Radiografia ultimului weekend de vara

Sau despre cum uneori universul nu e chiar atat de gica-contra cum ni  mi se pare.

- Voiam sa va intreb daca vreti sa mergeti cu noi la mare maine, ii zice mama lui chiar lui.
Aaaauzi la eaaa, daca! Daca vreau sa ma culc pe mare, intr-o pluta personalizata, daca vreau sa-mi las burta sa umble sloboda pe plaja, intr-un costum deux-pieces, burta pe care n-o mai vazuse soarele atat de intim de mai bine de 6 ani, desi am fost la mare in toti anii astia, daca vreau sa-mi vad copchila chitaind de fericire, daca vreau sa-mi infig picioarele bine in nisip in timp ce stau intinsa pe burta si ma uit in gol ca bou' (activitatea mea preferata, mai ales la mare), daca vreau sa respir aerul sarat si sa ma bucur ca sunt acolo, ca suntem acolo, fix asa, in formula aia. Daca?!

In 10 minute eram cu 2 genti burdusite de prosoape, haine si jucarii de nisip, la usa. Dupa 4 ore jumate de somn, ne kindoftrezim si purcedem. La 8 eram in Costinesti (o statiune pe care o cam hate, asa, dar date fiind imprejurarile, cu 3/4 din neam deja acolo, hai, fie!). 

Si-aici buchete mici de bucurii: bucuria irisului de a sta infasurata ca o caracatita in jurul meu, chitaind intruna cand o invarteam in apa si-o saltam deasupra valurilor mici, bucuria ca mama lui s-a lăsat cadorisita de sf Alexandru (ziua ei de nume), ca am fost cazati toti (dc erau si ai mei, chiar eram tot neamul la Costinesti) in vile apropiate, luna galbena, ametitoare, întinsă pe suprafata apei, ca o pisica lenesa, picioarele mele in nisip, berea rece, uitarea in zare, valurile inflorite la mal si senzatia pe care o ai cand intri prima oara in apa, Iris in rochia mea, murdara de sana la bot si topaiala ei fericita, pozele proaste făcute cu telefonul si pozele perfecte făcute cu inima.

Cand viata vine cu pumnii plini de nisip, mai bine faci un castel decat sa-i arunci in ochii cuiva:p

Barcelona and me

Episodul 4: Întâlnirea

De ziua femeii, la 10.40, aterizam pe aeroportul barcelonez. În timp ce treceam prin filtre, cu încetinitorul, în piept îmi creștea o gogoașă de bucurie, dar mai ales, de mândrie: eu eram acolo, eu călătorisem singură și eu ajunsesem la destinație (sigur, nu-i ca și cum as fi cărat eu avionul în spate și m-aș fi luptat cu balauri milenari într-o întrecere de life and death, but still, pentru mine era big deal:p).

Credeam despre Barcelona că e grandioasă, impunătoare, iar ea este mică (în măreția ei), caldă, prietenoasă. Oraș-vacanță, cu temperatura la sol numai bună de tolănit pe ce apuci, locuințele în clădiri ca niște hoteluri, aerul ăla  de vacanță, îngrămădit în toate. Palmierii. Marea. Și, desigur, oamenii. Relaxați, zâmbitori, politicoși. Absența zgomotelor, n-am auzit nici un singur claxon cât am stat acolo, străzile au o voce a lor, sigur, dar nu e zgomot turbat care te stresează fonic, e doar... viață. Un oraș normal, iubitor de copii și de câini.

M-am întors cu niște lecții de acolo și călătoria asta m-a schimbat (nu toate o fac?!). I am not me anymore, într-un fel care încă nu s-a cristalizat. Hello, new me, cred că era scris în stele să ne întâlnim aici:p 

Nu mai am multe cuvinte despre cum au fost zilele mele în Barcelona. Dar am în minte niște cadre pe care nu le voi uita curând, cel mai probabil, never. 

Eu cu mine descălțate prin aeroporturi. Eu cu mine cu lacrimi în ochi pe acoperișul Pedrera. Eu cu mine și masa aia scăldată-n soare de la Cafe de la Pedrera. Eu cu mine urcând treptele în casa Batllo, cu mâna pe balustradă. Eu cu mine în tricou pe Las Ramblas. Eu cu mine și La Boqeria. Eu cu mine și marea. Eu cu mine prin Guell cu soarele apunându-mi pe umeri. Eu cu mine vorbind singură pe străzi când mă rătăceam dacă fuck, shit, ce câcat, unde naiba sunt? se pot încadra la conversații. Eu cu mine, chinezul Igor (și dacă numai mie mi se pare amuzant că un chinez are numele Igor, mă scuzați:D) și troaca de caramel macchiato de la Starbucks, recompensă că l-am găsit într-un final:p Eu cu mine și paharul de vin alb din nori. Eu cu mine, dorul de Iris și matematica iubirii.

Știți ce-am învățat, first, din călătoria asta? Că nu ești singur niciodată. Că poate uneori ești doar tu cu tine, dar nu ești singur. Și că umbli pe străzi necunoscute dintr-un oraș necunoscut dintr-o țară necunoscută și nu e reconfortant să afli că nimeni nu mai vorbește limba ta, și nu mă refer la limba română, ci la your heart language. Dar odată ce știi asta ești mai legat de tine și știi că te poți baza pe cineva, nu spui cine, persoană importantă, care nu e așa tont și aerian cum credeai:p

Now, finally, I give you photos (more, yes, more, pe facebook):

Streets of Barcelonia

Streets of Barcelonia (2)

Minunata Pedrera

La Pedrera, interior

Casa Batllo

Marea, chiar ea

Parcul Guell

Las Ramblas, în lung și-n lat, cu Marilyn Monroe, chiar ea, la balcon

Pentru cei care n-au adormit până aici, am o veste bună: acesta chiar e finalul, buh-bye now! :D

Barcelona, cu b de la București

Episodul 3: Drumul spre.

