luni, 6 septembrie 2010

S-a scurs un deceniu de când am împlinit 18 ani

 (Gizăăăăsss, mai îmbătrânesc mult???).
Nu mă simțeam și-n mod clar nu eram matură. Nu eram un adult în sensul înțeles astăzi. Mă gândesc că e un pic nedrept să le pui în cârcă unor copii atribuții de om mare. Bine, la mine majoratul nu a adus nici o schimbare din câte îmi doream: aceeași oră de venit în casă, aceeași milogeală sau aceleași minciuni să pot lipsi noaptea de acasă (când, să recunoaștem, la vârsta aia se întâmplă cele mai mișto chestii). Deși au fost niște ani (adolescența) extrem de frumoși și de plini, în care am făcut niște nebunii care acum mă fac să mă-ntreb dacă eram măcar un pic zdravănă la cap, n-am avut niciodată apucături de genul: să fug de acasă, să fac sex în neștire, într-o dezordine emoțională care m-ar inferioriza în primul rând în ochii mei, să umblu beată și drogată weekend de weekend, să fiu o depravată și-o ostentativă, să mă cred o femme fatale și să fug de amorul artei în-nu-știu-ce țară lăsându-mi părinții să se întrebe cu ce au greșit... 
Sunt de acord. Părinții la vârsta aia sunt niște monștri, niște străjeri insensibili și absurzi care nu înțeleg nevoia ta de socializare, de experimentare, de distracție. Am fost în situația asta, fix asta au fost și pentru mine părinții mei, deși, ca să fiu complet sinceră, se găsesc întotdeauna metode să-ți furi puțină libertate, atunci când te duce puțin capul (și nu, minciunile de-atunci n-au omorât pe nimeni:) S-au schimbat așa de mult lucrurile în ăștia 10 ani cât am lipsit eu din adolescență? E la modă să te degradezi psihic și fizic? De ce unii adolescenți o iau rara și alții nu? Nu, eu nu m-aș grăbi să pun totul în cârca părinților și, dacă excludem factorul familial, următorul pe listă e anturajul și iarăși la întrebarea unde le e discernământul, de ce unii îl au în stare perfectă de funcționare și la alții lipsește cu desăvârșire?

6 comentarii:

irina spunea...

Nu cred ca s-a schimbat nimic in astia 10 ani de cand tragi "chiulul". Aceleasi minciunele, aceeasi senzatie ca ai cucerit lumea de fiecare data cand faci o mica nebunie, aceeasi milogeala (la mine cel putin)...

Si totodata, nu cred ca putem da vina pe cineva pentru ce decidem noi sa facem. Da, ok, e anturajul, vezi acolo ce fac prietenii tai, lucruri mai mult sau mai putin normale (acum fiecare cu normalul lui), dar nu te poate obliga nimeni sa faci si tu asta. Deci orice degradare, fie ea fizica sau psihica, o pun in carca propriei persoane.

Sau daca te lasi influentat sa faci lucruri care stii bine ca te fac sa decazi, esti prea slab pentru realitatea de azi. Ori sunt eu prea tembela si prea ma cred matura pentru 18 ani.

In alta ordine de idei, cand stiu bine cu ce si cat am mintit eu, ma intreb cum voi putea sa am incredere in ai ei mei viitori copii?:)) Saracii...

Ionouka spunea...

Mda, intrebari grele ai tu aici...
La multi ani, drago!

Ambasadoarea spunea...

Irina, o minciuna daca nu are urmari grave, nu e minciuna:D
Sigur ca toti purtam o responsabilitate (in primul rand, suntem responsabili pt. noi) si de-aici si-o vina pt cum suntem sau ajungem sa fim, dar uite cum unii sunt adolescenti "normali", iar altii o iau pe aratura si chiar rau de tot...
PS: Si nu-i misto la 18 ani?

Ionouka, da, pai am cam prea mult timp liber:) Merci pt urare, desi azi se implinesc doar 5 luni si 3 zile de cand am implinit un deceniu de la majorat. Mergea si-un cadou, asa importanta e data:))

irina spunea...

E misto tare. :)) O sa imi para rau ca fac 19 ani, ca parca numarul 18 are alta rezonanta...

Si eu ador minciuna prin omisiune. :)) Ma macina remuscarile putin, putin, dar imi trece relativ repede.

Dupa ce am dat "publicati comentariul", mi-am dat seama ca nu ti-am zis "la multi ani", dar se pare ca n-am facut vreo greseala majora :">

La multi ani oricum! ;;) Cat despre cadou, mai ai de asteptat un pic si apare unul viu :>

Ambasadoarea spunea...

Merci, Irina:)

Irina spunea...

Damn, daca te prezentai de ieri pe grup se facea fix un an de la comentariul de mai sus :))