, da, m-a durut!) nu-mi rămâne decât să mă feresc de răceli (am supraviețuit unui beau răcit) și să mă rog să mă trăsnească marea iluminare și să știu și eu cum nasc, când nasc, dacă mor (preferabil să nu:).

Ce a schimbat sarcina

În afara aspectului de hipopotam supraponderal și a celorlalte modificări fizice mai mult sau mai puțin definitive, numim (că suntem două:) și:

- modificarea frecvenței și cantității (pe ici, pe colo și a calității, în sensul de mai sănătos) mâncării.

Dacă înainte săream în viteză și fluierând cu țigara-n bot peste micul-dejun, ajungând în weekend să halim prima masă abia pe la orele 15-16, acum până la prânz am deja la bord 2 mese (iaurt, lapte cu cereale, banane, pâine cu unt și dulceață, suc natural pe alocuri și-ntr-o dimineață chiar și fasole făcăluită la ora 7. Atenție, nu toate odată!:) După ce-am trecut de perioada în care nimic nu era bun și totul mirosea urât, am încercat să mănânc cât mai diversificat. Problematic în condițiile în care rămâneam fixată de câte o mâncare și câteva zile numai pe-aia o voiam (așa avem perioada salatei de roșii cu brânză sau  a zacuscăi). Mult timp cartofii prăjiți sau carnea de pui îmi provocau silă, cu lactatele nu m-am înțeles deloc bine în prima parte a sarcinii, în schimb îmi era poftă de ciorba făcută de o amică, tocănița făcută de sor-mea, sarmalele făcute de soacră-mea, salata făcută de o prietenă și tot așa.
- o transformare pe care o bănuiesc a fi definitivă este cea legată de nas și mirosuri. Nu mai suport mirosurile de detergenți și balsamuri (ocazie cu care am și renunțat la a le folosi, în favoarea nucilor de săpun indiene, ceea ce oricum voiam să încep să folosesc pentru hainele domnișoarei Iris) sau a gelurilor de duș/șampon pe care le-am folosit în perioada neagră a sarcinii.
- ritualul îmbăierii, o, ce chin odios! Acum îs ok, dar ce oribil a fost o perioadă, numai cât treceam prin dreptul băii și-mi venea să-mi smulg părul din cap, ca să nu mai am ce spăla vreodată! Mă sufocam sub jetul de apă, mă dureau și burta și toate oasele/fibrele/venele, îmi venea să vomit, să leșin, să mor numai să scap:) Acum, pe ultima sută de metri, deși nu mă mai manifest ca o sălbatică și nu mă mai deranjează mirosurile gelurilor de duș/săpunurilor/șampoanelor (poate și pentru că nu le mai folosesc pe-alea:) mă mișc în cadă ca o balenă înghesuită toată într-un borcan. Aici intervine iarăși dragul meu beau care face ca totul să fie mai eficient și să se termine mult mai repede.
- crescutul în greutate, lungime, lățime, extremități, rotunjimi. Not funny, I'm telling you! Ieri am descoperit că am trecut pragul de 70 de kg, mi-e silă când scriu asta, dar asta e realitatea, nu am ce să fac în sensul ăsta acum. De fapt, tot ieri îmi spunea o prietenă că de la spate arăt ca o puștoaică dementă și doar când mă-ntorc e șocant câtă burtă pot să am:)
- viața socială s-a dus dracu'. Din moment ce am renunțat la țigări, am devenit, se pare, brusc, neinteresantă (mă refer, desigur, la o anumită categorie de oameni). În plus, stările de rău din primele luni i-au cam îndepărtat pe cei care așteptau de la mine un anumit tip de comportament. Evident, în toate schimbările astea, și aportul meu a fost consistent, n-o să zic niciodată că n-am vina mea, dar, iată, așa am știut/putut să reacționez eu. Cu toate astea, consider că s-a făcut în jurul meu o curățenie de care aveam nevoie, dar pe care n-aș fi putut s-o duc altfel la bun-sfârșit vreodată.

Dacă viața mea nu s-a schimbat total, cu siguranță  în punctele esențiale e modificată definitiv. Acum îmi doresc să vină cât mai repede decembrie (cu toate fricile pe care le am, și-s în continuare multe și dese!:), să fie un copil sănătos și eu aptă să îi ofer tot ce are nevoie. Cu restul ne-om descurca noi cumva.

