miercuri, 23 decembrie 2009

O urare, două gânduri

Aproape că aș putea spune că nu-mi doresc nimic de la cel mai celebru moș. Nici o pereche de cizme, nici o rochie anume, nici măcar cerceii ăia cu piatră verde. Asta poate și pentru că mi se pare că le am pe toate. Sau pe cele mai importante dintre ele. Iar pe cele care îmi lipsesc, le aștept să devină posibile la anu'. Că ăsta care se duce, două-mii-nou', a fost oricum un an frumos, cu schimbări frumoase. Bine, dacă printr-o magie ar înceta să mă mai doară spatele, eu nu m-aș supăra...
Vine Crăciunul, da? Păi să vină. Că o să mergem la cea mai cool bunică ever să o colindăm. O să ne împărțim cadouri și-o să mâncăm bun, poate mă îndur și-ncerc un chec cu banane. O să spunem prin telefon Chiriloilor un colind hăhăit și-o să ne bucurăm de ce ne-au trimis ei. O să mă uit la brad și-o să simt așa, niște chestii... iar în a treia zi de Crăciun o să sărbătorim 6 luni de la căsătorie și-o să râd iar ca proasta când el îmi spune draga mea soție... De revelion fugim la București, ne așteaptă cei mai ochi verzi și ard de nerăbdare să dansez în rochia mea cu floricele. Sună bine, nu? Da, sună.

Vă doresc un sfârșit de an frumos, un Crăciun fericit și multe surprize plăcute în 2010!

luni, 21 decembrie 2009

Mai știți?

Vă mai amintiți de la cine ați primit primul fir de trandafir sau primul sărut, dacă era iarnă sau nu? Vă mai amintiți ochii lui și licărul din ei când v-a spus prima oară că vă iubește ori gheața din aceiași ochi când v-a spus Adio, îmi doresc altceva!? Vă mai amintiți câți ani aveați și ce frică vă era când ați încălecat prima oară pe porcul abia tăiat și pârlit, din curtea bunicilor? Vă mai amintiți cum erați în prima zi de școală din clasa întâia până-ntr-a opta ori cu cine ați împărțit pachetul atâția ani? Vă mai amintiți mirosul ăla de fum, portocale, lemne ude, gutui și turte din ajunul crăciunului și teama cu care vă gândeați că n-o să mai vină moșul pentru că nu știa că sunteți la țară, la bunici? Vă mai amintiți cum miroase fânul și cum când ești copil și te urci în vârful căpiței, el nu înțeapă? Vă mai amintiți că mergeați la colindat cu toți verii prin sat și zăpada nu era niciodată udă și rece și frigul nu era frig iar în noaptea ajunului veneau băieții care vă plăceau să vă cânte un colind în care vă spuneau numele și vă rușinați că auzeau declarația asta și părinții și unchii și bunicii? Vă mai amintiți când ați încetat să credeți în moș crăciun și dacă v-a durut descoperirea asta? Vă mai amintiți prima vară în care ați văzut marea și dacă vă pocnea inima în piept de încântare ori cine v-a învățat să înotați? Vă mai amintiți numele băieților care vă plăceau în grădiniță sau în școala primară? Vă mai amintiți primul bal al bobocilor și cu cine ați dansat atunci? Vă mai amintiți tremurul din voce de câte ori erați ascultați la chimie sau  la fizică? Vă mai amintiți cine stătea în banca a patra de la geam? Vă mai amintiți ce țigară ați fumat pentru prima dată și cum erați convinși că era prima și ultima din viața voastră? Vă mai amintiți cu cine mergeați în tabere la Slănic-Moldova sau Bușteni? Vă mai amintiți ce vârstă era aia de deveneau posibile toate nebuniile și nici un drum nu era prea lung pentru a ajunge la el, și cum banii puteau la fel de bine să fie frunze sau bilete de tren, că oricum nu-i aveați? Vă mai amintiți când ați ajuns prima oară în casa părinților lui și dacă aveați bocancii murdari și părul vâlvoi? Vă mai amintiți zile de naștere și cadouri gen inele ascunse în sendvișuri, boxeri pe zile purtați în toiul zilei peste blugi, biberoane pline cu vin și suzete fosforescente? Vă mai amintiți care era numărul de absențe care vă putea garanta că sunteți exmatriculați din liceu? Vă mai amintiți prima beție și cine v-a ținut de mână până acasă? Vă mai amintiți cum o chema pe singura fată pe care ați pălmuit-o pentru că se dădea la prietenul vostru? Vă mai amintiți numărul de telefon al primului iubit? Vă mai amintiți minciunile pe care le îndrugați părinților pentru că iar v-ați întors acasă peste ora admisă, cum se stricau troleibuze și erați martorii unui accident înfiorător? Vă mai amintiți de la ce-a pornit prima ceartă cu prietena cea mai bună?

Unele amintiri nu au nici o importanță. Altele te fac să zâmbești. Unele trezesc în tine fiori. Altele te fac să oftezi. Unele, preferatele mele, îți aduc aminte că ai trăit, că ai profitat și n-ai lăsat să treacă nimic pe lângă tine, că te-ai bucurat și ai plâns, că ai visat, că ai fost acolo, vie, zgomotoasă, naivă, crudă.

marți, 15 decembrie 2009

Ninge ca-n vise, ca-n povești


Mă simt copil din nou cum trebuie să mă simt în decembrie și mi se pare a dracu' de frumos că ninge. Într-o oră ies afară să prind fulgii cu limba. Mă întorc cu poze. Nu atât pentru voi, cât pentru mine. Dacă e ăsta ultimul decembrie cu zăpadă?:)

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Ce mirare că sunt

... atât de tâmpită, și totuși, pentru confortul meu psihic, ce bucurie că sunt atât de anonimă!

Se făcea că am fost invitată la o emisiune. Și n-am vrut să mă duc, știindu-mă nu numai netelegenică, nefotogenică ci și emotivă, incoerentă. Dar m-am dus, pentru că am fost rugată frumos și ademenită. Astfel, pe lângă faptul că a trebuit să se oprească filmarea pentru că, da, da, da, am început să râd de-aiurea, apoi, pe parcursul emisiunii m-am tot foit și scârțâia scaunul sub mine într-un mod care nu mă flata și mă mâncau, pe rând, nasul, ochii, părul, toată pielea și chiar în cur, din secunda în care s-a terminat mi-am dat seama și am tras rezonabila concluzie că am fost varză. VARZĂ!

În alea 2 zile care au rămas până la difuzarea emisiunii, m-am gândit că poate cameramanul ăla știe meserie și că n-oi arăta tocmai eu ca ultima cretină în viață și că poate, la montaj, se vor tăia aberațiile mele și, eventual, chiar orice urmă că eu aș fi fost vreodată în emisiunea aia. Wrong, știți? Nu numai că nu s-a tăiat nimic, dar ce mi-a fost dat să văd în seara când s-a difuzat minunata emisiune, întrece lejer cele mai crunte coșmaruri ever avute.

Așa se face că, cocoloșiți bine în poalele doamnei canapele, eu cu beau-ul din dotare, așteptam cu sufletul la gură (mai mult eu) și cu gura pân' la urechi (mai mult el) vizionarea a ceea ce s-a dovedit a fi cea-mai-amuzantă-și-penibilă-experiență-din-viața-mea. Și începe. Și vorbește doamna în emisiunea căreia eram invitată. Prim-plan. Apoi, cadru larg. Moment în care am văzut în stânga ei, o ființă pe jumătate extraterestră, dacă e să mă iau după prelungirea ca o a doua căpățână care se vedea din profil, care parcă semăna cu mine, dar nu puteam fi sigură din cauză că mă amețea datul aprobator din cap, la fiecare 2 secunde, de ziceai că eram conectată la un căpăstru invizibil și că tăuni magici îmi dădeau târcoale. Nu l-am auzit niciodată în aștia 5 ani și 4 luni pe beau râzând în halul ăsta, o explozie de râsete, cu lacrimi și sughițuri! Eu eram pierdută, îmi venea să plâng, să râd, să-mi trag pumni în cap că m-am dus și multe altele.
Și continuă să vorbească femeia, prilej numai bun să o sun pe sor-mea, care râdea și ea incontrolabil, susținută în fundal de nepoții mei. Bad idea, de ce naiba am spus că apar într-o emisiune? O întrebare nu doar retorică, dar și inutilă, vedeți. Cum emisiunea asta a durat aproape o oră, am trecut prin chinuri maxime urmărindu-mă.
Pentru că cea în emisiunea căreia eram, stătea pe un scaun mai înalt, făcea să pară că lângă ea, în stânga ei, cum v-am lămurit de la început, a aterizat din văzduh sau din Somalia, o pricăjită, înghesuită în scaunul ăla și care rămăsese fixată pe un enervant șir de da, da, da, da, da însoțit, cum altfel, decât de datul ăla din cap, de iapă sclerozată cu apucături alzheimer-iene. Și pentru că fusesem invitată acolo să vorbesc, iată-mă mâncând borș, turnând clișee de neam prost, pe care nu știam că le am înfipte-n creieri, cu nemiluita, și gudurându-mă ca o handicapată, ba mai mult, pomenind proiecte de suflet pe care nu știam că le am.
Proiect de suflet care acum se află la poarta posibilelor împliniri și pe care-mi vine să-l reneg ca și cum eu am fost trădată de el, de proiect, care ardea de nerăbdare să-l bage și pe el cineva în seamă.

Thank God că sunt o anonimă!

vineri, 11 decembrie 2009

Posed amintiri, ce fac cu ele?!

O, da, mie îmi rămân în cap toate prostiile, de ce mă-ntrebați?:)

Prostii pe care nu le vreau în capul meu, inutile dar sâcâitoare, tot felul de tâmpenii, unele dintre ele chiar scheri, dacă mă gândesc mai bine. Totul a început demult. De când mă știu, dacă e să fiu exactă.

Dacă trebuia și trebuia să învăț și era grav dacă nu învățam, în capul meu cineva era foarte ocupat și cânta din toți rărunchii vitezomanu gică, și-a luat mașină mică, roșieeeeeeee ca focuuuuuuuuuu, să-i surâdă norocuuuuuuuuu (oh, mai gad!, mihai constantinescu o cântă, ce căuta mihai constantinescu în capul meu, de ceeee???), de exemplu. Nu suportam melodia asta, nu știam ce-i cu ea, ce caută în capul meu, dar fix când aveam nevoie ca-n capul meu să fie liniște, răsuna asta de mă luau toți nervii. Nu-mi amintesc acum care mai erau, și poate e mai bine pentru sănătatea mea mintală să nu-mi mai amintesc nimic.

Apoi, eu nu mă uit la filme de groază, nu voit cel puțin, pentru că toate crimele, atrocitățile și toți morții îmi rămân în cap o veșnicie și mă bântuie și mă enervează că ajung să mă gândesc la toate persoanele alea care au murit și cum au murit și de ce au murit și cât de nedrept a fost. La mine partea cu hey, sunt doar niște filme!!! nu funcționează. Pentru mine sunt mai mult decât atât.
Așa se face că am în cap situația următoare, dintr-un film văzut cine naiba mai știe când: o familie cu 2 copii, un băiat al bărbatului dintr-o altă relație, de vreo 6-7 ani și o fetiță de câteva luni, maxim un an. Era o familie săracă, acțiunea filmului se petrecea prin 1940-1950-something și locuiau într-o cameră insalubră. Băiatul o întreabă pe mamă dacă poate să-i cumpere ceva, nu mai știu ce anume, și mama îi spune că sunt prea săraci și poate mai târziu își vor permite. A doua zi îi lasă pe copii singuri cât s-au dus ei să-și găsească un loc de muncă, și-au găsit, li s-a plătit și-n avans și s-au întors acasă încărcați de dulciuri și nu știu ce cadouri pentru copii, încântați și voioși. Când au intrat în casă, l-au găsit pe băiat spânzurat, pe fetiță omorâtă și un mesaj: pentru că suntem prea săraci.

Ăsta e doar un exemplu. Mie îmi rămân în cap toate crimele, ba chiar și fețele celor care au murit și, mai grav, modul în care au fost uciși: o femeie ucisă cu un ciocan imens, o singură lovitură în cap; una moare pentru că eșarfa îi zboară de la gât și un capăt de-al ei se prinde în roata de la decapotabilă; iar dramele... ce să mai zic? mă mișcă pe toate căile și pe toate părțile, ba mai mult, trec ani și ani, eu nu uit, eu am flashuri, eu țin minte detalii și culori și chipuri.

