Revelația de la ora 2

Mă trezesc, îmi târâi fizicul impresionant până în camera în care ar trebui să mă mut, la cât de des calc pe-acolo și realizez că motivul trezirii mele la 2 ore după ce m-am culcat (definitiv până dimineață, credeam eu) nu e ăsta. Ce să fie, ce să fie? A, da. Aveam mâncărimi de toate felurile în toate locurile. În special pe burtă. Băi, și mă mânca, nu glumă! What to do, what to do? Îmi aduc aminte că undeva prin sufragerie am rătăcită o sticluță cu ulei de migdale. Îmi târâi picioarele înspre (fără efect, nu s-a trezit nimeni să mă întrebe ce am:), o iau, o storc bine de ultimele picături, mi le înșir pe burtă într-un soi de masaj și cu ochii semi-cârpiți descopăr că burta mea e ... în colțuri. Se pare că prețioasa chiriașă stătea cumva perpendiculară sau oi fi prins-o în plin act de întindere, habar n-am. Mă gândeam ce să fac. Ok, e 2 in ză morning, nu mi-e somn, nu m-aș uita la tv și n-aș deschide nici laptopul. Dacă o trezeam pe Loli, nu mai scăpam de ea, dacă îl trezeam pe beau ... well, nu m-ar fi ajutat în nici un fel. Așa că mă întorc în pat. Mă uit pe geam- nici o mișcare, părea că nici câinii nu mai latră la 2 dimineața. Mă întorc de 2 ori pe stânga și de 3 ori pe dreapta, mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete și-ntr-un final îmi dau seama că nu sunt eu de vină, ci moș Ene care fugise de la datorie. L-am înjurat, l-am blestemat, l-am invocat și până la urmă am reușit să adorm. Nu știu dacă mi-a luat o oră, două sau doar câteva minute, cert e că azi mă simt mahmură.