Cu câteva zile înainte de plecare m-a lovit virusul ăla minunat de care nu cred că a scăpat nici un locuitor al țării (sau al planetei) care se respectă. Când credeam că am scăpat mă mai lovea un val, așa că mi-am făcut bagajele mai mult zăcând în pat, cu frisoane, fierbințeli (căci ce-ar fi frisonul fără buna lui prietenă, fierbințeala?!), dureri de cap, muci, amețeli și tuse de măgăriță uitată dezvelită noaptea în casa lui Olaf. The joy! Cu o seară înaintea plecării spre București, pentru a-mi da elan, mă gândesc, Iris avea 38.9. The joy, twice! Căci ce poți să-ți dorești mai mult când pleci de lângă plodul tău decât să-l lași bolnav?!? Nimic, exact.

Am plecat. Am lăsat moaca irisească mototolită și ochii ei miciți de răceală, m-am întors din drum de 2 ori ca s-o mai pup oleacă, am mituit-o c-un lego friends ca să-și uite bocelile, și am plecat. Bine că n-am ajuns prea departe când am realizat că nu aveam portofelul cu mine. N-ar fi fost prima oară când plecam în vacanță fără, but still, erau și acte acolușa:p

Drumul cu trenul a fost lung, foarte lung și extrem de lung, presărat cu enorm de mulți muci, tuse și febră. Yay! M-am lățit pe 2 locuri într-un echilibru precar și mi-am dorit, cu naivitatea omului care n-a vrut decât o vacanță mică și liniștită, nu luna-de-pe-cer pe băț, să dispară toți mucii din lume. Nu există nici o zână care să împlinească dorințe din astea, nu înțeleg de ce. Sau dacă da, în dimineața aia zăcea mahmură pe undeva, incapabilă să miște din nenorocita aia de baghetă, screw that  bitch!

Bucureștiul e mereu bun cu mine. M-am întâlnit cu fetele, mereu o bucurie, dar eram așa de obosită și de mucoasă, burgerul simbio-nez m-a mai resuscitat un pic, cot la cot cu licoarea fierbinte cu theraflu extra, la fix și la țanc ca s-o dau în altele, tot distractive dar despre asta, pe alt program, later, later, gen never:p. Apooooi, ce face omul răcit, obosit și emo, poposit în București în drum spre Barcelona, se duce la bff acasă, veți striga în cor, se vâră în pat, după ce ia un pumn de nurofene, îți cere umil scuze de la zâna alungătoare de muci și speră ca de data asta, să se simtă și să fluture bagheta salvatoare, pentru ca a doua zi, in ză morning, această ființă nevinovată care este... eu, să fie fresh pentru marea călătorie a vieții ei??? Ă, sigur. Not. Se duce, vai de capul vostru, ce sunteți!, la film, nu la film, pardon, la Fifthy shades of Grey. Mi-a plăcut? Dar ce contează?! :)) Contează că am fost acolo cu cine am fost acolo și, contează, desigur, și faptul că am stat, în aer condiționat. Pentru răceala mea a fost minunat:p

Când am ajuns la bff eram praf. Cotrobăind în valiză constat, cu bucurie nețărmurită, că toate cele 3 perechi de blugi pregătite pentru escapada barceloneză, zăceau acasă, ele știau pe unde, că-n valiza mea roșie nu erau. Mișto.

În aeroport, după check-in, condusă de my bff, în continuare răcită și enervant de mucoasă, m-am simțit abandonată și singură, ca un cur în ploaie. Sigur că nu mi-a venit să plâng, drept cine mă luați?!

De zborul cu avionul nu mi-a fost o clipă frică, nici înainte, nici în timpul lui. Îmi place prea mult, ca să mai fie loc de frică. 

În episodul următor, probabil în mai puține cuvinte și mai multe imagini, întâlnirea.

Barcelona, my way

Episodul 1: Dorinta

Cine ma cunoaste catusi de putin stie ca visez la Barcelona since forever. Sau poate doar din ziua cand am vazut-o din inaltul cerului in drum spre luna noastra de miere tenerifeza si-am poposit in aeroportul ei pentru refill. Pur si simplu, mi-am dorit cu ardoare sa ma intorc in aeroportul ala, dar de data asta si de a intra in el (si-n ea). Nu s-a putut. Timp de aproape 6 ani viata and all s-au asezat altfel si n-am ajuns. In timpul asta m-am uitat la poze si am suspinat, m-am gandit la ea si am suspinat, am facut planuri si am suspinat.

Cand am inceput noua agenda pe 2015, in ianuarie, mi-am facut lista cu rezolutii. Din 9 pozitii, pe prima era Barcelona. Am lasat dorinta asta la dospit, dar dupa un timp mi-a devenit clar ca, daca nu s-o intampla o minune, n-am nici o sansa sa o vad nici anul asta.

Episodul 2: Minunea

12 februarie. Eram pe plantatia mea de fetru. Si mosmondeam si mosmondeam. Zile pline, chestii de onorat, dureri de spate si oboseala. Cam pe-aici ma situam cand, deodata, aud o voce: "vei pleca la Barcelona!". WHAT THE WHAT?!? Cine-a vorbit?! Si, mai ales, a vorbit cu mineee? Credeti cumva (cum m-am gandit si eu initial) ca a fost vocea mea interioara? Dorinta care-a prins glas? Vreo voce stramoseasca (pentru ca in capul meu eu am radacini catalane:)))? Vreun djinn ratacit prin univers care-si batea joc de mine? Poate vreo halucinatie?

Ei bine, cred ca dezamagesc teribil, dar mniu. Era prietena mea, sa-i spunem Ana (si orice asemanare cu realitatea este, desigur, pur intamplatoare) care-mi spunea ca plec la Barcelona (oare de cate ori o sa scriu cuvantul Barcelona pana la finalul acestui articol challenge accepted?). Ea, dimpreuna cu prietenele mele imaginare, alea amazing, m-au facut sa prind avioane la propriu, punandu-mi in brate biletul de avion din pacate nu doar dusul ci si intorsul:p. Go, fata, go and have fun!