Și să nu mai vorbim de propria-mi viață! Dacă mă străduiesc, aș putea să vă spun câte fire de păr avea pe piciorul drept primul meu prieten, cum îi simțeam mâinile și cum mă îmbătam cu _cola în prezența lui; sau cum anumite arome și mirosuri sunt defintiv legate de anumite persoane sau momente, ori cum mirosea în casa a cel puțin 10 persoane, uite, de exemplu, la vecină-mea mirosea a borș, a cantină. Țin minte ce gust avea cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o vreodată, și asta acum vreo 22 de ani. Dar cel mai mult și mai mult, îmi amintesc stări, emoții, strângeri de inimă!

marți, 8 decembrie 2009

Sirop şi flori de nu-mă-uita

Când iubeşti miroşi a flori de nu-mă-uita. Am zis!

Nu-mi dau seama când m-am îndrăgostit de el, sigur-sigur nu ştiu şi n-am să ştiu niciodată care a fost primul moment, începutul. Ştiu însă cu certitudine când m-am îndrăgostit ultima oară de el. Era seara de 27-aproape-28-iunie. Mă strângeau nişte emoţii de gât, din alea de-ţi vine să plângi de cât de puternice sunt. Nu ştiam dacă o să fiu în stare să mi le controlez, oricum, nici nu încercam, voiam doar să fie cât mai puţin vizibil, mă înţepenea gândul că aş putea să fiu transparentă şi toată lumea aia multă şi atât de pestriţă, să vadă că eu, EU!, mă piş pe mine de fericire, de-atâta drag, şi-mi era frică să nu se evapore omu' ăsta care era prea frumos să fie adevărat, şi nu frumos aşa cum sunt oamenii frumoşi, ci frumos cum n-a fost nimeni niciodată în ochii mei. Parcă nu-mi venea să cred şi-mi venea să mă şterg la ochi, şi-aş fi făcut-o dacă nu stricam machiajul ăla profi, ca să mă conving că e real, că eu sunt acolo, că el e al meu, că la mine se uită şi de-aia-i sclipesc ochii, că mie îmi cântă Frumoasa mea, în noaptea asta... Atunci, în momentele alea, mi-am dat seama că mă îndrăgostesc de el pentru totdeauna; momentul ăla şi ziua aia au fost atât de ale noastre încât niciodată n-ar trebui să se mai întâmple altceva altcuiva atunci.

Nu avem fotografii care să arate cum ne alergau picăturile de sânge prin vene, nici cum se umfla inima ca un balon de câte ori ne priveam, dar și acum, dacă mă uit la filmarea de la nuntă mă apucă aceeași stare pe care nu mă pricep să o descriu, dar mă bucur că o am, că nu dispare.

Ceea ce vă doresc și vouă:)

luni, 7 decembrie 2009

Mă arde

pe gât
pe încheietura mâinii stângi
în jurul buricului
în tălpi

dă-mi drumul să zbor

nu plânge,
nu știu să înot.

miercuri, 2 decembrie 2009

Mi-a spus adio!

Mie-mi place să mă simt întreagă, un organ, un dinte sau un fir de păr dacă mă părăsesc îmi dau senzația de înjumătățire, de schilodire, și mie-mi place să merg prin viață întreagă, în formulă completă, fix așa cum am fost livrată.
Până acum o săptămână nu îmi lipsea nimic, dacă veneau autoritățile abilitate să facă un inventar, eu aș fi ieșit okei și-aș fi primit și laude și hortensii și mulți pufuleți. O, da' mint, mănânc borș cu nerușinare, îmi lipsesc amigdalele, dar eu nu le ziceam, ei nu se prindeau, așa că primeam în continuare laude, hortensii și pufuleți. Acum, bună ziua, nu-mi lipsește apendicu', da' am o gaură în gură, ce mă fac? Solicit pe această cale carnet de handicapat de la stat și atenție specială de la semenii mei!

Pentru că am fost obraznică și proastă, măseaua cu nr. 6 de la parter mi-a spus adio!
Pentru că mă macină un acut sentiment de vinovăție, pot să spun că mi-e dor de ea și că sper că a ajuns într-o lume mai bună?;;)

duminică, 29 noiembrie 2009

Buletin de Galați (4)

Chiar în momentul ăsta sunt în plină desfășurare minunatele, strălucitoarele și preasimpaticele Sărbători ale Galațiului. Nu ați văzut în viața voastră ceva mai frumos, mai bine pus la punct și mai distractiv. Uitați de vacanța în Barcelona, Paris, Lisabona, Barbados, aici e adevărata viață! Pentru că vă place aerul curat, fix asta n-o să găsiți aici. Pentru că în Galați tot români trăiesc și unde-i românul, hop și micu' și cârnațu'! Dacă vă place să nu vă înghiontească lumea pe stradă, să nu vă fie frică că sunteți furați sau scuipați în cap de o gură spurcată plină de coji de semințe, iarăși, Galațiul nu e locul potrivit! Dar dacă vă încântă tarabele cu pernuțe colorate, dresuri, chiloți, sutiene, ceaune, farfurii, castroane, halviță, popcorn, turtă dulce, bancnote sau monezi vechi, bijuterii din argint sau nu, baloane, magneți, căciuli, păpuși dansatoare și căței mergători, sunteți invitații mei și vă garantez eu că o să regretați!

Și mi-am amintit de anii când așteptam cu sufletul la gură să vină aceste sărbători, prilej de a ieși din casă și a sta până mai târziu, ocazii cu care nu mă întâlneam prea des, și era și atunci multă lume pe stradă și circulația blocată, oameni beți pe stradă, țigani, ba mai mult, și pocnitori. Dar erau și care alegorice și noi mascați și tineri dansam pe stradă și cântam balade rock sau prin restaurante, baruri, cafenele și localuri, doamne, ah, ce viață mai duceam!... Era altceva, nene, altceva!

Acum, azi, am rezistat pe străzi maxim juma de oră. Cu greu. Cu un râs amar, cu o silă nesfârșită și cu ferma convingere că mama pițipoancelor locuiește în Galați și că e, din păcate, tot timpul gravidă.

marți, 24 noiembrie 2009

O ultimă scrisoare

Aici, în inima mea, se zbate ca o cioară cu ciocul de tablă să iasă afară din mine durerea. Am ţinut-o un an în lesă, aproape, la fiecare pas făcut să se îndepărteze, o trăgeam mai posesiv înapoi. Simţeam că dacă mă despart de ea, mă despart din nou, de tot, de tine.
Să nu mă laşi să te uit! Toate femeile pe care le-am întâlnit după plecarea ta au fost şi vreau să rămână reflecţii în oglindă ale tale. Dacă tu nu mai eşti aici, dacă îţi deschizi ochii dimineaţa lângă alt bărbat, dacă te-ai desprins din braţele mele, eu am ales să te port cu mine mereu, la fiecare nouă întâlnire, îmi zâmbeşti sau strâmbi din nas din poza pe care o ţin în portofel.
Durerea de a nu te mai avea e singurul prieten care mi-a rămas alături, de ce să mă vindec, de ce să vreau să scap de ea? Și-apoi, dacă te las să pleci din gândurile mele, nu-nseamnă că mori, vrei tu să mori, să nu mai fii deloc decât să fii a mea, așa ai vrea, așa-mi spuneai?
De ce se deziubesc oamenii care și-au promis că se vor iubi până la moarte? Cine a murit de nu ne mai iubim? Eu nu, tu? Nici tu. Nu te-a omorât depărtarea de mine, nici dorul, nici plânsul.

... poate că nu știu să merg
în urma pașilor tăi
dar aud
de dor
cum crapă obrazul lunii
și scârțâie pe dos
nisipul din clepsidră

să mă lași tu
să fiu ...

atâta mirare
că mă reflect
singur
în oglinda vieții! ...

... timpul n-a mai avut răbdare să mă vadă cum râd
și-afară se usucă gândul împăcării noastre...

vineri, 20 noiembrie 2009

Nuntaș prezidențial

Se spune(a) că visăm (preponderent) alb-negru. Se spune(a) prost. Aseară am visat în culori de-am behăit. Bine, se mai spune și că persoanele care visează în culori au leziuni cerebrale, dar să nu ne pripim:)

Eram la nunta unei fiice a preşedintelui Băsescu. Nu era nici Elena, nici cealaltă. Nu ştiu cum de eram eu invitată la nunta asta, dar dacă eram, înseamnă că trebuia să fiu acolo, nu? Eram, eu şi restul invitaţilor, ca într-un fel de ţarc, să nu cumva să ne apropiem prea mult de fiica preşendintelui când ne-o lovi extazul de a o vedea live în rochie de mireasă. La un moment dat îşi face apariţia mireasa într-o rochie albă, posibil frumoasă, nu-mi amintesc, însoţită de o femeie ce părea a fi sora ei mai mare, care urma să pună la mâna uneia dintre femeile din primul rând, o brăţară din bile galbenă, un galben cald, frumos. Şi eu, convinsă că o merit, întind mâna ca o lady sigură pe ea, moment în care tipa asta îmi spune că nu-mi poate da brăţara mie pentru că am o eşarfă la gât. Mda. Şi când mă uit mai bine, eu eram în rochia mea de mireasă şi nu ştiu de ce naiba chiar aveam o eşarfă la gât. M-a cam enervat, cred că am şi înjurat-o pe nesimţita aia. Petrecerea avea loc pe o terasă a unui bar-restaurant, care era cumva vis-a-vis de casa familiei Băsescu. De fapt, petrecerea adevărată era în casa asta, şi pe terasă era o adunătură de oameni, care, chipurile, sărbătorea marea nuntă. Când am intrat eu în scenă, îmbrăcată cu o pereche de pantaloni lila la dunga şi cu un maiou negru elegant, eram cam supărată, gad năuz uai.
Pentru că nu mai e aşa interesant, nu mai povestesc continuarea.
Mai târziu, în visul ăsta sau în altul, eram încântată maxim că my dear beau mi-a făcut surpriza vieții mele oferindu-mi cadou un borcan de ColonHelp. Mda. Normal.

Ce-am vrut să demonstrez cu asta?
1. Că mi se întâmplă des-des să visez persoane publice, vedete, etc. şi asta tre să-nsemne ceva.
2. Că eu visez în culori.
3. Că Băsescu o să câştige alegerile.
4. Că Băsescu are o fată din flori pe care o va cunoaşte şi-o va mărita anul ăsta într-o rochie albă.
5. Că dacă ai eşarfe la gât, nu mai primeşti brăţări galbene.
6. Că în vise apar oameni care nu vor să te lase să-i uiţi (asta era în continuarea pe care voi n-o ştiţi).
7. Că ăștia de la ColonHelp își fac publicitate violentă, de-au ajuns să cumpere spațiu în visele mele. Sper măcar că nu m-am vândut ieftin.
8. Cred că mă duc să votez. S-ar putea. Dacă n-am altceva mai bun de făcut:)

miercuri, 18 noiembrie 2009

Idioten speciae

Personal cred că unele lucruri e mai bine să rămână nespuse. Şi tot personal, de-a dracu', mi se-ntâmplă să scot pe gură fix ceea ce-mi propusesem să nu spun sau ceea ce nu era potrivit să spun. Pentru că mie-mi scapă porumbeii din gură ca dintr-o cuşcă cu uşa veşnic deschisă (pe undeva prin spate intră evident zeci şi sute de alte păsăroaie pentru că eu le tot scap şi cuşca-i mereu plină). Deşi îmi promit mie însămi cu lacrimi în ochi şi inima strânsă, la fiecare nouă gafă că va fi ultima, providenţa face să o repet iar şi iar şi încă mai gogonată decât predecesoarea ei.

