joi, 24 martie 2016

Povestea unghiilor negre

Era o duminica cu soare. Mi-am pus o fusta si tenisii din Peru si-am iesit sa vizitez pomii din cartier. Corcodusul din spatele blocului imi daduse de veste ca a inceput sezonul popcornului, perioada cand imi innebuneste capul si devin obsesiva in legatura cu florile lor.

In tot acest timp, la tara, se faceau bai de soare, gratare, se vorbea si se radea mult. Ai mei, niste prieteni de-ai lor, mamaia, vecini.

In dimineata zilei de luni, mamaia a iesit din casa, soarele era deja pe cer, s-a asezat pe bancuta de la intrare, a cuprins toata curtea cu privirea, dupa care, brusc, si-a agatat inima-n cui si s-a dus intr-un loc de unde n-o sa se mai intoarca. Maica-mea a gasit-o acolo, cateva minute mai tarziu, senina si linistita. Infarct.
Clipele, zilele ce au urmat de atunci- piese de puzzle care nu-si gasesc rostul. Vestea. Intepenirea. Indolenta soarelui. E o zi asa buna sa traiesti, mamaie, nu sa mori! Privitul in gol, durerea, nedumerirea. Imaginea ei pe bancuta imi innebuneste inima. A durut-o? A fost speriata? Iuresul de la tara. Pomii din stanga curtii si florile lor mici si nerusinate. Galosii ei intr-o camera, dezorientati. Toti oamenii aia veniti pentru ea, cand ea nu mai era. Babele care canta in ultima noapte de priveghi. Acel dumnezeu s-o ierte! repetitiv izbit de al meu da' ce cacat a facut de cerem toti acum indurare pentru ea?. Scurmatul in sufletul apropiatilor cu traditiile ilogice si complet neempatice. Maica-mea si-ale ei vorbe care m-au zgariat pe inima "ma doare spatele. si piciorul asta. si ma mai doare si sufletul". Sicriul. Femeile de la bucatarie. Camera ei. Televizorul ei. Un rest de ciocolata pe o masuta. Poseta de la mine cu care mergea la biserica. Privitul in gol, nodul din gat, lacrimile. Parca-i aud hasaitul pasilor. Parca-i aud vocea. Bratul de garoafe albe si vernil planse de ploaie. Drumul prin ploaie mocaneasca pana la biserica. Lacrimile. Drumul prin ploaie mocaneasca pana la cimitir. Lacrimile. Drumul prin ploaie mocaneasca pana la mamaia acasa. Unde acasa la mamaia nu mai avea nici un sens.

Am trait zilele astea. In ciuda tristetii, am trait sigur, am fost acolo si am fost aici, dar mintea mea nu poate inca traduce aceasta realitate, asa ca nu inteleg, niciodata nu o sa inteleg. Insomniile, trezitul la ore mici ale diminetii- ia uite, mamaia mi-a lasat mostenire ora ei de trezire!, maica-mea cu sosetele ei in picioare, pozele, atata viata in ele, nu stiu cum vine asta, dar i-am visat vocea intr-o seara, ma gandesc la ea mereu si sper ca a ajuns acolo unde spera ca va ajunge. E ciudat, pana nu ti se intampla tie, te gandesti cu o oarecare lejeritate si resemnare nepasatoare ca na, oamenii batrani mor, dar cand esti tu la pierdere, 80deanilunaviitoare sunt ca 40, tot prea devreme si greu de impacat cu ideea e.

A doua zi dupa inmormantare mi-am facut unghiile negre si asa vor ramane o perioada. Mamaia ar rade si mi-ar spune: stuchi-te-ar matili in bot, ca alta treaba n-ai avut!. N-am avut, mamaie, asta e felul meu de a arata ce culoare are sufletul meu acum.