Huh? Cum vine asta? De ceeeeeee? Nu e ziua mea, nu e Craciunul, nu e decat o banala zi de 12 februarie (sau era, pana sa interveniti voi in plictisitoarea oranduire a lumii), ati innebuniiiiit? Pai pentru ca te iubim, toanto! Huh? Cum vine asta? Nu e ziua mea, nu e Craciunul, nu e decat o banala zi de 12 februarie, ati innebuniiiiit? Da, twice. Da, inca de un milion de ori, in acea zi, si-apoi in urmatoarele. Pentru ca m-au socat. Pentru ca nu ma asteptam. Pentru ca, se sa mai, mi-au luat maul. Si nu exista dovezi ca m-as fi bocit, deci nu, n-am bocit.

Stiu, stiu, I am one lucky bitch, v-am mai zis eu. Call it magic, call it true.
Si stiu ca everything happens for a reason, si raman la parerea mea, dupa cum spuneam cu 2 postari in urma, ca s-a pornit sa se intample ceva in viata mea si ca, calatoria asta in (6, ce slabut) Barcelona, nu ca e o calatorie intiatica de genul eat-pray-love, dar e ceva cu ea. In primul rand, iesirea din (toate) zonele mele de confort. Cu un ochi rad anticipativ, iar celalalt e incremenit intr-o spaima nebuna. Eu, euuu, dezorientata, aeriana, incapabila, aia care s-a pierdut in orasul natal (nu, nu aveam 5 ani, ci 25), care nu a calatorit singura decat pana la Bucuresti, va merge singura in Barcelona. Cu avionul. 3 ore 10 minute. De cand am realizat ca nu ma va primi nimeni sa ma imbarc pentru o cu totul alta destinatie, am recuperat o bataie de inima:p God help me si slava cerului ca exista good old beautiful red girl care sa ma recupereze din aeroportul barcelonez altfel eram halita (abia astept sa te cunosc in oase si muschi, fata!). Hai sa fie bine si sa apucam (toti) episodul 3:p

Nunta de lemn, pretext să fugi la mare

Carevasăzică, am plecat la mare ca să ne sărbătorim cinciani-ul și ne-am pomenit acolo că ne umplem lacomi buzunarele inimilor cu râsetele acestui plod minunat care ne-a făcut pe noi întâi părinți și-apoi muci. Pentru că muci eram când ne uitam la ea, când o auzeam râzând, când o vedeam dansând la malul mării (și asta a făcut 3 zile, de am ajuns să ne întrebăm de unde și câte baterii o fi înghițit)... dar, ho, s-o iau cu începutul!

So, am plecat vineri dimineață. C-o seară înainte tremurau chiloții pe noi de frica ploilor și-a lui maaaaxim 20 de grade cu care ne amenințau știrile meteo. Bagajele făcute, copilul culcat, gustările pregătite și noi stăteam ca milogii în așteptarea unui hotărâtor da' plecați naibii de-acasă, pensionarilor! Care cred c-a venit pentru că, cu rugăciuni de vreme bună lipite de cerul gurii, duși am fost. Și dus cre că era și Dumnezeu de n-am apucat să părăsim Brăila că ne-am și pomenit într-un duș torențial de toată frumusețea. Ploua și ploua. Cu spume. Cu ciudă. Cu ce vreți voi. Yupppi!

Când am intrat în Constanța, însă, ploaia s-a pierdut de noi. Am ajuns în Costinești, ne-am cazat, am apucat să mă imaginez tăvălindu-mă ca o pisică aristocrată  în cearșafurile alb-impecabil, am admirat marea din balcon, i-am spus ce faci, fă, missed me? și până să-i aud răspunsul, ghici cine-a veeeeniiiiiiit? Ploaia, ma' friend, desigur. Ce faci, fă, missed me?, mi-a spus. Oh, but of course, my dear, hai să ne uităm una la alta pân' ne plictisim. Rezultă că nu-s o creatură așa de interesantă pentru că la scurt timp ne-a părăsit. Oh, well.

Am ieșit la plimbare, era răcoare, mirosea a ploaie și-a mare într-un asemenea hal că-mi plesneau nările de încântare. Să fiu atunci, în momentul ăla, acolo, cu Iris de mână, cu picioarele în nisip, cu inima plină de dadadaebineeașadebine, a fost rai. Ne-am plimbat pe malul mării, cu pletele fluturând, am scormonit în nisipul ud, Iris a făcut guguloaie din nisip pe care le arunca în mare (vreo oră doar asta a făcut:))), iar cu puțin timp înainte să apună, a apărut și soarele- ce faceți, bă, missed me?. 

În seara aia, nu știu dacă am adormit la 22 sau la 23, dar înainte de asta mă gândeam la ce hăituită m-am simțit, de fapt, în celelalte vacanțe, cum, din dorința de a vedea/face cât mai multe, ajungeam extenuată și amețită acasă, ca dată jos dintr-un roller coaster, nedumerită că s-a terminat și așa, vag nesatisfăcută- când au trecut zilele?, io unde am fost? gata?, sigur?, mbine. Well, nu și de data asta: m-am bucurat să fiu acolo, în tihnă, cu ochii mari, cu inima balon, cu mâinile-n nisip, fericită cu fericirea copilului cum n-am fost niciodată în nici o împrejurare.

Fericirea s-a născut la mare, îmi spuneam în timp ce mă uitam cum dansează ea în nisipul ud, cum cheamă valurile ca apoi să fugă de ele, cum se lasă stropită și râderâderâde și se învârte și țopăie și chiuie și din când în când se întoarce, mă caută cu privirea și-mi face cu mâna- bunăăă, mami, io mi bălăcesc, nu stau degeaba.