Pentru că povestea asta nu ar avea nici o farmec dacă nu ar fi presărată cu exemple clare, trăite în toată splendoarea fix pe propria-mi piele, iată-mă înşirând:

- Situaţia nr. 1: înainte de nuntă, în căutare de fotografi-cameramani; eu cu beau-ul în casa celor care au şi fost aleşi să se ocupe de partea asta, dar în momentul pe care îl descriu eu aici, noi nu ştiam asta; preţul era cam mare, mult mai mare decât ce auzisem înainte; albumele însă erau demenţiale, nu-mi puteam lua ochii de la ele; şi oscilam, ba mă gândeam la bani, ba la rezultat; la un moment dat, femeia (soţ şi soţie, împreună, au afacerea asta) îmi aduce de undeva un album aparte, mi-am dat seama de asta după cum îl ţinea şi după faptul că nu era la grămadă cu celelalte. Îl iau, oftez, îl răscolesc şi lăcrimez lăuntric de cât de frumoase erau pozele şi ... mă întreabă ce părere am despre tipa din unele fotografii, pentru că înainte exclamasem, la altele, ce frumoase sunt!, îmi place rochia!, etc-uri din astea. Şi eu, cretină până-n străfunduri, scap păsăroiul Nu-mi place, e cam năsoasă, tu nu vezi ce nas mare are?!
Explicaţie: era sor-sa!

- Situaţia nr. 2: Pe la începutul relaţiei mele cu mister beau sau pe undeva pe la mijlocul ei, cine-mai-ştie, am ajuns pe meleaguri rurale la bunică-sa. Ştiţi cum au oamenii de la ţară tablouri din alea mari în care sunt poze de toate felurile cu tot neamu', de la ăl mai mic la ăl mai mare?! Eh, fix aşa era şi ăsta. Şi mă uitam eu galeş şi nevinovată, mai degrabă preocupată de cum arăta beau-ul când era mic decât interesată de suita aia de oameni necunoscuţi, şi mai mult din complezenţă decât dintr-o sinceră curiozitate, mai întrebam de unul şi de altul cine sunt, ce-i cu ei. Aşa am făcut până când mi-a luat-o gura pe dinainte şi am întrebat cine e bărbatul din poza asta?
Răspuns: era mătuşa beau-lui!

Adevărul e că mi se întâmplă des, prea des, să ajung în situaţii de-a dreptul penibile în care, în loc să bâigui o scuză-ceva, eu mă mai şi prăpădesc de râs ca o nesimţită. Poate tocmai pentru că mi se par atât de amuzante, mi se întâmplă toate mie. Ultima tâmpenie pe care am făcut-o din categoria Degeaba porţi ochelari că tot chioară eşti! este următoarea:
  • Ne aflam în Real, eu cu my beau şi încă o pereche. Pentru că intrasem cu un scop clar, aveam doar un cărucior pe care îl împărţeam. La un moment dat, ajung în raionul cu cosmetice-something şi iau şi eu ca tot omu' o pastă de dinţi, un săpun, periuţe de dinţi şi cine-mai-ştie-ce. Pentru că nu îl vedeam pe prietenul nostru care conducea căruciorul şi oricum eram cu ochii în paişpe pe-acolo, mergeam cu produsele astea în mâini. Într-un final, îl văd, trântesc toate alea, în timpul ăsta am mai avut şi curiozitatea să mă întreb de ce pana mea îşi mai ia prietena mea atâtea tampoane dacă tocmai ce scăpase de ..., când ridic privirea şi descopăr un bărbat care nu era al meu, nici măcar al ei, complet necunoscut carevasăzică şi îmbujorat ca o roşie prea coaptă, cu ochii beliţi şi parcă, aşa, cam nemulţumit de faptul că eu îmi trântisem cumpărăturile în coşul lui. Când m-am prins că am comis-o iar m-a bufnit un râs de neam prost, o vedeam şi pe prietena asta a mea că se sprijină de un raft şi se ţine cu mâna de burtă de-atâta râs (am înţeles de la ea, care a urmărit tot episodul, că l-am mai şi împins, să se dea la o parte, să am eu loc) şi normal, n-am fost în stare să zic o scuză, ceva. Din urma mea a venit beau-ul cu scuze şi să adune produs cu produs, tot ce trântisem eu acolo.

Articol înrudit cu Băbăloiaca strikes again:)

joi, 12 noiembrie 2009

Despre mine, privită prin gaura cheii

Eu sunt un om bun. Ştiu să ascult. Ştiu să îmi pese. Ştiu să fac surprize şi mă străduiesc să fie plăcute:) Îmi place şi-mi doresc mereu să fiu în stare să spun sau să fac ceva ca să fac oamenii să se simtă speciali. Eu cred că suntem speciali. Bine, eu mai mult ca ceilalţi, se-nţelege:) Ştiu să fiu un prieten bun. M-am născut să fiu o prietenă bună, cea mai bună. Chiar dacă am uitat o zi de naştere mai mult decât importantă pentru care şi-acum, după un milion de ani, mă simt shity (te sigo amando, hon!:).

De ce mi-am adus aminte de toate astea, de ce simt nevoia să scriu... well, vorbeam aseară cu o prietenă despre cum schimbă o relaţie de iubire relaţiile de prietenie, cum se întâmplă de se răstoarnă priorităţi, clasamente şi cum se face că nu mai ai timp sau chef să-ţi incluzi prietenii în programul tău, în noua ta viaţă. Şi ea spune la un moment dat ceva de genul Toate am făcut la un moment dat asta, toate am lăsat să se răcească o prietenie pentru că iubitul nu ne suporta prietenii sau era gelos sau i se părea că nu sunt demni de noi sau mai ştiu eu ce. Da, aşa e, toate aţi făcut asta. Voi toate v-aţi pus pe primul loc relaţia trecută sau prezentă în defavoarea prietenilor. Voi toate aţi renunţat să sunaţi pentru că el v-a impus într-un fel sau altul asta.

Numai eu nu. Mă pot lăuda cu faptul că n-am făcut niciodată asta, n-am dat niciodată o prietenie mai veche sau mai nouă pentru un început de relaţie. Chiar şi când s-a întâmplat să nu vă suporte vreun el. Ba mai mult, pusă să aleg între prieteni şi un el, după care eram leşinată, am ales prietenii. Şi nu mi-a părut rău şi n-aş fi renunţat la decizia mea oricât de mult mi s-ar fi umezit ochii de dorul lui. Oricum, dovada că e bine să ştii ce vrei, e că s-a întors el la mine şi i-a acceptat cât a putut şi pe prietenii mei din epoca aia. Şi de-atunci, mereu, în fiecare relaţie (da, au fost şi multe tare:) am venit cu prietenii mei şi n-am lăsat pe nimeni să mi-i trieze, să îmi impună limite. Chiar dacă au făcut greşeli, chiar dacă m-au minţit, chiar dacă planează uneori asupra lor suspiciunea că nu mi-ar fi chiar aşa prieteni, chiar dacă m-au lăsat când i-aş fi vrut lângă mine, ei sunt ai mei, eu i-am ales, nici un el nu poate hotărî în numele meu dacă să-i mai văd sau nu. Deşi am o mare doză de toleranţă, nu sunt cretină şi-mi dau seama cum sunt, în esenţă, toate prietenele mele, ştiu, de exemplu, că unele au o personalitate (cam) urâtă şi că fac uneori nişte nefăcute pe care altcineva nu le-ar trece cu vederea. Eh, eu, nu că nu m-ar deranja şi nu mi-ar veni să le trag una peste bot în momentele alea, dar le înţeleg, ştiu că din cauza firii lor, nu pot fi altfel şi că sunt bruiate de tot felul de sentimente nobile, gen invidie, gelozie, egoism, răutate, cu care nu ştiu să lupte... Sper că sunt clară, că de repetat nu repet:)

Oricum, ştiu că ştiţi că am dreptate, renunţând la prieteni sau la hobby-uri sau la ce vă mai place vouă de dragul unui el, nu faceţi decât să mai renunţaţi încă un pic la voi. Don't do it, use your brain, girls!:)

miercuri, 11 noiembrie 2009

Un gol

când o să ajung să nu mai rimez cu tine
mă tund scurt
şi-mi tatuez pe gât
amintirea sărutului tău.

dacă o să ajungem să sunăm
a cioburi sparte
o să iau asupra mea răspunderea
tăierii
drumului
în două.

uneori oamenii se despart pentru că sunt proşti. just like that.
uneori am impresia că undeva, o alta trăieşte viaţa pe care o merit eu.
pentru mine pare că nimic nu este clar vreodată sau pentru totdeauna.

duminică, 8 noiembrie 2009

Me, myself sau alta

Am citit o carte sau am văzut un film sau mi-a povestit cineva. Că nu-ştiu-cum se făcea că dimineaţa când se trezea găsea pereţii plini de sânge, pe el zgâriat şi efectiv nu ştia cand si cum s-au întâmplat toate astea.

Aşa şi eu. Nu ştiu ce fac eu după ce cred că mă culc. Pentru că mă trezesc zgâriată pe degete, cu sânge pe nas, cu vânătăi şi dureri de umeri sau picioare. Dacă ar fi să ghicesc, dacă mă lăsaţi voi să vă ofer o interpretare justă, aş putea să vă spun că sunt de fapt, o prinţesă războinică, călare pe un dragon, cu stea în frunte şi oşteni destoinici şi eu cu my team, după cum lesne se-nţelege, împărţim dreptate, bani, flori şi bomboane tuturor, situaţii din care, evident, mai pot ieşi şifonată, dar neaparat învingătoare. Dacă cumva vi se pare prea mult sau poate nu suportaţi atâta adevăr debitat la ceas de seară, aş putea merge şi pe varianta că beau-ul meu profită de momentul adormirii mele ca să mă ologească. În susţinerea acestei teorii aş putea să-mi pun martor propriul cap care s-a trezit în toiul nopţii c-un ditamai cot de mi-au zdrăngănit ochii de plăcere. Aş putea chiar să adaug că îl văd în stare să stea la pândă până adorm (nu, faptul că adoame mereu înaintea mea nu-i un alibi suficient de bun) şi când sunt eu mai potolită şi mă legăn zâmbitoare în braţele lu' moş Ene, el să-mi ia mâinile să mi le frece de pereţi ca pe o răzătoare până le înroşeşte, apoi să ia un elastic pe care să-l descătuşeze pe nasul meu şi ca să încheie în stil gechicean-ist mă ia şi mă trânteşte de toţi pereţii până aude trosnind fiecare oscior din preaminunata-mi fiinţă. Ştiu că v-aţi gândit la asta, şi eu m-am gândit, tocmai de asta vă ofer o ultimă explicaţie pentru amnezia de care dau dovada a doua zi, e evident, nu ştiu cum de nu v-a trecut prin cap, e clar, mă droghează!!!, probabil că face el, atunci când eu mă fofilesc să nu strâng masa, un cocteil din Fairy, Oust şi tutun, care-mi provoacă amnezia asta, de care vă zic. Mă mai urmăriţi, mai sunteţi cu mine? Aşa. Şi când eu mă dau lovită şi mă lăţesc pe canapea aşteptând să-mi aducă un ceai-un biscuite-ceva, el hop!, mă serveşte cu otrava asta. Şi eu, nevinovata, plăpânda, neştiutoarea şi preaiubitoarea lui soţie...

Da, cred că renunţ la teoria cu prinţesa călare pe dragon şi mă axez mai mult pe cea de-a doua. Să încerc să vorbesc cu el? Există o cale de a scăpa de abuzurile astea? O fi faptul că dacă mor eu, asigurarea îl face un om bogat un posibil motiv?

... Hmm, cam multe întrebări pentru o seară liniştită (sau mahmurită, cum se mai zice pe la noi) de duminică, venită după o seară de sâmbătă cu karaoke şi vodkă şi nectar de portocale roşii...

marți, 3 noiembrie 2009

Şi am fost la mare

... şi marea-i tot acolo, unde am lăsat-o astă vară.

