Ambasadoarea vorbeşte prostii

Niciodată nu am fost în stare să scriu despre el. Să vorbesc da!, dar nu să scriu. Nu puteam să îmi iau sentimentele şi să le transpun, să le scot din mine şi să le croşetez în văzul lumii, să le etalez şi să-mi privesc cu mândrie relaţia. Nu, luată la puricat, nu avea substanţă. Cum să o fi scos la lumină, în public, şi toţi ochii să vadă cât e de transparentă, de goală pe dinăuntru?

Vine o vreme a îndoielilor, a certitudinilor răsturnate. O vreme a calculelor prost făcute.

Mă tot întreb ce-i face pe oameni să aleagă să fie împreună şi, mai ales, ce-i face să decidă să continue să rămână împreună. De ce unii pot şi alţii se împotmolesc. De ce unii aleg să se zbată şi alţii să renunţe.

Nu am o reţetă. Nu am scheme care urmate ar schimba frumos viaţa oricărei persoane care ar decide să le urmeze. Dar sunt convinsă că uneori oamenii se despart pentru că nu mai au răbdare. Ştiu ce se poate înţelege din asta, ştiu că mulţi consideră că dacă ceva scârţâie o să tot scârţâie şi mai încolo, că dacă ceva nu merge de la început (sau nu merge cum am vrea) nici n-o să meargă vreodată. Eu spun că uneori lucrurile se aşează în timp, pe etape. Şi asta nu depinde doar de celălalt, ci în special de noi. Pentru că fiind doi, sunt ritmuri diferite şi unul poate să fie în altă etapă a vieţii lui şi trebuie, dacă ţi se pare că merită, să-l aştepţi să ajungă lângă tine. Pentru că, în relaţii, unul e uşa iar celălalt cheia.

Sau poate doar mie mi se întâmplă să cred asta.

_______________
photo credit Daiana:)