Duminică ne-am trezit la 5, am pus pe mine juma de rochie de mireasă, tricoul, dresurile albastre și geaca de blug, el costumul de mire și șlapii, și cu ochii umflați de (ne)somn ne-am înființat pe malul mării unde răsărea soleiul cu surle și trâmbițe. Ne-am plimbat și ne-am pozat, eu, romantică, cu gândul la ce naiba o fi fost în capul meu de-am dat căruța de bani pe oribilitatea asta de rochie?!, it is so not me, dar răsăritul aurea nisipul și spectacolul ăsta era aducător de liniște și de bine. E bine pe lume.

Când am ajuns în cameră, Iris se trezise (rămăsese să doarmă cu o verișoară):
- de țe-ai plecat?
I-am spus unde am fost și de ce.
- să nu mai pleci!
- de ce, mă, mami?, că uite, am venit repede.
 - mi-a fost dor de tini, mami, di aia, și pac!, pupicul doveditor și atârnatul de gât :D

Dacă aveți vreun gând de ducă, câteva detalii administrative.
Ce mi-a plăcut:
- am plecat de acasă cu gândul că vrem musai să stăm la o vilă pe malul mării. Cum, din cauză că nu ne-am organizat mai din timp, n-am mai găsit locuri la altele mai satisfăcătoare din acest punct de vedere, vila Julia din Costinești n-a fost deloc o alegere rea, nu era ea chiar pe plajă, dar vedeam marea din cameră, vedeam. Cred că e o alegere ok pentru cei care merg cu copiii, se poate folosi bucătăria cu toate ale ei, grătarul, etc.
- perioada asta, de sfârșit de iunie, e perfectă pentru mers cu plozii, dar dezavantajul e că marea e rece. Pe Iris n-a deranjat-o, cred că de bucuria ei s-au speriat și eventualele răceli:))

Ce nu mi-a plăcut:
- nu ai ce și unde să mănânci în Costinești. Decât dacă vrei junk fooduri, că atunci găsești la tot pasul gogoși, foietaje, șaorme și alte tâmpenii din clasa asta. Dar și dacă vrei asta, că tot om sunt și eu, toate arătau a opusul lui îmbietor, de la cei care serveau, la condițiile în care o făceau și până la cum arăta produsul finit. Vă spun, horror mi s-a părut, un horror slinos:p

 *mai multe poze pe facebook

Un weekend mi-nu-nat!

Al treilea în afara emisferei irisești.

Dacă în primul weekend în care am fugit de-acasă, îmi tremura buza de emoția întâlnirii cu Bonjovel, în al doilea o cunoșteam în carne, oase și râs de șinșilă alintată pe, the one and only, cookie. După, nimic n-a mai fost la fel :p

De data asta a fost tot o ocazie specială, devirtualizarea femeilor care în ultimul an au fost mai aproape de mine decât orice alt prieten. Nici nu mai fac comparații, nici nu-mi mai doresc contopirea acestor două lumi, cea care e mamă în mine (deci panicată, ridicol de mîndră, îngrijorată, chinuită de tot felul de stresuri, legate de mâncare, îmbrăcăminte, joacă, dezvoltare, etc) e profund satisfăcută de acest grup de femei, despre care aș fi putut foarte bine să cred că nu-s reale, că sunt precis doar o închipuire exagerată a mea, dacă nu ar fi fost seara de sâmbătă. Sigur că, din moment ce mamele astea (pe care nu le dau la niminea:p) sunt încă, contrar modei zilelor noastre, și femei (calde, deștepte, amuzante, bune și, cum naiba s-o fi nimerit, și frumoase), nu pot decât să mă bucur că cineva (știm noi cine) a fost atât de deștept încât să aibă ideea de-a ne aduna la un loc, și atât de special (iar specialul, se știe, atrage special) încât să crească calitatea grupului până aproape de perfecțiune (ha!:p). A, și-mi pare rău că din cauza personalității mele înalte, blonde și bătrâne, asta se-așteptau toate să vadă, sper că și-au revenit din dezamăgire!:D

M-am întors cu niște concluzii, stați așa că le înșir pe toate:

- hon are un apartament foarte drăguț, din ăla de mă vedeam locuind bine-merci acolo

- m-am pierdut în spațiu prin Unirii și nu m-am așezat pe-o bordură să-mi plâng de milă că m-am pieeeerduuut (asta și pt că știam că dincolo de zona crepusculară în care nu puteam să mă orientez, era totuși cineva care mă aștepta)

- prietenii rămân prieteni și când sunt în alt oraș

- am fost răsfățată. maxim.

- am mâncat cea mai bună shaorma ever

- am primit cadouri frumoase. și eu și Iris

- Simbio e un loc mișto (nu că n-aș fi știut de anu trecut)

- karaokele e funny numai când nu cânt eu, altfel devine horror pt toți posesorii de urechi

- am băut prima cafea la Starbucks, e doar cafea, if you ask me :D

- mă sperie imensitatea Bucureștiului

- și m-am întors cu trenul. Nu mai mersesem cu unu' de câțiva ani. Plătești aproape 70 de lei ca să mergi aproape 4 ore genunchi în genunchi cu ăla de stă în fața ta. Ăla din față nu e Antonio Banderas. Nici ăla din stânga ta nu e Johnny Depp. Dacă-mi aduc eu bine aminte decedatul Personal era mult mai ok ca Intercityul ăsta, mai confortabil, cu mai mult spațiu pt picioare (și eu chiar nu sunt o pălugă) și, desigur, mult mai ieftin. Cam mult tupeu pe CFR-ul ăsta.

Mai vreau!!!

Al doilea weekend în afara emisferei irisești

 Ok, urmează povestea celui de-al doilea weekend  petrecut departe de preagrozava mea Iris.