Cam tristă şi botoasă, deh!, nu se bălăcea nimeni în ea. M-am întrebat la un moment dat, în timp ce mă lua gerul gerului pe sus, cât alcool ar trebui să-mi injectez în vene şi în creieri ca să pot să-mi bag măcar un picior în ea... şi nu, nu există atât alcool pe Terra:)

miercuri, 28 octombrie 2009

Gelozie, haine grele

Nu ştiu dacă sunt geloasă şi-atât, sec. Dar dacă sunt, am mii de feluri de a mi-o manifesta. Şi pot face să nu te prinzi. Pentru că, mai mult decât sunt (sau am fost geloasă), sunt mândră. Mai bine crapă chelea pe mine decât să te prinzi că mă roade gelozia. Ştii cum cred eu că e? Gelozia nu vine de niciunde şi hălăduie ca o sălbatică de-aiurea. Vorbesc despre mine, e un punct de vedere personal, disecat, ars. Gelozia vine dintr-o îndoială, dintr-o bănuială care-ţi pârleşte sufletul. Şi ghiceşti că e ceva. Că nu-ştiu-cum, între voi, s-a insinuat un corp străin. Poate nu-l vezi, poate n-ai dovezi că există, dar îl simţi, te înghionteşte, te face să ridici pumnii şi să sari să aperi ceva ce ştii că-i al tău. Gelozia e o reacţie la un atac invizibil. Absurdă, ca o ecuaţie cu mult prea multe necunoscute.
Eu nu pot fi şi geloasă şi proastă în acelaşi timp. Din mândrie, n-o să recunosc, n-o să cer explicaţii, n-o să plâng. Aştept, culeg, pun cap la cap şi rezolv. Pentru că le simt. V-am spus că la mine totul e pe simţit. Dar dacă sunt geloasă, asta sigur înseamnă ceva. Şi pot să fiu amuzantă, pot să te împing în capcane în care sigur cazi, cu riscul de a te mai privi doar în poze. Pot să fiu rece şi intransigentă, deşi clocotesc lave în interiorul meu. Pot să râd de tine, să te provoc, deşi recunosc, am dus uneori prea departe jocurile astea şi m-am ars singură pentru că unii oameni nu ştiu să se joace, nu vor să înţeleagă regulile, sau poate n-am vrut eu să le explic.
Când nu pot face toate astea, îmi dau seama că am pierdut lupta. Şi e doar o problemă de timp până când între noi doi şi trecut se pune un mare şi deşănţat egal.

Apoi, unii oameni consideră că e o tâmpenie să iei gelozia ca pe o dovadă că iubeşti sau că măcar îţi pasă. La mine, însă, aşa e. Nu pot fi geloasă dacă nu te iubesc, dacă nu-mi pasă de tine. Pentru că, dacă nu-mi pasă, nu exişti. Şi-atunci, când mă zgândăre un soi de gelozie, dar decentă, aşa, îmi dau seama că sunt pe drumul cel bun, că raţiunea se poate odihni măcar o clipă, ca să mă lase să mă îndrăgostesc de-a binelea. Şi mă calmez. Până data viitoare. N-am fost niciodată o geloasă patologică. Deşi am avut clocotele mele, am preferat să le îndur decât să le fac publice. Atât cât am putut şi eu, că ce dracu'?!, doar tot om sunt şi eu.

Nu înţeleg, totuşi, cum poţi fi şi gelos şi iraţional în acelaşi timp. De fapt, nu că nu înţeleg, că şi eu îmi pierd minţile în anumite împrejurări, dar să persişti, să te supui stării ăsteia, să laşi asta să fie o stare permanentă, mi se pare că dai dovadă că nu eşti în stare să te stăpâneşti, că nu te cunoşti şi nu te apreciezi, şi-atunci, o să te aprecieze doar mă-ta. Din fericire, eu cred că oamenii se pot schimba, am şi exemple în sensul ăsta, numai că nu singuri. Pentru fiecare om cu un viciu sau o problemă, există un alt om care să-l vindece. Totul e să aibă norocul să-l întâlnească.
_________________________
Hey, ăsta e postul cu nr. 400, ştiţi?:)

marți, 27 octombrie 2009

Gura spurcată adevăr grăieşte

- Bună ziua, copii! Luaţi loc în bancă, astăzi vă predăm lecţia pulii!

Statul român e un cerşetor pervers. Cere până îi dai, şi dacă nu mai ai, nu mai poţi, te înghionteşte, trage de tine, te caută în buzunare şi-n cur până îi dai, şi dacă tot nu ai să-i dai, mai bine mori, eşti nefolositor.

De asta, mai bine fac demersurile să mor în altă ţară. Dacă n-am putut s-o aleg pe-aia în care să mă nasc, mă mulţumesc cu alegerea de a muri unde vreau.

Urăsc rahaţii în costume scumpe care defilează prin parlamentul curului, urăsc legile lor inepte şi profund cretine, urăsc că trebuie să mă supun lor.

Bine că am făcut un câcat de facultate de drept ca să mă înveţe nişte idealişti că am nişte drepturi pentru ca apoi, în viaţa reală, să descopăr că pe statul pulii mele îl doare în cur de drepturile mele.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

My name is vâlvoi

Dacă ar fi să fiu o poezie aş vrea să fiu scrisă de Minulescu. Ştiu că la mine s-a gândit când a scris De ce-ai plecat?..., eu sunt fata cu părul vâlvoi care-a plecat când nici un glas nu a chemat-o. Şi mereu dau să plec când nici un glas nu mă cheamă. Nu vă străduiţi să mă convingeţi că nu, am confirmări că nu mă-nşel, şi ştiu sigur că peste tot, în dreptul cuvântului vâlvoi e trecut numele meu. De fapt, cred că aşa o să mă prezint de acum înainte. Bună ziua, eu sunt doamna vâlvoi! Îmi place cuvântul de mor. Ia, repetaţi după mine: vâââl-voooi. Nu sună a joacă, a vânt, a freamăt, a dezordine, a început, a vise, a altfel?! Ba da, sună, poate nu vă daţi voi seama din prima!:)

Voi ce poezie aţi fi daca-ţi fi? Sau dacă vi se pare prea complicat şi intim să-mi răspundeţi la întrebarea asta, ca să vă iert că nu mă consideraţi demnă de un răspuns, vă invit să-mi recomandaţi nişte poezii, sau doar nişte versuri, ce vă merge vouă la suflet.

(acest post este o elucubraţie şi trebuie luat ca atare!;)

marți, 20 octombrie 2009

Lăsaţi Crăciunul să vină la mine!

E primul Crăciun. Dintotdeauna de când există Crăciunuri, ăsta e primul.
În casă miroase a vise proaspăt scoase de la cuptor şi pe geam ninge fericire în pufuri mici. E cald. Un miros vanilat şi pufos îţi gâdilă nările. În spatele meu cineva aplică pupici pe ceafă şi umeri. Eu râd cum râd şobolanii de Crăciun. La televizor - filme cu soţi care-şi sărută mâinile şi prieteni care visează prostii în Gara de Nord. În baie, dacă ai noroc şi nu-i sperii, poţi să vezi spiriduşi cu căciuliţe roşii cum se dau cu sania în cadă şi cântă petit papa noel, cu voci piţigăiate de artişti.

vineri, 16 octombrie 2009

Mărturisirea unui eu prea sincer

Am luat fericirea ca pe o stare de merit. Nu m-am gândit de ce eu merit să fiu fericită şi, mai ales, dacă. M-am crezut mai presus de toţi şi de toate, aşa cum m-am crezut cu esenţă bună. De fapt, sunt nebună. Văd situaţii care nu există şi cred că am dreptate, că ceilalţi sunt proşti, orbi, mincinoşi, oportunişti sau limitaţi. Cred că îmi sunt deschise porţile unor alte dimensiuni. Pentru asta mă simt specială. Mă sperie imaginea pe care mi-o pun în cârcă aparatele foto, niciodată, orice aş face, nu vor să-mi redea steaua din frunte. Eu ştiu c-o am, de ce n-o arată? Mă simt superbă, ca o carte pe care nu te înduri să începi s-o citeşti, atât de grozavă ţi se pare. În realitate nu sunt, si nimeni nu mă iubeşte aşa cum mă iubesc eu. Ca să fim în echilibru, nici duşmani mai aprigi nu am.
Mă construiesc în jurul lui şi el uită că eu nu sunt o cărămidă. Uneori mi-e frică să spun că eu sunt fetiţa care s-a jucat cu chibriturile şi s-a fript. Mereu mă frig. Mă lasă să mă frig pentru că nu mă cunoaşte. Am zile când vreau. Şi zile când mă visez altfel decât sunt şi cred că aia sunt de-adevăratelea, dar nu sunt şi mă doare revenirea.

luni, 12 octombrie 2009

E adevărat

Dacă noi nu mai ştim cine suntem există nu doar oameni care să ne amintească asta, ci şi aparate care ştiu despre noi, printre altele, că suntem perfecţionişti (deşi poate noi nu ne-am numi aşa, şi, totuşi, câţi dintre noi nu suntem?) că sursa nefericirilor noastre este dorinţa, durerea de a ne dori tot timpul câte ceva şi dacă nu ajung la împlinire dorinţele astea în timpul impus de noi, chit că e rezonabil or ba, curg frustrările şi tristeţile ca dintr-o fântână ce n-o să sece niciodată. Apoi, pentru mine e clar, indiferent cât de multe ştiu eu despre mine, cât de bine îmi cunosc dedesubturile, confirmările venite dintr-un aparat sau dintr-o altă gură decât a mea, mă năucesc, mă izbesc şi mă pun pe gânduri! Adică cum, de unde ştii, de ce ştii, ce-ai de gând să faci cu informaţiile astea? Hm?

A mai fost cineva cablat la un aparat de biorezonanţă magnetică? Cum vi s-au părut informaţiile despre starea de sănătate şi experienţa în sine?

Pentru mine, care habar n-aveam că există aşa ceva, a fost interesant. Eu, care am nişte gheare-nspre (practicanţii de) medicina tradiţională, am fost încântată că s-a născut deşteptul care să inventeze aşa minunăţie. Nu ştiu dacă se bucură de credibilitate 100%, dacă coroborat cu analize medicale mai rămân valabile rezultatele dezvăluite de el, dacă te poţi baza pe el sau o mai ia pe arătură, dar dacă e complet neinvaziv, pentru mine e suficient. Singurul lucru care m-a uimit şi pus pe gânduri e că pe toată durata cât am fost conectată (cca. 2 ore) am căscat în continuu, cu lacrimi, cu poftă, ca niciodată; mi s-a părut ciudat, cu atât mai mult cu cât nici o persoană care a mai fost n-a păţit-o.

Am 80 de ani

... şi încă mă mai hârâi.

Nu ştiu şi n-am înţeles niciodată de ce nu poţi să alegi în ce etapă a vieţii tale să rămâi. Dacă eu vreau să înţepenesc la 20 de ani, tu, entitateo, specialo, superioaro, tre' să mă laşi, tre' să fii de acord cu mine, de ce să nu fii?, de ce alege altcineva să îmbătrânim, să murim, să ne responsabilizăm? Nu, nu chiar în ordinea asta. V-am spus eu că după 25 de ani te poţi declara bătrân, nu ştiu de ce oamenii decid să se îndoiască de asta. Acum am şi acte care să dovedească asta, da' mai bine vă biorezonaţi şi voi magnetic să vă lămuriţi, nu de alta, da' ca să fim pe picior de egalitate.

Bă, nu ştiu ce-i cu voi, da' eu nu accept să-mi stabilească calitatea vieţii o bucată de salam, fie el şi săsesc sau o lingură de almette. Deşi nu văd nici o bucurie în a trăi cât asfaltul, ca să ajungi să fii tu ăla care-i îngroapă pe toţi, nu mă ştiu nici atât de retardată încât să-mi refuz posibilitatea de a trăi decent, sănătos şi liber până la 50 de ani, dacă ăsta-mi e numărul.
Şi dacă pentru asta tre' să încetez să mănânc preparate, carne în fiecare zi şi trebuie să beau 2 litri de apă, ori să consum mai multe fructe şi legume, fix asta o să fac! Dacă e cineva atât de naiv încât să creadă că nu suntem ceea ce mâncăm, eu îl invit să îşi facă nişte analize şi să nu-i mai polueze şi pe cei din jur cu teoriile astea.
Şi dacă trebuie să mă asigur eu, personal, cu mânuşiţele mele şi cu bibilica mea, că o să am la 50-60 de ani o sumă de bani care să mă hrănească, îmbrace, plimbe, trateze de boli sau să pot face bucurii copiilor mei ori să le ofer un sprijin financiar, fix asta o să fac!

Şi-o să mi se pară normal. Pentru că ăsta e secolul 21, asta e ţara în care trăim şi asta e realitatea. În loc să ne plângem, să ne complacem sau să învinuim, mai bine acceptăm ceea ce nu poate fi schimbat şi alegem din multiplele variante ajutătoare soluţia potrivită nouă!