Exercițiu de imaginație

Nu mai știu cum era viața mea înainte. Ce-aș fi făcut vara asta dacă nu eram însărcinată? Ce planuri mi-ar fi umplut zilele în perioada asta? Aș fi fumat încă, desigur, asta e o certitudine. Aș fi ieșit mai mult și cu siguranță aș fi zburat cu avionul spre cine știe ce destinație. Aș fi făcut sex în toate serile cu lună plină și-n toate celelalte:) Aș fi zâmbit cu gândul la copii, dar m-aș fi simțit încă liberă și goală de responsabilități. Mi-aș fi luat cizmele la plimbare și-aș fi bântuit sehașuri după sehașuri, apoi, cu traistele pline de minunății pe care să le uit invariabil prin dulapuri, m-aș fi oprit la un ceai colorat și fierbinte și mi-aș fi adus aminte de prima zi de liceu, prima zi de facultate, prima dragoste, prima pierdere și-aș fi spus mi-e cald, mi-e bine! Poate m-aș fi implicat în diverse chestii, poate-aș fi muncit într-un loc care m-ar fi ajutat să albesc mai cu spor, spre satisfacția persoanelor care-mi vor binele. Aș fi venit la București să cunosc fetele astea mișto pe care le-am cunoscut grație blogului. Aș fi desenat iar vise pe hârtie și-aș fi închis ochii să-mi dau seama dacă le vreau materializate. Aș fi băut cocktailuri seara, cu fetele, în club și m-aș fi întors râsă și împleticită în brațele beau-lui care-ar fi făcut mișto de mine a doua zi. M-aș fi holbat la haine de copii și m-aș fi întrebat dacă e timpul.

Acum e timpul.

Knock, knock, knockin' on the 8th door

Luna a șaptea a fost... light. În afara faptului că am continuat să mă umflu ca un balon, un balon uriaș, nu din ăla slăbănog și lung (și știu asta cu toate că și acum evit oglinzile, e ... derutantă imaginea:), nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Nu pe plan fizic.

Mental, însă, mă pregătesc pentru momentul nașterii. Pentru că, așa cum mi-au spus posesoarele de fetițe, se pare că domnișoarele se cam grăbesc să țipe la lumea asta:) Voi nu știți ce înseamnă asta pentru mine. Nici nu știu cum să spun. O, God, aș putea fi la o distanță de maaaaaxim 8 săptămâni de momentul ăsta! Dacă privesc lucrurile așa, nu-mi dau seama unde s-au dus 30 de săptămâni, parcă ieri aflam că am un punct în burtă. Cu analogia asta dusă mai departe, aș putea foarte bine să le dau crezare femeilor și cărților care spun că se șterge amintirea durerilor... și chiar e credibil dacă acum eu abia îmi mai amintesc stările de rău de la început, când credeam sincer că n-o să le supraviețuiesc:) Se pare că în lunile de sarcină tre să ai răbdare, e ca într-un puzzle unde o stare/o schimbare o înlocuiește pe cea dinaintea ei și așa, construită stabil, ajungi la final.

Doctorița mea militează pentru sarcina normală (d'oh, ce surpriză!). Dar face asta cu explicații, comparând, ascultând ce am eu de zis, luând în calcul temerile mele, fără să râdă de prostiile debitate de mine (când mi-e frică, spun prostii:) și fără să dea ochii peste cap a nerăbdare și a silă. Sper să-i și pese suficient de mult încât să nu mă abandoneze în ziua/noaptea aia și dacă vede în mine un pic mai mult decât o pacientă o să merg pe mâna ei cu o tremurare de genunchi mai puțin. 

Dacă nașterea cu epidurală a rămas la stadiul de posibilitate doar în alt oraș, cezariana mă îngrozește la fel de tare ca și nașterea normală. Din poziția asta, parcă n-am nici o opțiune, nu? Așa mi se pare și mie. Ca să o citez pe doftoriță, "dacă vrei să alegi epidurala ca să eviți durerile travaliului, mai bine alegi cezariana." Well, asta m-a pus pe gânduri și mi-a întors iar convingerile pe dos. Apoi, susținerile ei, cu organismul care știe și poate să nască normal, cu creșterea progresivă a durerilor travaliului tocmai pentru a putea fi suportate, cu faptul că dacă un organism este sănătos și bebeloiul la fel, nu ai de ce să îl chinui cu o operație... par iarăși credibile. 