Se făcea că zbârnâiam a ducă. Un' să mă duc, un' să mă duc? Păi, să fie, așa la nimereală, București:) Și ce să fac la București? Păi na, între altele,  să văd o Ană, să mă asigur io cu ochii mei că există și că e așa mișto cum transmite pe blog. Eh, nu e așa mișto cum poate părea*. 

Vineri după-amiază: cu juma de oră înainte să ies pe ușă arunc într-o poșetă xxl niște blugi și-o bluză (pătate de piureurile irisești, aveam să descopăr mai târziu), îmbrac broasca și ieșim toți 3. Mă încerca o senzație de hai-că-nu-mai-plec. O țin în brațe până la primul taxi. Îmi face cu mâna pa-pa și-și întoarce capul după mașină. Îmi vine să plâng și să mă întorc. Sunt cam proastî!

Drumul până la Mecca mi se pare mai lung ca niciodată, n-am putut să-mi amintesc când am plecat ultima oară, singură, undeva. Aterizez cu bine la Obor, mă ia în primire nan-sa lu' Iris (it's all about Iris, vedeți?), căreia ar trebui să-i mulțumesc, dar n-o fac că poate se-nvață așa (:p), și facem o stație ca să ne umplem burțile cu niște paste foarte bune la Il Calcio. Ajunse acasă, nu mai știu ce tactici să abordez ca s-o conving să fim cu adevărat wild și să dormim toooată noaptea ca niște bebelușe deștepte care știu să doarmă tun până dimineața târziu. Mna, n-am reușit, așa că următoarea oră ne-am petrecut-o încercând să încropim niște costumații pentru petrecerea de Halloween de la Palatul Bragadiru. N-am avut succes, dar măcar a fost amuzant. Peterecerea asta semăna atât de bine cu un bal de clasa a Xa ținut în Căminul cultural și eu eram atât de obosită, încât nu cred că am stat mai mult de 2 ore, cu tot cu drum.

A doua zi, însă, a fost una foarte lungă (și nu la modul enervant de lungă) cu plecat de-acasă la 11 și ajuns înapoi la 3-4 in ză morning, ușor aburită:) 

So, pe la 12 nimeream și noi, în sfârșit, la Simbio, în centrul vechi. E un loc mic și drăguț unde am vrut musai să ajung pentru că aici există o chestie colorată, supraetajată și bună-bună-bună. Aici ne-așteptau deja Ana și Ionouka. Nu prea-mi amintesc ce-am vorbit, aveam neuronii afectați de foame:) Foame care s-a potolit cu chestii simpatice și bune, pe care acum mi le doresc în fiecare zi pe masă. De-acolo, eu am plecat cu antipatica de Ana**, la ea acasă, să cunosc iepurele brunet care acum e în faza de vierme energetic atras maxim de telecomenzi și telefoane. Ah, și ce plăcere să constat ca a întins mâinile să vină la mine, din prima, (mă rog, poate a doua) e clar, sunt o specială!:) Lipsa de somn, căldura din casă și canapeaua comodă au făcut din noi două gelatine tremurând de plăcerea de-a dormi o oră. Măcar de nu eram la prima noastră întâlnire, mai mergea, da' așaaaaa :D Nu-mi-e-somn-sunt-o-puternică-pot-să-rezist-pot-orice. Și-am putut amândouă. Am putut mall (haine, jucării), am putut (ohooo, și ce-am mai putut!) să mâncăm la Macheroni și-am putut și karaoke la Mojo, unde a venit și draga de Oana, și mă tare bucur că am reușit de data asta să ne vedem la ochi. M-am distrat și-am băut bere și-am aplaudat-o pe Ana, care e așa nașpa*** încât a și cântat (inclusiv Bon Jovi, ha!). Da, și apropos, Boo e tot o tipă nașpa****, nu știu cum se face! De-aici a mai urmat și o scurtă oprire în Barfly, după care casă-somn. A doua zi, planetele nu s-au mai așezat corespunzător, așa că n-am mai reușit să mă întâlnesc cu Maria, da' data viitoare, Bordellos scrie pe noi :D

Drumul la întoarcere mi s-a părut și mai lung. Mă gândeam la ce reacție o să aibă Iris când o să mă vadă, dar nici nu bănuiam ce surpriză mă aștepta. Când am intrat pe ușă, încărcată ca un pui de moș Crăciun, după ce alergasem iar până în fața blocului, ea mergea cu ta-su de mână. A belit ochii (a mirare sau a groază?) și când am luat-o în brațe a pus bot și s-a pus pe un bocit, frate cu ăla de-l are pentru oamenii pe care nu-i suportă :(( A fost oribil. Sigur, există explicații, oricine poate să-mi spună orice (era și foarte obosită, nu mai dormise de 7 ore), nimic n-o să schimbe și n-o să șteargă senzația aia oribilă. A adormit imediat ce-a aterizat în pătuț cu mine de mână și-aș fi jurat în secunda aia că nu-mi mai trebuie, nu mai plec de lângă ea. Desigur, încă din noaptea aia, am avut (de prea multe ori) ocazia să-mi revin, ba chiar să mă gândesc cum și unde-o tulesc data viitoare:)
___________________________________________________________________

*e mai caldă și mai drăguță

**care-mi e în continuare așa de antipatică încât mor de ciudă că nu suntem din același oraș:)

***nașpa tare, te face să te simți foarte bine primit, dă dracu' toată oboseala și te mai și invită în patul ei :D

Mulțumesc, fată, ești un om frumos!
****Bucureștiul are oameni mișto, mă!

Primele 2 zile (și 2 nopți) fără Iris

E firesc să simți nevoia să te detașezi. Să scoți nasul din biberoane, să te scuturi de piureurile de pe rochie, să-ți scoți pamperșii din traista roșie și să pleci. Să ignori ața care te trage înapoi și să te urci în mașina care te duce 250 km distanță de ochii albaștri care au devenit în 7 luni jumate mărgăritarele care te fac atât de bogată încât te sperie de moarte gândul că prădători stau la pândă să te jefuiască.