Explicaţie titlu: aparatul ăsta cu biorezonanţa lui cu tot mi-a zis că vârsta mea energetică este de 80 ani. Nu vă mai spun cât am râs când am auzit asta, un râs un pic amar, da' tot râs. Îi şi spuneam dr. ce afacere tare am făcut; intru în cabinetul lui de 27 de ani şi ies de 80, foarte reconfortant.

luni, 5 octombrie 2009

Tabla înmulţirii cu unu

Despre frica mea imensă de a mă înmulţi am tot vorbit si pomenit. Dar se tot întâmplă chestii şi lumea nu mă lasă să-mi văd de tinereţile mele:)
Până acum mă speriau groaznic, pe rând:
- kilogramele în plus, şi asta nu pentru că aş fi eu vreo împătimită a corpului silfidic, dar gândul că aş putea să am pentru tot restul vieţii încă 20 de tone pe mine (da, tot restul vieţii pentru că mi se pare foarte greu să mai slăbeşti vreodată) nu prea încape în căpşoru' meu superb;
- apoi, inerentele boli pe care le poţi avea în timpul celor 9 luni, cu care va trebui să te chinui şi să le suporţi, pentru că variantele de tratamente posibile sunt reduse şi, mai ales, stările alea diosebite pe care le are femeia însărcinată (la cum mă ştiu pe mine cred că o să inventez noi şi noi stări, crize şi paranoi:)
- momentul naşterii. Nici nu mai dezvolt, atât de groaznic mi se pare.
- copiii. Da, mă sperie. Mi-e frică de ei. Cu cât sunt mai mici, cu atât îmi par mai periculoşi. Si sa nu ma zic ca creaturile astea se mai si imbolnavesc, chiar daca-s mici-mici, si-atunci sa te tii!

Nu ştiu când şi cum ticăie ceasul propriului organism. Eu bănuiesc că al meu a rămas fără baterii. Nu cred că vreau să fac copii. Nu în viitorul apropiat. Nu mă interesează ce are corpul meu de spus, dar eu psihic nu mă văd niciodată pregătită pentru. Adică, ok, îs buni la casa omului şi mi se pare înfiorător de tristă şi de seacă viaţa oamenilor MARI care nu au copii. Dar eu, pe mine nu mă văd acolo, nu mă văd aşa şi nu pot, momentan nu pot şi n-am chef să vreau asta. Oricât de tare m-ar mai scurma din când în când curiozitatea de a vedea rezultatul simbiozei dintre o ambasadoare şi un beau:) Poate la anu'. Sau la anu'. Sau la anu'.

Acum dacă aş putea s-o potolesc şi pe maică-mea şi dacă aş putea s-o conving să nu mai cumpere haine de bebeluşi, cred că aş înceta să mai am coşmaruri.

vineri, 2 octombrie 2009

Buletin de Galaţi (3)













Faleza Dunării. De sus, de jos, faţă, spate:)
Într-o zi eram călare pe motor (yuhhhuuu, că bine mai e!), iar în alta cu rolele.

marți, 29 septembrie 2009

Cum să convieţuieşti cu mai multe femei

Nu ştiu dacă există o dominantă sau dacă fiecare îşi exercită puterile când îi vine rândul. Cert este că nu-mi sunt străine, le cunosc, le ştiu apucăturile. Unii le numesc personalităţi multiple, alţii prieteni imaginari. Eu le zic vietăţi. Vietăţile mele. Din capu' meu adică, dacă nu v-aţi prins.

Cel mai tare mă induce în eroare una dintre ele, Mater Contradictio. Aia care se contrazice şi cu ea însăşi. Vorbeşte mult şi-i cam crede pe toţi tâmpiţi. Cred că e cea care îmi dă cea mai mare bătaie de cap. Adică, de fiecare dată când mă pasionează un subiect mă aprind şi în clipele alea ştiu sigur că l-aş convinge până şi pe dracu' că e un îngeraş bălăior. Am argumente, nerv, pasiune, exemple, tot tacâmul. Eh, în clipa în care am devenit sigură pe mine că aşa e şi altfel nu, fix în secunda aia, îmi vin în minte zeci şi sute de alte argumente, evident contrarii primei teorii. Am faţa şi reversul. Cred că asta m-ar fi ajutat foarte mult în cariera pe care n-am vrut s-o urmez.

Una care e cam cretină-aşa e Măria Sa, Încăpăţânăciunea. Nu prea-mi place de ea, ba chiar mă cam enervează. Au fost totuşi şi cazuri când m-a salvat, deşi mai multe cele în care se încăpăţâna fix de-aiurea să facă ceva, să rămână într-o situaţie, parcă fix de-a dracu', de tâmpită. Ştie când are dreptate şi nu se culcă până nu convinge:)

Câteodată preferata mea, Madame Sadica, e dişteaptă, tăioasă, intuitivă sau pragmatică, rece ca un gheţar, e aia care nu ţi-ar tăcea nici s-o tai, dacă greşeşti te trânteşte, nu te umflă-n cur şi nu te lasă să persişti în prostie, deşi nu are nici o intenţie (totalmente) rea. Are teste în cap, le ştie pe toate, le-a văzut pe toate. Chiar dacă, poate, nu în viaţa asta. Ea oricum e atât de specială că a reuşit să păstreze amintirile tuturor celorlalte vieţi. Prietenele mele, reale, nu o suportă:)

Una mai cu bot-aşa e Mofturoasa casei. O supărăcioasă şi o fiţoasă. Ei nu-i place, dragă, să o bulgăreşti că zăpada e rece şi udă şi ea are probleme cu spatele, nu ştii?!, ea n-are chef să bea pentru că nu-i place beuturica, e ba amară, ba acră, şi strică cheful tuturor pentru că na!, rămâne în altă dimensiune, e ţâfnoasă, nu-i place orice mâncare, bufneşte când ceva nu merge după cum ar vrea ea şi de cele mai multe ori, până nu-şi face numărul nu scapi de ea, ba câteodată pleacă-vine-pleacă-vine. Le vrea pe toate şi le vrea acum! Se plictiseşte repede şi face orice ca să ştie toată lumea asta.

Mai e una, Boemia Închipuită, care crede despre ea că emană talente prin toţi porii. Îmi place de ea, e în lumea ei, se exteriorizează destul de rar, dar mereu mă uimeşte. Nu ştiu cum reuşeşte dar captează unde, le culege şi le face buchete, se îmbracă ca o ţigancă sau ca o turbată, simte hainele, cărţile, oamenii şi melodiile, la ea, de fapt, totul e pe simţit. Ce nu simte, nu există. Are permis pentru alte dimensiuni, neaccesibile altora, şi nu e un partener bun de viaţă.

Soră vitregă cu Boemia e Zurli deprimata. Dacă nu are motive serioase să fie deprimată, cu siguranţă e capabilă să le inventeze. Le fabrică, coase şi înnoadă ca nimeni alta. Sunt zile când o deprimă că bate vântul şi zile când e deprimată tocmai pentru că nu bate vântul. Din fericire e de-ajuns un gest, un telefon, un film, o melodie, ca să o faci să dispară. Din nefericire, tot un gest, un telefon, un film sau o melodie o fac să se întoarcă.

Cea mai cuminte dintre ele e Bubulina-Gospodina. Nu prea are ea loc de celelalte să se manifeste, dar şi când o face, toată lumea-i mulţumită. Nu se teme de polonic, nu o sperie nici cuţitele şi tot ce a făcut pentru prima oară i-a ieşit de te lingeai pe degete. Are curaj să încerce şi se gudură când e lăudată. Crede că toate femeile ştiu să gătească şi cele care zic că nu, se prefac.

Femme fatale e numai una. Şi e o rara avis. Se caţără pe tocuri, doar prin casă de cele mai multe ori şi se admiră în oglindă. Ea e aia care remarcă dacă i-au mai crescut sânii şi spune asta tuturor ca pe-o chestie exterioară ei. Îi plac rochiile, culorile şi desenele pe pielea transpirată. E cochetă, parfumată şi face băieţii să întoarcă capul după ea. Sau poate doar i se pare:)

Sporadic, pe ici-pe colo, întâlnim: Privighetoarea isterică care nu ştie să vorbească, ci doar să ţipe, Casnica moglie, Trubadura dezaxată, Amica cerşetoare, Carierista ratată, Turbata hăhăită, care râde când nimeni altcineva n-o face, când nu trebuie sau când şi-aduce-aminte.
_____

Nu e uşor să trăieşti cu ele. Nici pentru mine, nici pentru beau. De asta, pentru restul de viaţă ce ne-a mai rămas de trăit, aşteptăm flori, omagii, medalii. Să ni se ridice statui şi să vină lumea să ni se închine nouă. Uitaţi de ceilalţi zei, noi suntem noua-mişcare:))

luni, 28 septembrie 2009

Rece, rece, rece

- Eu te-am ales să-mi fii iubit. Nu prieten. Nu mă jigni spunându-mi că vrei să rămânem prieteni. Dacă timpul, viaţa, soarta şi ce-o mai fi superior deasupra noastră vor hotărî că putem fi, vreodată, pe altă planetă, let it be, dar acum bagă-ţi în cur dorinţa asta. Cu prietenie ţi-o spun.
Nu ştiu dacă poţi să te simţi altfel decât jignit când auzi propunerea asta. Să iubeşti pe cineva cu toţi ficaţii, să te doară despărţirea de el ca şi cum ţi-ar ghilotina totodată şi corpul şi sufletul, să plesneşti, să te descompui de dorul lui, un dor ca o foame să te roadă de dinăuntru spre margini şi el, preaiubitul, cel care ţi-a construit poteci şi autostrăzi spre sufletul lui şi-acum că le cunosti pe toate, când ai învăţat cu ce viteză să aluneci spre el şi de care dintre semne trebuie să ţii cont, acum să le vezi pe toate cum dispar, se surpă, una câte una, şi nu mai există nici un drum spre inima lui pentru că el, azi, îţi spune că ar vrea să rămâneţi prieteni. Prieteni!

- Şi să facem ce, dragul meu prieten, noi doi împreună? Să jucăm macaua la ceas de seară? Să bem câte 5 beri şi să gârâim care mai de care mai cu foc? Să vorbim despre pizde şi cum să faci să te bagi în seamă cu ele? Să ne ducem gunoiul dimineaţa la aceeaşi oră? Să ne facem unul altuia supe când suntem răciţi? Să ne împrumutăm prezervative şi bani? Să ne povestim episoade amoroase? Să ne vopsim părul la acelaşi coafor? Sau poate să ne futem ocazional, că doar prietenii la nevoie se cunosc, nu? Noi, mă? Aşa am ajuns?

Lasă, nu răspunde.

vineri, 25 septembrie 2009

Toţi ochii pă mine

Ieri.

Mă plimbam şi eu ca tot omu' preafericit neposesor de loc de muncă cu rolele pe faleză, când mi-a ieşit în cale o herghelie întreagă de ochi. Ochi magici:)

Deşi neamatoare de Cola, la setea pe care o aveam, prezenţa lor în calea mea mi s-a părut divină;)


marți, 22 septembrie 2009

Hai să-ţi scriu eu ce nu ţi-a scris nimeni niciodată

- Singurătatea nu e un handicap!,
tună o voce gravă de deasupra tuturor.