Așa cum văd acum lucrurile, o naștere normală pare a fi o decizie bună, dacă mama și copilul sunt perfect sănătoși și apți pentru asta (ceea ce, din păcate, nu prea poți ști cu exactitate până în momentul ăla, plus că pot interveni atâtea necunoscute neprevăzute care schimbă tot într-o clipă), dacă mama este pregătită psihic pentru asta (și-aș adăuga că asta mi se pare extrem de important), dacă relația cu medicul e una foarte bună (și cu asta nu mă refer la o relație de prietenie în care să ne bem cafeaua împreună), dacă spitalul în care va poposi gravida nu arată ca unul din secolul al XVIII lea, dacă te poți obișnui cu ideea că timp de maxim 8-10 ore poți fi ușor indisponibilă și indispusă din cauza unor dureri oribile care-ți vor aduce copilul pe lume și, în final, dacă viitoarea mamă se consideră o norocoasă:)

Și tot n-am uitat să-mi fie frică. Și ce frică! Mare cât ... burta mea, burta mea...

Hello, says the beast

Vă salut de la lățimea celor 69 de kg  depozitate artistic pe mine (de-a lungul și de-a latul meu, ca să fim exacți). Nu le simt așa cum îmi imaginam cu groază că trebuie, câteodată mă întreb dacă nu există altcineva lipit de mine cu greutatea asta, eu în afară de burtă nu văd așa multe transformări, dar burta e, nene, una desăvârșită, cred că-i mama burților:)

Mă voi înscrie la niște cursuri de gimnastică-pilates-lamaze, ele împreună cu optimismul din ultima perioadă vor face minuni. Dar despre astea și multe altele, în episodul următor. Weekend mișto s-aveți!

Zen-zen

Sunt cam zen, așa, ce mă fac? Mi se duce dracu' renumele de bestie-însărcinată-veșnic-nemulțumită. O să-mi pierd fanii și-o să se aleagă praful de faima mea. Ntz, ntz, ntz. 

Cred că mare parte din ultima lună a fost rezonabilă. Deși au mai fost pe ici, pe colo niște zvâcniri demonice, niște contracții/dureri/usturimi dubioase însoțite de minunatele dureri de spate, care mă fac să mă întorc în pat cu viteza melcului în agonie, sunt, deși nu par, recunoscătoare că am scăpat doar cu atât, că sunt sănătoasă și că Iris belita e în formă maximă. De fapt, ca să-mi duc sinceritatea până la capăt, toată starea asta i se datorează. Dansurile ei m-au potolit pe mine. Cu cât sunt ele mai demente, cu atât crește optimismul meu. Mi-o și imaginez agățându-se de intestine ca de niște liane și învârtindu-se pe-acolo, cum să nu te distrezi?!:) Dacă la începutul lunii a cincea le simțeam ca pe niște bancuri mici de scalari fâlfâindu-și aripile prin burta mea, acum sunt de-o mie de ori mai puternice și mai complexe. Oare ce face, zăluda? Pare că se distrează. Cum să nu, doar e în primul parc de distracții. Mi-o imaginez nebună-nebună, o zvârlugă de fată, cu mult păr în cap, capricioasă și independentă. Copilul ăsta o să facă numai ce vrea el și dacă a luat ce-i mai bun de la mine și de la ta-su, o să fie perfect. Hai că m-am înecat cu zahărul ăsta, vă las!:)

Ce ușurare...

... să constat că ăsta e primul an când nu mă mai interesează ce fac de Revelion.

Nu fac nimic, da, și? Ce poate fi mai mișto de atât? Am scăpat de grija căutării de oferte, nu mai trebuie să aleg dacă trecerea dintre ani mă prinde în familie, cu prietenii, în doi, în cinșpe, în țară, în străinătate, în casă sau în club, la munte sau la bunici, în țoale de gală, casual sau în pijamale. Nu mă mai preocupă meniul din seara respectivă, nu-mi pasă dacă o să avem pe masă sarmale, cârnați sau covrigi. Nu mă interesează să am casa plină sau frigiderul plin, păr coafat, bikini roșii, rochie călcată și pantofi cu toc. De fapt, nici de moș Crăciun ori de cadourile lui nu-mi mai pasă.

Pentru că anul ăsta, de sărbători, un moș mai special ne aduce-n dar o jucărie mai specială. Atât de simplu!

În fața porții cu numărul 7

Am niște gânduri pe care mi-e teamă să le fac publice ca nu cumva să mă acapareze cu totul. Dar dacă nu le spun, le simt oricum clocotind în mine. Dacă tac, n-o să mă frigă lava lor? Ce să fac cu toți șerpii ăștia care mi se încolăcesc în jurul gâtului, lipicioși și reci? O să fiu directă. Încape un copil în viața mea?

Eu nu mai știu ce să cred. Am făcut eu ceva? E vina mea? Așa trebuia? Brusc și dintr-o dată m-am trezit că în 3 săptămâni am reușit să colecționez 5 kg. N-oi fi știind eu prea multe despre toate astea, dar, pana mea, 5 kg? În 3 săptămâni? Păi eu m-am îngrășat 5 kg în 10 ani până în momentul ăsta...