Nu aveam emoții că domnu' ta-su nu s-ar descurca. Sau că ea ar plânge râuri-râuri când ar descoperi că nu io îi bag lingurița cu piureul de fructe de dimineață în guroi. Sau că s-ar simți zgâriată de mâinile lui când o schimba-o. Am avut emoții pentru mine. Mi-era ciudă că ratez 2 zile (și 2 nopți) din viața ei. Timp care n-o să vrea să se întoarcă la mine oricât l-aș ruga eu. Credeam că-n timpul ăsta o să se întâmple ceva extrem de important, de remarcabil, de grozav și eu o să aud despre așa minunăițe la telefon și gura o să mi se facă iască și-n gât iar o să am bolovani fierbinți pe care nu-i pot înghiți. 

Am dubii că vreo mamă și-ar dori un copil atârnător de fusta ei, dependent țipător și enervant de brațele ei. Eu sigur n-am comandat așa ceva. Și deși am ținut-o în brațe de mi s-au lungit mâinile ca lu' Olive, Iris s-a dovedit a fi, once again, și din punctul ăsta de vedere, o excepție frumoasă și independentă. Asta nu m-a împiedicat, însă, să nu mă gândesc cu groază că, la momentul revederii, îmi va întoarce indiferentă budigăii cu vedere spre ... well, spre partea ei mai rotundă și uneori mirositoare :) Sau că va țipa când voi năvăli s-o iau în brațe. Că va plânge când o voi pupa. Că se va arunca din brațele mele numai să scape. Că va face plângere la Protecția Copiilor pentru rele tratament aplicate minorului.

De acasă veneau vești de genul vaaaaaaaaaaaai, nici n-o s-o mai recunoști, e atââââââât de schimbată! WTF? N-aveam nici 12 ore de când părăsisem ca o cioară ingrată cuibul și iote puiu' cum se transformă fără ca mă-sa să fie acolo să numere fiecare încercare de-a mergea de-a bușilea și de a suspina la fiecare sunet nou. Ce nemernică sunt! (Da' berea asta-i bună. Chiar merge. Și țigara parcă-i mai bună. Awww, ma' bebi!...)

Anyway, în prima seară, m-am pupat cu o (salată) mexicană cu muuuuult ton la Il Calcio, care m-a făcut să văd fluturași și inimioare roz tot restul weekendului, gândindu-mă cum să fac să ne mutăm împreună, că io simțeam cu toate papilele că-mi găsisem jumătatea.

Desigur, ușuratică cum mă știți, nu m-am putut abține să n-o înșel în seara următoare cu Richard, cel tăvălit în ciocolată și cam prea siropos pentru gusturile mele, pe care l-am abandonat așa ciunțit cu greața-mi specifică. 

Mi-am scufundat doru' de băbăștiucă într-un pahar de bere nefiltrată. Bun, plăcut.

Am fumat cum șade bine turcului. 

A, și m-au obosit maxim cohortele alea de oameni din centrul vechi și terasele alea îngrămădite, cu mesele lor mici, de trebuia să călăresc cel puțin 15 oameni, de mărimi, sexe și miasme diferite, ca să pot ieși din strânsoarea scaunului meu, cu zgomote de toate felurile din toate directiile, ahh, horror!

Pe la prânz, duminică, am fost la Serendipity cu hon-ul din dotare și era așa de cald că auzeam cum îmi cresc alunițe prin toate ungherele pielii mele fostă mișto. Am băut o cafea fitness cu ghimbir și alte buruieni (aproape bună sau aproape rea, nu-mi dau seama) și-un suc cu aloe și rodie (nesperat de bun) și multă apă, normal. La un moment dat și-a făcut regala apariție și Ionuca, cu care am sporovăit cam cum aș fi făcut-o c-un prieten nevăzut de mult timp- multe de spus, puțin timp, căldură mare, o oarecare timiditate, din astea.

Cei câțiva metri până la ușă i-am parcurs în galop. Clocoteam de dor și de curiozitate. Când m-a văzut, Iris a întins un zâmbet strâmb dintr-un colț în altul al buzei și dacă în secunda următoare n-o smulgeam din brațele beau-lui, ar fi început să plângă. Știți, nu? Așa fac copiii când se emoționează, e un zâmbet care dă în plâns, nu-știu-cum. Bine, nici eu nu eram departe de-o manifestare din asta. Apoi, cum o jumuleam eu așa, am atins-o cu un deget șiiiiiiiiiiii, surpriză, pe gingia inferioară, așteptându-mă pe mine să fie descoperiți, tronau timizi niște mugurei țepoși cu nume de incisivi. Oh, joy!

Locul meu preferat din România

Barbie m-a cadorisit cu o leapșă care mi s-a părut frumoasă din start și pe care am tot urmărit-o pe bloguri. Mă iertați, nu știu cum să spun, mie România mi se pare frumoasă, pe mine România mă șochează de câte ori se adună zeci sau sute de kilometri în bordul mașinii cu care mă îndepărtez de casă. Pe România o văd frumoasă cu alți ochi decât cei cu care descopăr frumuseți din alte țări. Iar leapșa asta e un prilej numai bun să trec pe listă destinații pe care nu le aveam în cap. Cum e Orșova.

Ca să răspund totuși, în momentul ăsta, locul meu preferat din România e o plajă semi-sălbatică, pustie, cu o mare turbată, fascinantă, nebună, fără nume, care mi-a umplut sufletul de culori și care m-a făcut să-mi doresc să am mulți-mulți bani ca să o pot păstra așa doar pentru mine. Din păcate, sunt sigură că în maxim 2 ani n-o să mai fie o necunoscută...