- Dar pentru că tot timpul ne dorim fix bucăţica aia pe care n-o avem, deşi în rest nu ne lipseşte nimic, eu am fost trimisă aici, din Înalta galaxie a fluturilor, să vă dau un şut în cur şi să vă şterg balele de la gură, de pofticioşi nesătui ce sunteţi!
(continuă un glas care-aş fi putut să jur că e al meu)

- Da, adevărul e că am o carieră, sunt apreciată, mi se vorbeşte cu dumneavoastră, dar seara când ajung acasă şi n-are cine să mă fută, parcă nu mai am nimic şi totul începe să se surpe în jurul meu.
(vorbeşte singură o voce cu picioare nervoase)

- Da, dar şi să ai pe cap unu' care te-a luat drept aparat cu o singură funcţie şi aia reproductivă, nu-i chiar flatant; nu-i bai, copiii sunt viaţa mea, dar pentru că am doar una, aş mai face şi altceva cu ea.
(adaugă de undeva de jos o voce slabă)

- Da, eu am bani care-mi permit să nu muncesc niciodată, să nu mă căsătoresc niciodată ca să am şi eu casa mea, mă duc când vreau la shopping şi niciodată nu mă interesează câţi bani mai am în portofel, pentru că sigur mai am şi dacă în el nu, sigur am pe card, şi dacă i-am futut şi pe-ăştia, are taică-miu, nu arăt ca dracu', nu sunt chiar proasta proastelor, cu toate astea, sunt singură, frustrată, handicapată socialmente.
(se alintă o voce blondă din ultimul rând)

- Da, ce să zic, eu sunt măritată din dragoste, dragoste care nu ştiu dacă a dispărut când am început să tragem apa la acelaşi veceu sau când ne-am apucat să ne spălăm chiloţii împreună, nu-mi doresc copiii pe care el îi visează noaptea, şi sunt zile când îmi vine să fug pe geam convinsă fiind că undeva mă aşteaptă caldă o altă viaţă, adevărata mea viaţă.
(adaugă un pic la mişto vocea spartă din ultimul rând)

- Da, hai nu vă mai câcaţi pe voi, în primul rând aveţi încă posibilitatea să le aveţi pe toate sau să încercaţi să le adunaţi pe toate, pentru că sunteţi sănătoase şi asta e condiţia primordială iar în absenţa ei, nici visele nu se mai pot visa, darămite înfăptui.
(zice cu superioritate o voce care nu mai are nimic de pierdut. sau de dorit)

- Mă, eu le am pe toate, dar nemulţumirea mea e că nu mai am ce să-mi doresc, aşa că aş vrea să nu mai am nimic.
(conchide vocea care a bifat am pe tot chestionarul vieţii)
_________________

E normal să ne dorim ce nu avem, dar sunteţi conştienţi că multe din dorinţele noastre se nasc din comparaţia cu ceilalţi? Sunteţi conştienţi de faptul că dacă v-aţi trezi printr-o minune în viaţa invidiată şi dorită a altcuiva, aţi fi în continuare nemulţumiţi? Sunteţi conştienţi că pentru puţinul pe care consideraţi că-l aveţi, pentru nimicul ăsta, cineva tot vă invidiază? Sunteţi conştienţi că cineva tot şi-ar da toţi banii din conturi ca să aibă umerii pe care adormiţi voi seara? Sunteţi conştienţi că cineva îşi doreşte singurătatea pe care o huliţi voi ca pe o eliberare?

Singurătatea nu e un handicap. Nu-ţi ştirbeşte din frumuseţe, nici nu-ţi fură din neuroni. Absenţa unei relaţii îţi dă o libertate de care trebuie să profiţi, să te cultivi, să fii tu cu tine, aici sau acolo, necondiţionat. Momentele astea de singurătate chiar pot fi nişte momente deosebit de frumoase. A nu se înţelege că relaţiile încorsetează, împiedică, condiţionează. Sau nu toate. Sau n-ar trebui. Dar poţi să te plimbi şi fără să te ţină cineva de mână. Că doar eşti mare, ce dracu'! Repetă după mine: I'm a big, big girl in a big, big world. Aşa. Acum râzi şi mulţumeşte-mi că exist!

Şi uitam ce e mai important. Trebuie să ne obişnuim cu singurătatea. În fond, doar de asta putem fi siguri că ne aparţine, că e a noastră, că nu dispare. În moarte ca şi în viaţă ne ducem singuri. Amin!

luni, 21 septembrie 2009

Cum ar fi să fim transparenţi?

Toată ziua, seara, dimneaţa. Să ne devină visele publice, străvezii.

Cum ar fi ca soţul tău să vadă filmul visului tău, ăla în care te-ai futut toată noaptea cu vreun fost prieten? Te-ar mai pupa dimineaţa uşor să nu te trezească şi te-ar mai înveli de la mijloc în sus?
Cum ar fi să ne vizionăm, noi şi toţi ceilalţi, visele în cinematografe, să ne vedem urmăriţi, omorâţi, fugăriţi, să vedem cum ni se fură pozele de la nuntă sau ciupercile din cămară, să îl vedem pe Cabral descheiat la prohab, foşti şi foste plângând, implorând, şi toate visele alea pe care uneori nici nu poţi să le povesteţi de complexe şi ciudate ce sunt, ci doar le vezi derulându-se în flash-uri prin faţa ochilor?!

Şi toate gândurile impure, laşe, pofticioase, egoiste, belicoase, ignobile şi fruste, lubrice, răzbunătoare sau doar rizibile, cum ar fi să fie transparente? Am mai avea prieteni, iubiţi, locuri de muncă?...

De asta nici sinceritatea nu se oferă în doză completă. Toate se trec, sau ar trebui să se treacă, prin filtrul bunului-simţ şi al nerănirii în mod gratuit pe ceilalţi.

vineri, 18 septembrie 2009

Je veux


Vreau. Mă mănâncă tălpile. Bine, asta n-ar trebui să mă mire, pentru că mi se-ntâmplă regulat. Colajul reprezintă doar o feliuţă din Franţa, eu vreau să o gust pe toată. Şi nu, n-aş începe cu Paris. Mai degrabă cu Marseille, Montpellier, Loire, Avignon, Lyon, Martinique şi ... de fapt, n-aş vrea decât să fiu. Să exist pentru câteva zile pe străzile Franţei, să respir aerul de-acolo. Pozele astea mi-au dat o stare.

Poze făcute în: Arles, Saint Remy de Provence, Les Baux de Provence, La Camargue, Avignon, Nimes, Aigues-Mortes.

joi, 17 septembrie 2009

Balans

Am descoperit că nu mori oricâte lovituri de oricâte feluri ai încasa de la oricâţi străini, da' că te doare de moarte un telefon neprimit de la un prieten. Am descoperit că deşi suntem toţi oameni mari nevoia de gesturi mici nu dispare. Am descoperit că uneori prietenii se duc sau îi trimiţi la 2000 de leghe afective distanţă şi că drumul înapoi nu se face cu dinţii strânşi şi nas pe sus. Am descoperit că poţi avea regrete atât de adânc înfipte în tine, atât de fierbinţi şi că niciodată nu le mai poţi satisface, umple sau şterge. Am descoperit că faptul de a nu şti ce vrem în momente în care ar trebui să ştim clar ce vrem ne duce fix în extrema cealaltă, de a nu mai şti vreodată ce ne dorim, ci de a avea, pentru viitor, doar răspunsuri la dorinţele iniţiale, care, da, sunt sau doar par a fi ale noastre.

marți, 15 septembrie 2009

Un pisic venit din Iad


Mie chiar nu-mi plac mâţele, corect, da' ăsta chiar e urât cu spume şi-ţi cam ridică păru' pe şira spinării dacă-l vezi live, în toată splendoarea lui.

Recunoaşteţi, că nu vă zic!

În schimb, când s-o face mare, poa' să se facă alpinist lejer; având şi-atâtea vieţi şi cu o probă dată-n faţa ochilor mei, eu îl recomand ca fiind apt.

luni, 14 septembrie 2009

Din jurnalul unei fumătoare abstinente. The end.

Ziua a 3 a:
Pare cea mai grea. Sau aşa tre' să fie, din ce în ce mai greu.
Azi nu înţeleg de ce mă supun chinului, de ce mă lupt, de ce nu cedez dracu'. Nici unul dintre avantajele lăsării de fumat nu-mi trece prin cap, parcă nu le-aş fi ştiut niciodată, parcă nici n-ar exista. În schimb, tot bifez descoperirea unui nou dezavantaj. Deşi eu şi tot restul lumii am crezut că beau-ului o să-i fie foarte greu, spre imposibil chiar, să renunţe la ţigări, iată că el n-are nici o problemă şi nu disperă ca mine. Recunosc, sunt o turbată. Îmi dau seama că mă gândesc prea mult la ţigări, dar mi-e poftă şi-mi tremură plămânii de plăcere numai cât mă gândesc cum i-ar învălui fumul. So sick.

Ziua a 4 a:
Aseară a venit naşul pe-aici şi l-am adulmecat, simţeam o nevoie stringentă şi voiam cu dis-pe-ra-re să simt miros de ţigară. A dracu', mirosea a Lenor. Mi-a lăsat o ţigară şi sunt fericită că o ştiu acolo, pentru mine. Azi însă, am o stare de rău când mă gândesc la ţigări, la fumat. Încep să mă simt specială că am reuşit aşa o performanţă. Cu siguranţă ieri a fost momentul critic. Odată depăşit, mi-am găsit liniştea.
Seara: Beau-ul voia să-mi fumeze ţigara. Sau să o fumăm împreună. Culmea, eram tentată ca naiba. Iar mă întreb de ce mă chinui că oricum n-o să rezist fără ele...

Ziua a 5 a:
Aş vrea să întâlnesc o persoană care să mă înveţe să fumez 3 ţigări pe zi. Pentru că mi-e clar, o viaţă definitiv fără ţigări nu poate fi a mea.
Seara, fix când s-au împlinit 5 zile de abstinenţă tabagică, la oră, minut şi secundă, am aprins ţigara de la naşu'. Eu m-am ales doar cu 3 fumuri. Şi nu, nu mi-a fost rău, nu am simţit nevoia să o fumez şi pe următoarea. Doar m-am liniştit, mi-am eliberat mintea de apăsătoarea dorinţă de a fuma.
________
Acum, fără să mă intereseze cât credeţi voi sau voi sau voi că vom reuşi sau nu, avem un plan care a venit atât de natural după astea 5 zile, că mă-ntreb cât de cretină pot să fiu de nu m-am prins până acum că, de fapt, asta e soluţia şi asta e varianta care ni se potriveşte. Pentru că ştiu că oamenii au talente nebănuite de a batjocori şi zădărnici eforturile celor care încearcă să-şi învingă viciile şi dependenţele, voi înceta să mai vorbesc despre asta.

Ca să conchidem, asta am înţeles eu din experienţa stop-fumat:
- ca şi fumător de cel puţin 10 ani de zile, cum e cazul meu, teoria m-am lăsat de fumat de-fi-ni-tiv e nu numai demoralizatoare ca naiba, dar, din start, sortită eşecului. Părerea mea e că odată fumător, mereu fumător, în sensul că îţi păstrezi titulatura asta (doar pentru confortul psihic şi poate temporar), fără obiectul viciului. Dacă încerci şi cauţi să te obişnuieşti cu ideea că n-o să mai fumezi niciodată, intri într-o stare de semi-depresie, apatie şi pofta de a fuma n-o să dispară niciodată. Şi asta pentru că psihicul nu face faţă diferenţei. Sper că-s clară...
- dacă există un imbold din categoria probleme de sănătate sau sarcină, de exemplu, şansele de reuşită cresc considerabil. În absenţa lor, fără un stimul mai serios... cam greu. Pentru mine, cel puţin.
- nu toată lumea poate să se lase de fumat, aşa, pur şi simplu, zic că e ultima ţigară şi gata, nu mai fumează în veci. Tocmai de asta s-au inventat programale anti-fumat, în care eu cred, de asta există Nicorette, plasturi and others.
- sfaturile în general nu ajută, dar cât de bine e să te sprijine cineva, mai ales un ex-fumător, pentru că înţelege mult mai bine prin ce treci şi nu o să i se pară că ai luat-o rara dacă îi spui că ţi-ai fuma şi părul din cap de poftă.
- cum ziceam, fără cretinii care-ţi vor spune că n-o să reuşeşti, care râd de ideea ta, care îţi dau expres fum în nas, care te îndeamnă să fumezi, care te ameninţă că nu mai trec pe la tine dacă nu îi laşi să fumeze în casa ta, care râd de tine că vrei să le reduci şi-ţi spun dacă nu reuşeşti ţi-am zis eu cu aerul ăla de superioritate complet scârbos, nu se poate!!! Fiţi atenţi, unii dintre ei sunt mai aproape decât par!:))

Vă urez succes, dacă aveţi vreun gând de-a vă lăsa dracu' de ţigările astea (bune)!;)

miercuri, 9 septembrie 2009

Din jurnalul unei fumătoare abstinente

Ziua a 2 a:

Am senzaţia că am pierdut ceva important din viaţa mea. Într-un mod ciudat, nu mă mai simt liberă să fac ceea ce vreau, când vreau.

Nu mai beau cafea pentru că nu mai fumez. Nu mă mai întâlnesc cu prieteni fumători pentru că nu mai fumez. Nu mai citesc pentru că fumam când citeam. Nu mai ies în oraş şi nu ştiu cum naiba să fac cu tot timpul ăsta pe care-l am acum pe cap. Nici la telefon n-aş mai vorbi pentru că eu fumam când vorbeam la telefon. Mă uit seara la beau şi el la mine şi parcă nu ştim ce să facem cu noi. Parcă aşteptăm să treacă timpul ca să ajungem undeva. Unde? Habar n-am. Dar parcă stă să vină ceva şi noi aşteptăm. Da, aşteptăm să vină ziua când vom fi iar liberi să fumăm. Am, peste toate astea, pornirea de a mânca compulsiv; deh!, tre să facă ceva şi gura mea dacă nici o ţigară nu-i mai atinge buzele:)
Timpul pentru noi se măsura în ţigări: după baie o ţigară, înainte de culcare o ţigară, după masă o ţigară, ţigara de după, ţigara de plictiseală, ţigara telefonică, ţigara boemă, ţigara cititoare, ţigara nervoasă, ţigara cu planuri, ţigara care ţinea companie ţigărilor prietenilor veniţi în vizită, ţigara când găteam, ţigara când mă uitam pe geam; viaţa mea era plină de ţigări. De ce mi s-o fi năzărit să renunţ la ele nu-mi amintesc. Cred că era vorba de nişte bani, de sănătate parcă da' nu mi-e clar nimic acum...