Nu sunt pregătită pentru ceea ce urmează. Dar, la fel, nici pentru terminarea liceului nu eram pregătită:) Pentru nici o schimbare majoră din viața mea nu am fost pregătită. Sau oi fi fost și am uitat?!

Să-mi bag picioarele, unele persoane au așa un talent să mă facă să mă simt ca un exponat dubios din nu-știu-ce muzeu cu ciudățenii. Iar altele doar se pricep de minune să vadă în mine doar o burtă. Nu mai sunt fiică, soră, fină, prietenă, om, sunt toată numai o burtă.

Săptămâna asta m-am trezit cu noaptea-n cap pândindu-l pe beau. Când se trezea într-un final, îl așteptam să ajungă în bucătărie, să își facă cafeaua, ca apoi să apar și eu, cu ochii cârpiți și părul vâlvoi, cu aceeași întrebare  ieșită din străfundurile sufletului, Dacă mor în spital? Cred că-l ajutam maxim să înceapă cu bine ziua:)

Am momente depresive, n-am să neg asta, nici n-o să încerc măcar să le colorez cumva altfel decât sunt, am înțeles că ele sunt normale, că așa înțeleg unele femei să treacă prin perioada sarcinii (sau doar eu, I don't care) și-n plus, am înțeles și puterea pe care o au hormonii, acum sau doar în unele zile ei dețin controlul:) Știu că insist pe stările astea negative, că pot lăsa impresia că sunt toată, mereu, un ghem de nervi, furii, depresii, nemulțumiri. Ăsta e modul meu de a le face față, de a mă elibera de ele. În plus, despre cele pozitive vorbesc cu greu, mi se încleștează limba în atâta miere.

Ciudățenia pământului, mi s-a modificat râsul. Complet. Și eu sunt șocată când mă aud râzând. E un râs plin, viu, molipsitor, un râs rotund, așa îmi vine să-i zic. A, și neaparat cu lacrimi. Apropos de lacrimi, mă trezesc că le am pe obraz și că nu le-am simțit alunecarea.

Mâinele sunt umflate, cu pielea uscată. Am făcut ce-am făcut și tot nu am verigheta pe deget. Not happy.

Nu mă obișnuiesc cu privirile oamenilor de pe stradă, de cele mai multe ori mă simt scanată așa intim că mă ia cu tremurat.

Am peste tot înșirate liste cu ce trebuie să (mai) cumpărăm, pentru copil, pentru mine, pentru camera lui, pentru sănătatea lui, pentru confortul lui, îmi vine să dărâm totul din jur ca să construiesc eu, cu mâna mea, o casă mai bună, o lume mai bună, le întorc în mintea mea pe toate cu curu' în sus și nici o potrivire nu mă satisface, nu-i destul spațiu, destul aer, destulă lumină, destulă căldură, destul sens, destui bani și-apoi mă trăsnește gândul că nu voi mai fi niciodată singură și ceva cald mă umple pe dinăuntru scoțând la suprafață un zâmbet prostesc de om care abia așteaptă să-i fie livrată jucăria. Nu, despre metodele de livrare nu vorbim, nu ne-am împăcat cu gândul că avem doar două variante posibile. Ca să pot să ajung totuși la un asemenea nivel de detașare, extrem de important și necesar, va trebui să învăț să-mi privesc corpul ca pe ceva ce nu-mi mai aparține, ceva pus la dispoziția copilului și a medicilor pentru ca totul să se termine cu bine. Apoi, ne-om descurca noi cu toate.

A, și să nu uit. De o bucată bună de vreme am energie cât pentru 10 oameni. Aș merge pe jos zeci de kilometri, aș muta paturi și dulapuri prin casă, m-aș cocoța în copaci și pe scări să șterg pânze de păianjen sau să culeg prune, m-aș întinde să șterg geamurile, eventul de mai multe ori pe zi, aș alerga-o pe Loli prin tot cartierul, aș purta tocuri și-aș merge în club să le tocesc flecurile, aș cutreiera magazinele și-aș târî zeci de sacoșe după mine. Astea doar într-o zi. Păcat că nu-mi răspunde nimeni la telefon la 7 dimineața, când am eu chef să-mi încep în forță ziua.

O floare și doi grădinari

Iris e numele pe care îl va purta (cu drag, sper eu) domnișoara Florea.
Noi vom fi grădinarii care se vor strădui să îi facă viața frumoasă.
Când sunt emoționată, scriu puțin.