(poza nu-i chiar cea mai elocventă, dar mă-nțelegeți, nu puteam să ofer indicii:)

Later edit: Sili mi, am uitat să numesc beneficiarii acestei lepșe, voi n-ați văzut? Hai, executarea! Oana, te bagi? Annemarie? Sorin? Motanes? Bun, așa rămâne:)

Am descoperit o mare

sălbatică, sălbatică. E într-un loc pe care îl păstrez secret și-n care când eram mai mică mergeam an de an cu părinții la niște prieteni de-ai lor. Niciodată până anul ăsta nu am mers să văd marea așa cum e ea acolo. Doamne, ce frumos este peisajul ăsta semi-sălbăticit, cu marea deloc domesticită, o mare mare, uriașă, cât vezi cu ochii în stânga, în dreapta și în față, numai mare! Am plecat de-acolo goniți de vântul puternic de ieri, dar cu ochii plini de imaginile perfecte ale unei mări cum nu credeam că mai există la noi în țară, cu sufletul doldora de încântare și cu părul tapetat bine cu nisip (mai mult al meu). Asta se întâmpla duminică.

Sâmbătă ne-am bălăcit și ne-am maimuțărit pe o plajă cuminte din Olimp, unde marea era curată, caldă și senină. Da, oamenii se cam holbau la mine și la burta mea, deh, n-au ei nici o vină, sar eu în ochi:) N-ar fi trebuit să o dăm la schimb cu cea din Neptun care era aglomerată, scumpă și neinteresantă, cu marea alge-oasă și rece, dar am făcut-o pentru că acolo ne-a dus gipiesul să mâncăm și ne-a fost silă să ne întoarcem:)
Deși am dormit puțin și rău (uitasem să-mi iau cele 3 perne care m-ajută să adorm:), m-am trezit 2 dimineți la rând în croncănit de pescăruși și declar că a fost un altfel de weekend la mare, care mie mi-a plăcut foarte mult.

*pozele din colaj sunt făcute ieri în Eforie Sud, cu telefonul (aparatul foto a simțit nevoia să se cam strice).

Marea e doar una, mă duc s-o văd

Singura chestie care a rămas neschimbată de-a lungul atâtor ani de când merg într-acolo e legată de prima vedere și știu că râd în mine de bucurie că pot să mai simt asta încă o dată. Sunt câteva secunde când ochii, nările și sufletul mi se umplu atât de clar, de curat și de intens de mare că simt că n-aș putea trăi fără această senzație. Eu o să iubesc mereu cel mai mult marea mea. Chiar dacă surorile ei sunt mai albastre, mai curate, mai arătoase în poze, pentru mine mare e doar una.

Unde-am împlinit un an

Să nu râdeți și voi ca alții! Noi am fost, ne-a plăcut, ne-am întors și mai vrem. Faptul că luni noapte la orele 22 eram deja acasă cu Loli în brațe, râzând unul de altul de lunga vacanță pe care am mai avut-o, nu trebuie să vă facă să credeți că s-a întâmplat vreo nenorocire, că ne-am gândit să divorțăm sau că de frica bufnițelor și-a veverițelor ne-am grăbit să ne întoarcem  acasă. Nu, explicația e mai simplă de atât. Deși aveam motorină și bani să tot circulăm, deși am văzut locuri atât de frumoase că mă dureau ochii în cap, deși ne-am amuzat teribil unul pe altul și nu ne-am dorit nici o clipă ca după 2 zile să ne întoarcem acasă, iată ca providența așa a făcut să fie. Detaliem.

Am plecat duminică dimineață la 7 (da, fix la prima oră. alarma telefonului a refuzat să sune la 4.30) pe traseul Galați-Focșani-Târgu Secuiesc-Sfântu Gheorghe-Codlea-Rupea-Sighișooooaaaara. Am descoperit pe măsură ce înaintam că fără să vrem am refăcut aproape 3/4 din drumul pe care îl făceam anul trecut a doua zi după nuntă. Trebuie să spun despre drumul ăsta, parcurs în mai puțin de 6 ore (cu desele pauze de pișu, dezmorțire și fumat) că e un vis. Mi s-a părut că sunt în altă țară. Șosele line, neaglomerate, curate, peisaje superbe, nici n-am putut să dorm de cât de frumos mi se părea. 

În Sighișoara parcă mă trăsnise un plici de muște peste ochi. Asta e Sighișoaraaaaaaaaaa? Unde??? Cam asta se citea în ochii noștri nedumeriți când ne-am trezit undeva în centrul orașului, parcă eram la țară, ba nu, într-un oraș abandonat, ba nu, un rest de oraș sau un sat sau ... unde naiba suntem?! Și unde ne cazăm? Și de ce n-am făcut rezervări? Eh, cu un telefon la un prieten am găsit și pensiunea de 3 stele care urma să se bucure de prezența noastră și unde, complet fascinată, am cunoscut-o pe doamna Bufni și domnul Uliu. Urma să ne lămurim dacă Sighișoara asta avea să ne arate sau nu adevărata ei față. Că de unde să știm noi că cetatea e cetate și orașul e oraș?:)

Cetatea Sighișoarei o trec rapid pe lista locurilor pe care trebuie să le vezi măcar o dată-n viață. E de descoperit la pas, cu împiedicat de dale și căscat ochii pe sus la turnuri, cu urcat scări și dealuri, cu citit inscripții de pe case, multe dintre ele monumente istorice, musai să-ți iei și un magnet, chiar dacă costă 10 lei și e din plastic, dacă ai mania asta, cum mai cunosc eu pe cineva, cu uitat indiscret în curțile oamenilor cu un oftat a De ce bunicii mei nu-s de-aici?, cu panorame perfecte pe care nici un aparat n-o să le cuprindă vreodată, cu întrebări de copchii tâmpiți de genul Îți dai seama că în casa asta chiar a locuit Vlad Dracul? Apropos, așa ne botezăm copilul dacă e băiat, nu? sau Zidul cetății e construit în sec. XIV, îți dai seama cât a trecut de-atunci?:) Personal mi-a plăcut mult mai mult fața cetății la 9 dimineața decât după-amiaza la 6. Mie, chinezilor, englezilor care cărau cu o Dacie break un sicriu dintr-o parte în alta dându-și indicații și sfaturi (habar n-am ce făceau) și găștii army inscripționată cu Dalmatia adventure.