Vreau să fumez! Dar pentru că nu sunt în stare să mă opresc la numărul de ţigări pe care le fumez cu plăcere (pentru că-s haplea) va trebui să îndur. Sau să nu îndur? Să mă las iar cucerită de fum, să-l las să se aşeze pe toate hainele mele, să se cuibărească în poşetele mele şi pe dinţii mei?

Da, îs dependentă, îs în sevraj şi-aş fuma o ţigară şi cu ochii.

marți, 8 septembrie 2009

Una nouă şi dureroasă

Am nevoie de blândeţe şi de metode care să mă ajute să uit. Eliberaţi cimitirul pentru neuronii mei care funcţionau pe bază de nicotină. M-am lăsat de fumat! Şi vreau să fumez. Today, tomorrow, always. Sper totuşi că n-am s-o fac. Hiiieeeelp!

vineri, 4 septembrie 2009

Fluturi mai mari sau mai mici

Lumea asta e toată o mare grădină. Prin ea zboară fluturi mai mici sau mai mari, mai coloraţi sau mai şterşi, cu capul mare sau doar cu ochii larg căscaţi, fluturi-copii sau fluturi-adulţi, fluturi talentaţi sau spectatori, pragmatici, simpli, solitari sau familişti. Eu îi adun pe toţi aici, voi alegeţi şi dacă şi cât şi care dintre ei vă plac;)

Dacă eu îi învăţ să zboare,
- e cineva care iubeşte copiii atât de mult pe cât mi-e mie frică de naşteri şi reiese asta din fiecare pagină a blogului ei numit simplu fluturi;
- apoi am găsit la el acasă un fluture care activează din 2005; îmi place stilul lui de a scrie despre nimic şi despre tot, cu genul ăla de umor în exprimare care zice (stilul) că nu e o acritură de om; sau mi se pare:)
-fuge după fluturi o puştoaică de la mine din ogradă ca să zic aşa, căreia aş vrea să-i spun că aceIaşi întrebare nu e o formulare demnă de o fată de 18 ani şi sunt sigură că a fost doar o scăpare;) E poate nedrept că specific tocmai asta din tot blogul ei, de asta o să adaug că îi admir dăruirea, intenţiile şi pasiunea pentru franceză şi cred că o să devină un adult frumos;
- nu ştiu dacă sunt chiar genul meu fluturii exotici, dar nici nu trebuie, că nu pentru mine s-au inventat:)
- fluturi de decembrie? de ce nu? mai ales când crezi că cele mai simple lucruri sunt minuni.
- sertarul cu fluturi. îmi plac posturile scurte dar bogate, cu substanţă.
- cuvinte şi fluturi. altfel de fluturi. pentru altfel de oameni.
- un fluture prin lume, feminin, student, nervos, neastâmpărat şi cu drag de mare.
- eh, în dimineaţa unui fluture nu m-am trezit niciodată. Mai ales că dimineaţa asta e a unui zmeu clandestin de fapt. Bă, să ştiţi şi voi, zmeismele sunt mişto, dar puţine! Nu?:)
- aripi de fluture. cu fotografii în spinare.

Cam asta e. Dac-or mai fi, i-om mai găsi:) Păreri şi comentarii- binevenite.

Ambasadoarea vorbeşte prostii

Aliniere la dreaptaNiciodată nu am fost în stare să scriu despre el. Să vorbesc da!, dar nu să scriu. Nu puteam să îmi iau sentimentele şi să le transpun, să le scot din mine şi să le croşetez în văzul lumii, să le etalez şi să-mi privesc cu mândrie relaţia. Nu, luată la puricat, nu avea substanţă. Cum să o fi scos la lumină, în public, şi toţi ochii să vadă cât e de transparentă, de goală pe dinăuntru?

Vine o vreme a îndoielilor, a certitudinilor răsturnate. O vreme a calculelor prost făcute.

Mă tot întreb ce-i face pe oameni să aleagă să fie împreună şi, mai ales, ce-i face să decidă să continue să rămână împreună. De ce unii pot şi alţii se împotmolesc. De ce unii aleg să se zbată şi alţii să renunţe.

Nu am o reţetă. Nu am scheme care urmate ar schimba frumos viaţa oricărei persoane care ar decide să le urmeze. Dar sunt convinsă că uneori oamenii se despart pentru că nu mai au răbdare. Ştiu ce se poate înţelege din asta, ştiu că mulţi consideră că dacă ceva scârţâie o să tot scârţâie şi mai încolo, că dacă ceva nu merge de la început (sau nu merge cum am vrea) nici n-o să meargă vreodată. Eu spun că uneori lucrurile se aşează în timp, pe etape. Şi asta nu depinde doar de celălalt, ci în special de noi. Pentru că fiind doi, sunt ritmuri diferite şi unul poate să fie în altă etapă a vieţii lui şi trebuie, dacă ţi se pare că merită, să-l aştepţi să ajungă lângă tine. Pentru că, în relaţii, unul e uşa iar celălalt cheia.

Sau poate doar mie mi se întâmplă să cred asta.
_______________
photo credit Daiana:)

marți, 1 septembrie 2009

Şi amintirile au suflet

Altfel nici o vibraţie nu s-ar strecura între tine şi ele.

Dacă o să le arunc-dau foc-rup-distrug o să mă bântuie aşa cum fac fantomele oamenilor care i-au făcut pe îngeri să plouă lacrimi în ziua înmormântării lor. N-aş scăpa de apăsarea lor, doar le-aş însuti puterile.

A venit toamna. Pentru că mă doare-n piept. Pentru că toamna nu e a mea, ci a trecutului, a amintirilor, a danului care parcă în fiecare toamnă mai moare o dată, a prietenilor care-mi scriau pe bileţele-şerveţele-pachete de ţigări că mă iubesc, dar m-au uitat, a durerilor, a răscolirilor, a pozelor care au învăţat să vorbească, dar nu să mângâie, a venit toamna pentru că s-au trezit din somnul lor regretele. A venit toamna cu dorul ei, cu fâstâcelile ei de doamnă trecută de prima tinereţe şi timpul parcă-i iar o sârmă pe care merg nebunii care nu ştiu să moară.

De ce nu se iartă oamenii care nu-ţi vin la nuntă?

Te simţi jignit. Asta în primul rând. Apoi, consideri că momentul nunţii tale e aşa de special şi de important şi de frumos şi de wou că nici nu-ţi trece prin cap că cineva ar putea să-l desconsidere, ar putea să uite motivele care te-au făcut pe tine să vrei să-l faci pe el părtaş la aşa moment deosebit.
La nunta mea au lipsit 2 foşti colegi de facultate. Evident, nu depindea de prezenţa lor reuşita acelei zile, nu erau pioni importanţi, nu mi-au stricat ziua cu absenţa lor, nici nu m-am gândit la ei în ziua aia, dar după, când toate au început să se aşeze şi noi să ne liniştim am realizat că mă simt jignită că au avut altceva de făcut în ziua aia, jignită că au anulat nişte ani şi nişte momente în care eu am ştiut şi am putut să le fiu alături, jignită de atitudinea lor de dinaintea nunţii. Şi da, pentru mine au încetat să mai existe! Nu fără regrete, nu fără gust amar.

E mişto aşa, într-un fel chiar amuzant. Odată cu nunta, nici nu vă imaginaţi cam câte plăci tectonice se aşează singure în poziţia în care trebuie să fie.

luni, 31 august 2009

Legături de sânge

De neamuri mă simt îndepărtată, separată, de parc-am proveni de pe planete diferite. Nu vreau, nu caut să mi-i apropii pe toţi. Alăturarea cu unii dintre ei mă face ori să roşesc, ori să neg tot. La mine, legăturile de sânge trec toate, întât şi-ntâi, prin filtrul sufletului, ca în oricare altă relaţie.

Dacă eşti un ţăran, cu 3 clase primare terminate, care ascultă manele cu burta ieşită din tricou şi-ţi sfârâie călcâiele pe cel mai nou hit al lui guţă, dacă nu ştii să vorbeşti şi respectul e pentru tine o noţiune vagă, nedefinită şi crezi că ţi se cuvine totul şi ţi se pare normal să te ajut sau să-ţi răspund la telefoane, mai bine mă uiţi definitiv, ai dezlegarea asta de la mine.

Dacă eşti un om care locuieşte la ţară, simplu şi cald, cam analfabet (but hey!, toţi am fost odată:), dar te caracterizează un bun-simţ fermecător şi o bunătate în stare brută, ai toată preţuirea mea şi mă va durea sincer orice necaz va cădea asupra ta.

Dacă eşti superficial, grandoman, mincinos şi uiţi să dai banii împrumutaţi înapoi, dacă nu apreciezi ajutorul şi-l iei ca pe-un merit firesc, dacă n-apuc să ies bine pe poartă sau pe uşă, că tu deja eşti cu mâna pe telefon să mă bârfeşti cu sor-ta că iar aveam nu-ştiu-ce cercei în urechi ori mai ştiu eu ce tâmpenii, dacă vii la nunta mea şi stai ca o vită-n popuşoi după care te duci acasă şi mănânci borş de toate felurile doar pentru că te roade invidia până la os sau pentru că pur şi simplu eşti un obosit-retardat-full-of-shit, dacă nu avem nici măcar un singur punct comun, dacă faci vreo nefăcută gratuit, din rea-voinţă, dacă te crezi grozav pentru că tocmai ai mai fraierit pe unul ori dacă crezi că suntem la fel doar pentru că suntem rude, am o veste minunată: pentru mine nu exişti, nu-mi pasă dacă te însori sau te scarpini în cur, dacă te-ai umplut de bani sau dacă-ţi bei toţi banii, îmi eşti indiferent şi sper să nu migrezi niciodată spre oraş(ul meu)! Aşa, fiecare în mediul lui, cu viaţa lui, e perfect!

Despre familia mea, cea directă, nu cea extinsă, ar trebui să scriu un post separat. Dar n-am să fac asta de silă. Cu ei, cei 5 membri, lucrurile stau altfel. Pentru că sunt ai mei. În ciuda diferenţelor enorme dintre noi, de la vârstă la gândire. Sunt într-una din perioadele alea în care îi privesc cu ochi critic, aşa cum aş face cu un străin. Dacă n-aş fi avut certitudinea că ăsta este un prag, peste care au trecut măcar alte două persoane apropiate mie, m-aş fi simţit oribil şi-aş fi crezut despre mine că-s mai mult decît o ciudată. Acum că ştiu asta, faptul că-i văd pe părinţii mei ca pe nişte oameni, întâi şi-ntâi, cu bunele şi cu relele lor, unele dintre ele greu de înţeles şi de digerat, din cauza atâtor diferenţe dintre noi, îmi oferă totuşi un soi de stabilitate, de normalitate care mă-nvaţă să iau lucrurile şi oamenii fix aşa cum sunt. Şi trebuie amintit cam cât de greu este să-l iei pe omu' drag din viaţa ta fix aşa cum e, fără să îi prezinţi variantele şi teoriile tale şi fără să mai încerci să impui, să explici, să determini.

joi, 27 august 2009

O gunoieră la dezintoxicare

S-ar putea să am şanse să mă vindec. Oricum, sunt chiar pe drumul pe care trebuie să fiu.

Sunt deja zile întregi de când aştept decizia Ecosal-ului prin care sunt înştiinţată că trebuie să plătesc suplimentar pentru ridicarea gunoiului, pentru că, nu ştiu exact cum am reuşit, dar am depăşit sigur norma admisă:) Renovarea asta mi-a arătat o altă latură de a mea, nu că nu aş fi fost conştientă de dânsa, dar am crezut că am ascuns-o atât de bine că poate o fi dispărut de tot.