Așa. Pentru că eram doritori de cât mai multe locuri frumoase pe care să le vedem, ne-am zis că o noapte petrecută dormită în Sighișoara ne e de ajuns. A doua zi, după o ultimă plimbare prin cetate și o omletă bună și scumpă, pe la prânz, eram deja în mașină cu o nouă direcție în minte: Sibiu. Traseul a fost Sighișoara-Copșa Mică-Mediaș-Sibiu. Drum frumos, cu munți și nori ca-n vederi. În centrul Sibiului, acolo unde ne aruncase Gps-ul, eram mai dezorientați ca o busolă stricată, era foarte cald, zărisem la un moment dat niște turnuri, aș fi vrut să o luăm la pas, să vedem și noi una-alta, da' cine să mai poată?! Eu nu. Noi nu. Cu părere de rău am lăsat Sibiul pe altă dată... Dacă am fi știut ce urmează, nu făceam prostia asta, nu ne mai îndreptam spre Brașov, nu mai încercam zadarnic să găsim un restaurant în Azuga sau o pensiune în Sinaia și nici nu mai ajungeam în situația de a declara cu ciudă că nu ne mai trebuie Brașov și zona Prahovei cam ... niciodată. Și din cauza drumurilor aglomerate și cariate. 

Nesatisfăcuți, am hotărât să o luăm tot înainte, spre casă. Și-așa ne era dor de muream de Loli și mă săturasem să vorbesc singură cu ea la telefon, ca o babă ciudată. Când am intrat pe ușă, am surprins-o  pe domnișoara Loli cu ochii împăienjeniți de somn, parcă mai grasă și mai înaltă de cum o lăsasem cu, da!, doar 2 zile în urmă:) Deși a fost o vacanță cam ciudată, noi chiar ne-am simțit bine, am râs cum făceam în primii ani de relație, la glume stupide, momente de care nici nu știam că mi-e dor. 

Acum vreau la mare! Se-aude, domnu' Florea?!

OCESE, OCESE!

So, OCESE live sună greit, mi-a plăcut! Că am fost  la concert noi și toți copiii din oraș care au ales să nu asculte manele, a fost partea a doua. Copii care se comportă pe alocuri ca some kind of animals, zise babeta care vă scrie. Babetă care era însoțită de beau și de o prietenă. La un moment dat, destul de repede ca să poată fi real, au aterizat pe masa noastră muuuulte sticle de bere, probabil ne-au confundat, poate n-am auzit noi când ne strigau dau 2 beri goale pentru una plină, cine se combină? Noi nu ne-am combinat, n-am făcut schimbul:)

În rest, şobolanii nu stau aşa bine la capitolul comunicare cu publicul, public care nu ştiam că-i format în proporție de 90% din liceeni și la care am căscat ochii timp de o oră jumate să văd dacă nu cumva le cade capul de atâta bălăngănit:)

Și șobolanii știu să cânte

Pentru că vin sâmbătă în Scena.

Eu o să mă duc cu Liana în gând și-o să mă bucur iar de oamenii frumoși din orașul ăsta, pe care de altfel nu-i prea văd. Deși personal nu sunt și n-am fost niciodată vreun fan, nici măcar unul mai mic, iar versurile le găsesc a fi sparte dacă le citești, cântate au un farmec aparte, mai ales live.

Un cadou pentru voi

De ziua asta. Ziua de 19 martie e o zi numai bună de făcut cadouri. 

PS: Pozele sunt făcute într-un bar din zona vulcanului Etna.

Bonus: meniul era în formă de... falus, iar vinul se chema zeamă de... falus.
(Pozele nu-mi aparțin, dar mi-au amintit de Peștera Șugău:)

Dai, dăi, uatevă'

Sau dă-i niște ore gratuite

de limba română 

idiotului care și-a lăsat amprenta prostia

pe afișul ăsta așa mare și colorat.

Nice!

Byron, cu poze si autograf, ca la 16 ani:)

Am râs, am tresărit, mi-au tropăit armate de furnici prin stomac și de-a lungul pielii, am descoperit că poți să dansezi pe scaun, că poți să faci poze, să cânți, să fumezi, să zâmbești și să aplauzi în același timp, m-a cuprins o bucurie imensă să văd așa oameni și așa reacții, mi-a plăcut să-l văd pe Dan cu gura pân' la urechi, pe toboșar posedat, pe 6Fingers cântând și pipăind, solo-urile au fost geniale iar flautul... până-n ventricule și-n vârful degetelor de la picioare mi-a răsunat și m-a atins.

O singură nemulțumire am. On the road a lipsit.

Mă scuzați,

Ploiești și Târgoviște sunt orașe? Orașe europene, nu fost comuniste, actualmente tot comuniste? Mă scuzați, cum ziceam, dar eu parcă am văzut altceva.

Noroc cu ficățeii, cartofii bulange și salata de roșii cu gust de roșii și brânza rasă pe deasupra din Cetate care-au mai schimbat gustul acestei călătorii.

Caut copii cu care să răcnesc în cor la...

BYROOOOON!

Sâmbătă seara în Scena Cafe.

'cause copilul cu cei mai ochi verzi muncește de zor pentru al nostru viitor, mă mulțumesc cu oricine, în absența ei (de data asta, copilul e de gen feminin) :D

PS: Mi dor di tini, ti pup dulci, ti iubiesc! :D

Azi-dimineață, la ora nouă, primăvara se juca în părul meu!