Eh, odată meşterii plecaţi, cu treaba mai mult sau mai puţin terminată bine, cu vistieria familiei golită, am trecut la nivelul următor, cel al aşezării fiecărui răhăţel la locul lui. Mă, voi sunteţi conştienţi cam câţi răhăţei strângeţi de-a lungul vieţii? Deci eu sunt şocată! Sunt o gunoieră, strâng şi depozitez toate prostiile exact ca o babă care nu mai are alte bucurii să-i coloreze viaţa. Sau, mă rog, eram.

Cum ziceam, de câteva zile tot ce fac e să aşez lucrurile pe căprării, domenii, destinatari.
Aşa au ajuns la maică-mea 2 saci care pocneau din toate încheieturile cu maimuţoi de pluş, mai mici sau mai mari, la care nu am crezut că voi fi vreodată în stare să renunţ, oricum nu fără lacrimi în ochi şi unghii roase de ciudă; două sacoşe cu puşculiţe, văzuţe, bentiţe, creioane şi mai ştiu eu ce rahaturi; trei traiste imense cu cărţi, 80 % dintre ele din colecţia Biblioteca pentru toţi copiii, iar restul scursuri de genul Teiul sălbatic, care oricum nu-mi aparţineau:); alţi saci cu haine, pe care nu ştiu de ce naiba le ţineam. La maică-sa pe lângă toată mobila veche au mai ajuns şi toate covoarele, farfuriile, cănile, paharele şi farfuriuţele pe care, iarăşi nu înţeleg de ce le-am lăsat să-mi ocupe locul ... pantofilor, de exemplu:) La sor-mea, care încă îşi plimbă picioarele prin Franţa- tricouri, maieuri, pantaloni de pe vremea când aveam pătrăţele pe burtă. Aseară, dintr-o singură cămară mică-mică am aruncat 5 saci imenşi cu nu ştiu câte alte cutii. Şi încă n-am aruncat jurnalele-agendele-caietele, asta pentru că nu le pot arunca pur şi simplu, trebuie să le dau foc. Nici la încălţăminte nu mi-am băgat încă nasu' (cum sună asta!:). Nici la poşete sau eşarfe. Sau cercei, mărgele.

Ce naiba e asta? Ce specie ciudată asta umană! Cumpără, strânge şi depozitează cu disperare lucruri inutile. Dacă n-am fi renovat apartamentul, cu siguranţă n-am fi renunţat la atâtea lucruri, dar pentru că le-am scos din matca lor, imediat le-am văzut inutilitatea. Eu nu mai fac asta. Nu mai vreau să mă ataşez de lucruri, nu ele-mi fac viaţa mai frumoasă. Am început programul de dezintoxicare. Mai grav e că am descoperit că mai am un singur pulover de iarnă. Sper să nu fie, în cazul ăsta, prea lungă:)

PS: Nu, asta nu înseamnă că nu mai merg la shopping. Dimpotrivă:)
______________

marți, 25 august 2009

Uită-mă, dar nu de tot!

Unii oameni nu-şi mai doresc să scurme liniştea trecutului.
Pentru ei, primul pas făcut înainte e cel care contează şi-şi doresc cu orice preţ şi fac tot posibilul să trimită ceaţa şi uitarea peste tot ce-a fost, cu siguranţa că tot ce-i mai bun şi mai frumos în prezent sau măcar în viitor îi aşteaptă, iar în trecut rămân doar resturi, gunoaie şi mortăciuni.

Unii bărbaţi îngroapă tot când ies dintr-o relaţie, şi-n ritm de Aleluia îşi văd în continuare de viaţă, uită zile de naştere, numere de telefon, adrese şi toate zilele de-aici încolo sunt noi, totul e de la zero, nimic din ce a fost nu mai e important, nu mai există. La ei, memoria are şi rol de a proteja creierul şi de a nu-l suprasolicita cu informaţii inutile, astfel că ea goleşte singură coşul de gunoaie.

Eu nu pot să uit, frate! Pe mine mă scurmă şi mă-mpunge trecutul tot timpu' de la spate. Una-două mai am câte un flash. Dacă, de exemplu, ascult o melodie, imediat mă paraşutez cu 10 ani în urmă şi mă şi văd cu bocancii în picioare şi părul vâlvoi la vreun concert, chef, ceva. Da, e-adevărat, nu reţin eu toate detaliile, dar oameni, feţe, discuţii chiar... n-am treabă! Mi-aduc aminte cu precădere stări, nişte stări bogate în emoţii şi revin în memoria mea la cel mai mic semn şi de fiecare dată fără să mă anunţe şi mereu mă iau prin surprindere. Mi-aduc aminte şi cred că asta e, îmi aduc aminte pentru că vreau, pentru că mi-e dor, pentru că nu vreau să uit şi mă străduiesc să nu uit, tot ce m-a făcut să râd sau să plâng, persoanele importante şi momentele importante.
Eh, să ne revenim, nu asta-i problema: oamenii uită sau nu uită, oricum ar fi, îşi văd de ale lor, normal, ce să facă?! Dar cum naiba pe nimeni nu gâdilă deştele să sune un fost coleg sau fost iubit, sau fost profesor sau fost orice?

Poate că de fapt nimeni nu uită, doar vor să lase impresia asta. Şi e păcat! Nu aşa se face. Am zis!

joi, 20 august 2009

Homo casnicus, o specie fericită!

Nu mai suport întrebările de genul: Şi, cu ce te ocupi?, Unde munceşti?, În ce domeniu îţi desfăşori activitatea? şi adăugirile voit răutăcios-compătimitoare, gen A, nu munceşti, adică nu faci nimic, adică respiri aerul de pomană, vai, nu-mi vine să cred şi, preferatele mele: Păi zi-mi ce ştii să faci că poate găsim ceva şi pentru tine sau Hai, că la cum te duce capu' sigur se găseşte ceva, hai, zi, zi, zi, ce ştii să faci?

Aseară una dintre mătuşile mele, mare soprană-regizor-textier şi mai-ştiu-eu-ce-business-woman mă întreabă acelaşi lucru. Eu, senină, radioasă, clipind rar şi sarcastic din gene, răspund: Ştiu să fac ce vreau. Auditoriul compus dintr-un unchi, două mătuşi, o mamă, doi nepoţi minori, o mamă de mătuşă şi o bucată de câine au avut reacţii dintre cele mai variate, de la indiferenţa tipic câinească la ochii încruntaţi ai mamei personale (care-ar fi vrut ea să mă pună la punct pentru impertinenţa mea şi lipsa de recunoştinţă manifestată aşa batjocoritor, da' şi-o fi amintit brusc că nu mai am 15 ani, ce naşpa pentru ea!:), de la râsul zgomotos al unchiului (care, între noi fie vorba, mă preţuieşte maxim) la şocul mătuşii-soprană pe care-am auzit-o înghiţind în sec.

Acum, ca să fie clar, nu sunt eu oaia neagră a familiei, nu ţin morţiş să ies în evidenţă cu replici care să deranjeze, darrrrr, când pui întrebări de genul ăsta tocmai în scopul de a intimida pe cineva sau de a-l face să se simtă prost-inferior-uatevă' şi te mai dai şi rotundă că tu ai, tu poţi, tu ştii, dar adaugi un Casă de piatră!, un oftat, un Ce frumoooooasaă ai foooooost, tu trebuia să te faci fotomodel! şi un Îţi rămân datoare cu un cadou, dar acum nu am bani, că ştii şi tu cum îs afacerile, te trântesc de nu te vezi. Pentru că eu ghicesc oamenii şi unii sunt atât de transparenţi că mă bufneşte râsul numai cât deschid gura cu intenţia (cică) de a face un bine, şi, cum altfel, de a-şi demonstra superioritatea, deşi, ştiţi şi voi, în familii nu există secrete;)

Dacă cumva mai avea cineva curiozităţi de genul ăsta, sper că le-am stins acum pe toate. Altfel, scriu, citesc, mă joc, sunt măritată, fericită, proaspăt tunsă şi-mi place să fac ce vreau, când vreau, cum vreau, pentru că, nu-i aşa, sunt o femeie întreţinută, o casnică veritabilă (casnică vine de la căsnicie?:) şi asta chiar îmi ocupă tot timpul:) În momentul în care voi vrea altceva o să mă pricep să-mi folosesc resursele şi, dacă vreţi, o să vă trimit tuturor şi scrisori de înştiinţare cu acte doveditoare că nu MAI frec menta, nu MAI respir aerul degeaba, nu MAI ard gazul de pomană. Până atunci, fuck off, darlings, da?

PS: Nu s-a născut încă angajatorul care să mă merite pe mine!:)

miercuri, 19 august 2009

Alice face minuni

Seara spiriduşii livrează cadouri pentru copiii cuminţi.
În seara asta a fost rândul meu:)

Draga de Alice a făcut să sporească starea mea de fericire şi acum, cu mărgelele MELE superbe la gât, cu cerceii MEI superbi la urechi vă scriu aceste rânduri ca să... vă fac în ciudă că voi n-aveţi:)

PS: Alice, numai dacă m-ai fi văzut cum casc ochii a mirare şi sar din pat să apuc săculeţul din mâinile beau-lui şi cum încep să râd ca un copchil prost şi să învârt mărgelele pe toate părţile ca şi cum mesaje magice mă aşteptau pe mine să le descifrez... ce frumos, ce frumos, ce frumos! Mulţumesc din toţi porii pentru bucuria asta şi te asigur că de mult nu m-a mai încântat ceva atât de tare şi de curat! Ştii că au şi parfum?:) Ti pup!

luni, 17 august 2009

Pe vremea când


... nu aveam nevoie decât de o pereche de bocanci ca să ajung unde vreau credeam că oamenii speciali sunt cei care nu se căsătoresc niciodată, care găsesc şi au atâta frumuseţe în singurătatea aleasă de ei încât orice alegere care i-ar fi făcut să fie catalogaţi drept oameni comuni le este definitiv străină şi asta pentru că ei altfel văd, altfel simt.
... clipele fericite erau direct proporţionale cu numărul prietenilor credeam că mai vie şi mai importantă ca atunci n-o să fiu niciodată.
... măsuram timpul în fire de nisip şi calculam cât mai e până în 2099 nu-mi imaginam că fericirea o să ajungă să ştie şi adresa mea.

Acum toate sunt altfel şi mă pot lipsi de lucruri inutile. As my hair:)

PS: Îmi cer scuze cititorilor mei că sunt neinteresantă în perioada asta, dar, cum a spus un mare clasic în viaţă, cu ochi verzi şi picioare nervoase, sunt fericită şi asta îmi ocupă tot timpul:)

vineri, 14 august 2009

O doamna in casa groazei

Eu fiind doamna si da, am acte sa dovedesc asta:) Chiar ieri am fost la politie sa-mi ridic noua carte de identitate. Ca arat in poza aia ca un indian cherokee e partea a doua:)

Nu stiu, inca nu mi-e clar, dar cred ca am fost trasa in piept; m-a prostit sa ma marit cu el fara sa-mi spuna ca o sa locuim in casa groazei. La inceput nu conta, poate ca nici eu nu eram atenta la detalii de genul asta, dar in timp gluma a inceput sa se ingroase si-am descoperit ca: wc-ul canta, din pacate nu melodios, nici in surdina si cu precadere noaptea; curentul refuza sa circule prin firele care duc in dormitor si in baie iar electricienii n-au reusit sa se prinda care-i faza si nu-i amuzant sa bajbai cu lanterna dupa haine sau periuta de dinti; toti muncitorii care ne-au calcat pragul si-au blestemat zilele pentru ca si-au stricat bormasinele si alte scule in pereti; televizorul caraie din cand in cand de zici ca o gasca de pitici betivi bat toba in interiorul lui; toti peretii din casa, fara exceptie, sunt sui si cu denivelari; balconul e in vale; peretele exterior sufrageriei se surpa; parchetul scartaie; usile, desi noi, arata de parca le-am primit de pomana, odata pentru ca 2 dintre ele au fost montate de niste inapti complet aiurea si-odata pentru ca sunt incarcate de glet-amorsa-ciment-uateva'.
As vrea eu sa cred ca astea sunt singurele probleme cu apartamentul asta, dar sunt sigura ca ori am omis din greseala cateva, ori inca nu mi s-au dezvaluit toate.

Desi cred ca n-o sa mai apuc ziua cand renovarea asta va lua sfarsit, daca totusi traiesc pana atunci sigur ma omoara curatenia de dupa.